ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 357/2016

Decizia nr. 357/2016 Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin Sentința nr. 1.802 din 27 octombrie 2014, Tribunalul Suceava, secția civilă, a admis în parte acțiunea prin care reclamantele A. și B., prin reprezentant legal A., în calitate de soție, respectiv fiică a conducătorului vehiculului asigurat răspunzător de producerea accidentului din 28 iunie 2011, au chemat-o în judecată pe pârâta SC C. SA.

În consecință, a obligat-o pe pârâtă la plata de daune morale către reclamanta A. în cuantum de 60.000 RON și a dobânzii legale aferente acestei sume de la momentul producerii evenimentului rutier și până la data plății efective, iar către reclamanta B. la plata de daune morale în cuantum de 50.000 RON și a dobânzii legale calculate pentru același interval, precum și plata de prestații periodice după cum urmează: 167 RON pentru luna decembrie 2011, 175 RON lunar pentru perioada 1 ianuarie 2012 - 1 februarie 2013, 187,5 RON lunar pentru intervalul 1 februarie 2013 - 1 iulie 2013, 200 RON lunar pentru perioada 1 iulie 2013 - 1 ianuarie 2014, 212,5 RON în perioada 1 ianuarie 2014 - 1 iulie 2014 și 225 RON, începând cu 1 iulie 2014 până la finalizarea studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 ani, la care se va adăuga dobânda legală calculată de la momentul scadenței fiecăreia și până la data plății efective.

De asemenea, Tribunalul a obligat-o pe pârâtă în favoarea reclamantelor la plata sumelor menționate actualizate cu indicele de inflație de la 28 iunie 2011, respectiv de la data scadenței fiecărei sume stabilite cu titlu de prestație periodică și până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 500 RON, reprezentând onorariu de avocat. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantele, cât și pârâta. Prin Decizia nr. 107 din 27 februarie 2015, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele A. și B., prin reprezentant legal A., împotriva Sentinței nr. 1.802 din 27 octombrie 2014 a Tribunalului Suceava, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâta SC C. SA împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins cererea introductivă ca nefondată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În memoriul de recurs depus la dosar, autoarele au indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ. și au precizat că sunt de acord ca recursul să fie soluționat de completul de filtru potrivit art. 490 alin. (2) din același cod. În susținere, au arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, respectiv a art. 470 alin. (1) lit. e), raportat la art. 470 alin. (3) C. proc. civ. și cu aplicarea greșită a art. 49 și 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 și a art. 26 alin. (1) pct. 3 și art. 27 din Ordinul C.S.A.

nr. 5/2010. Astfel, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. au criticat neaplicarea de către instanța de prim control judiciar a sancțiunii nulității apelului declarat de pârâtă, în condițiile în care au invocat neregularitatea lipsei semnăturii titularei căii de atac pe memoriul depus la dosar. În acest sens, au precizat că apelul poartă la semnătură denumirea unei entități inexistente din punct de vedere juridic, respectiv D. SA, iar instanța de prim control judiciar nu s-a pronunțat asupra acestei chestiuni. Din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele au arătat că, în mod eronat, instanța de apel a reținut că, în raport cu dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, coroborate cu dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol și cu art. 26 alin. (2) pct. 4 din Ordinul C.S.A.

nr. 5/2010, dreptul de a primi indemnizația este condiționat de prezența în vehicul sau în exteriorul acestuia a membrilor familiei conducătorului auto la momentul producerii accidentului, precum și de vătămarea directă a acestora în accident. Au subliniat că, întrucât textul de lege nu face o astfel de distincție, aceste persoane întrunesc calitatea specială conferită de legiuitor, fiind vorba despre un drept subiectiv izvorând din contractul de răspundere civilă auto. Totodată, au arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 27 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, care reglementează expres și limitativ cazurile de excludere de la acordarea indemnizației, dar și că a ignorat faptul că este vorba despre un contract ce acoperă prejudiciile cauzate prin fapta bunului asigurat, în considerarea art. 48 din Legea nr. 136/1995 și a art. 26 alin. (2) pct. 3 și din Ordinul menționat.

În final, recurentele au susținut că instanța de apel nu s-a raportat în analiza cauzei la îndeplinirea condiției esențiale pentru antrenarea răspunderii civile a intimatei, aceea ca prejudiciul de natură patrimonială și nepatrimonială să fi fost produs prin intermediul vehiculului asigurat, împrejurarea de natură să atragă incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Intimata SC C. SA a depus întâmpinare, înregistrată la dosar la 29 mai 2015, prin care a invocat excepția netimbrării recursului, susținând că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, coroborat cu art. 20 alin. (8) C. proc. pen., întrucât despăgubirile solicitate de reclamante nu decurg dintr-o cauză penală, iar pe fondul recursului au solicitat respingerea acestuia ca fiind nefondat.

La 15 iunie 2015, recurentele au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au arătat că daunele morale ce formează obiectului litigiului dedus judecății derivă din Dosarul penal nr. x/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Roman, având ca obiect vătămare corporală din culpă, astfel că în speță sunt aplicabile prevederile art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, coroborat cu art. 20 alin. (8) C. proc. pen. De asemenea, au solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimată asupra fondului recursului. Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc.

civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, care a fost comunicat părților, potrivit Încheierii pronunțate de completul de filtru în ședința de la 6 octombrie 2015. La 29 septembrie 2015, recurentele au înregistrat pe rolul instanței supreme cerere de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile privind interpretarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, raportat la art. 26 alin. (2) pct. 3 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, în sensul acordării de despăgubiri de către asigurătorul R.C.A. soției și persoanelor aflate în întreținerea conducătorului auto vinovat de producerea evenimentului rutier, pentru prejudiciul constând în vătămarea corporală gravă a acestuia.

