ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 357/2016
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 357/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr.
357/2016
Asupra
recursului de față, constată următoarele:
Prin Sentința nr. 1.802 din 27
octombrie 2014, Tribunalul Suceava, secția civilă, a admis în parte
acțiunea prin care reclamantele A. și B., prin reprezentant legal A.,
în calitate de soție, respectiv fiică a conducătorului
vehiculului asigurat răspunzător de producerea accidentului din 28
iunie 2011, au chemat-o în judecată pe pârâta SC C. SA. În
consecință, a obligat-o pe pârâtă la plata de daune morale
către reclamanta A. în cuantum de 60.000 RON și a dobânzii legale
aferente acestei sume de la momentul producerii evenimentului rutier și
până la data plății efective, iar către reclamanta B. la
plata de daune morale în cuantum de 50.000 RON și a dobânzii legale
calculate pentru același interval, precum și plata de prestații
periodice după cum urmează: 167 RON pentru luna decembrie 2011, 175
RON lunar pentru perioada 1 ianuarie 2012 - 1 februarie 2013, 187,5 RON lunar
pentru intervalul 1 februarie 2013 - 1 iulie 2013, 200 RON lunar pentru
perioada 1 iulie 2013 - 1 ianuarie 2014, 212,5 RON în perioada 1 ianuarie 2014
- 1 iulie 2014 și 225 RON, începând cu 1 iulie 2014 până la finalizarea
studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 ani, la care se va
adăuga dobânda legală calculată de la momentul scadenței
fiecăreia și până la data plății efective. De
asemenea, Tribunalul a obligat-o pe pârâtă în favoarea reclamantelor la
plata sumelor menționate actualizate cu indicele de inflație de la 28
iunie 2011, respectiv de la data scadenței fiecărei sume stabilite cu
titlu de prestație periodică și până la data
plății efective, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 500
RON, reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva
acestei sentințe au declarat apel atât reclamantele, cât și pârâta.
Prin Decizia
nr. 107 din 27 februarie 2015, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a
civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele A. și
B., prin reprezentant legal A., împotriva Sentinței nr. 1.802 din 27
octombrie 2014 a Tribunalului Suceava, secția civilă, a admis apelul
declarat de pârâta SC C. SA împotriva aceleiași sentințe, pe care a
schimbat-o în tot, în sensul că a respins cererea introductivă ca
nefondată.
Împotriva
acestei decizii au declarat recurs reclamantele, solicitând casarea acesteia
și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
În memoriul
de recurs depus la dosar, autoarele au indicat motivele de nelegalitate
prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ. și au precizat
că sunt de acord ca recursul să fie soluționat de completul de
filtru potrivit art. 490 alin. (2) din același cod.
În
susținere, au arătat că decizia atacată a fost dată cu
încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea
nulității, respectiv a art. 470 alin. (1) lit. e), raportat la art.
470 alin. (3) C. proc. civ. și cu aplicarea greșită a art. 49
și 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 și a art. 26 alin. (1) pct. 3
și art. 27 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010.
Astfel,
subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc.
civ. au criticat neaplicarea de către instanța de prim control
judiciar a sancțiunii nulității apelului declarat de
pârâtă, în condițiile în care au invocat neregularitatea lipsei
semnăturii titularei căii de atac pe memoriul depus la dosar.
În acest
sens, au precizat că apelul poartă la semnătură denumirea
unei entități inexistente din punct de vedere juridic, respectiv D.
SA, iar instanța de prim control judiciar nu s-a pronunțat asupra
acestei chestiuni.
Din
perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8
C. proc. civ., recurentele au arătat că, în mod eronat, instanța
de apel a reținut că, în raport cu dispozițiile art. 50 alin.
(3) din Legea nr. 136/1995, coroborate cu dispozițiile alin. (2) al
aceluiași articol și cu art. 26 alin. (2) pct. 4 din Ordinul C.S.A.
nr. 5/2010, dreptul de a primi indemnizația este condiționat de
prezența în vehicul sau în exteriorul acestuia a membrilor familiei
conducătorului auto la momentul producerii accidentului, precum și