La 12 și 23 octombrie 2015, ambele părți în litigiu au depus puncte de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, recurentele solicitând admiterea căii extraordinare de atac exercitate și casarea cu trimitere spre rejudecare a deciziei recurate, iar intimata respingerea recursului ca nefondat. Prin Încheierea din 19 ianuarie 2016, completul de filtru, în vederea soluționării cererii de sesizare a Înaltei Curți cu pronunțarea unei hotărâri prealabile referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) raportat la art. 26 alin. (2) pct. 3 din Ordinul C.S.A.

nr. 5/2010, cerere formulată de recurente, a fixat termen în ședință publică, cu citarea părților, la 23 februarie 2016. La 8 februarie 2016, intimata a depus note scrise, solicitând respingerea cererii formulate de recurente privind sesizare instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile privind dezlegarea chestiunii de drept menționate ca rămasă fără obiect, având în vedere Decizia nr. 23/2015, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul competent să judece recursul în interesul legii. Prin notele depuse la dosar la 22 februarie 2016, recurentele au invocat excepția de neconstituționalitate a deciziei anterior evocate, susținând că încalcă prevederile art. 21 și 24 alin. (1) din Constituția României.

Atât cererea de sesizare a instanței supreme cu dezlegarea chestiunii de drept menționate, cât și cererea de sesizare a Curții Constituționale cu evocata excepție au fost respinse de Înalta Curte pentru argumentele expuse în practicaua prezentei decizii. Analizând recursul, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reține următoarele: Cu titlu preliminar, referitor la afirmația intimatei referitoare la faptul că recursul trebuie timbrat, instanța supremă constată pe de o parte că intimata nu a mai susținut această excepție, în condițiile în care în referatul întocmit de magistratul-asistent s-a reținut că în cauză operează scutirea de la plata taxei judiciare de timbrul în conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G.

nr. 80/2013. Excepția este de altfel neîntemeiată în considerarea acestor dispoziții legale și a faptului că pretențiile deduse judecății sunt în legătură cu Dosarul nr. x/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Roman, în care s-a adoptat Rezoluția din 13 iunie 2012 de neîncepere a urmăririi penale față de E., autorul recurentelor-reclamante. Cu privire la motivele de recurs, instanța supremă reține următoarele: Art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. reglementează casarea deciziei atacate cu recurs în cazul în care aceasta a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Dispozițiile art. 470 alin. (3) din același cod prevăd sancțiunea nulității pentru cererea de apel care nu poartă semnătura autorului căii ordinare de atac, dar în speță din verificarea actelor dosarului se constată că declarația de apel formulată de intimata-pârâtă poartă semnătura avocatului F., cu delegație de substituire la dosarul de apel, în substituirea avocatului ales al acestei părți, Societatea civilă profesională de avocați G., care are depusă la același dosar împuternicire avocațială semnată de intimata-pârâtă SC C. SA. În acest context, mențiunea din finalul motivelor de apel referitoare la entitatea D. SA apare drept o eroare materială, cererea de apel fiind semnată prin reprezentantul convențional indicat expres în partea introductivă a acesteia.

În considerarea celor expuse, instanța supremă impune concluzia că decizia recurată nu este susceptibilă de casare din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de apel făcând o corectă aplicare a legii, față de împrejurarea că cererea de apel este semnată de reprezentantul convențional al autoarei demersului judiciar, astfel că sancțiunea prevăzută de art. 470 alin. (3) C. proc. civ. nu era aplicabilă. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În speță, recurentele au susținut, în esență, că instanța de apel a reținut în mod eronat că, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, coroborate cu dispozițiile alin. (2) al aceluiași art. și cu art. 26 alin. (2) pct. 4 din Ordinul C.S.A.

nr. 5/2010, dreptul soției și persoanelor aflate în întreținerea conducătorului auto la dezdăunări este condiționat de prezența acestora în vehicul sau în exteriorul acestuia la momentul producerii accidentului, precum și de vătămarea directă a acestora în accident. Prin Decizia nr. 23 din 26 octombrie 2015, publicată în M. Of.

nr. 71 din 1 februarie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul competent să judece recursul în interesul legii, a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de Conducere al Curții de Apel Alba Iulia și a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare, dreptul la despăgubiri recunoscut soțului (soției) sau persoanelor care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, privește doar vătămările lor corporale, ca victime directe ale evenimentului rutier. Potrivit art. 517 alin. (4) C. proc.

civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării în M. Of. al României a deciziei pronunțate în interesul legii. În speță, Înalta Curte constată că reclamantele, în calitate de soție, respectiv fiică, ale conducătorului vehiculului asigurat, au solicitat, în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, obligarea SC C. SA, în calitate de asigurator de răspundere civilă auto, la plata de despăgubiri civile, reprezentând repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a vătămării corporale grave a soțului/tatălui acestora.

Astfel, având în vedere că reclamantele nu sunt victime directe ale evenimentului rutier, față de cele statuate prin Decizia nr. 23 din 26 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, motivul de recurs invocat nu justifică admiterea recursului, dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 fiind aplicate de instanța de apel în mod corect, în conformitate cu dezlegările date în recursul în interesul legii care vizează această normă juridică. Prin urmare, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (6) C. proc. civ., urmează să respingă recursul ca nefondat, apreciind că nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-reclamante A. și B., prin reprezentant legal A., împotriva Deciziei nr. 107 din 27 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 februarie 2016. Procesat de GGC - N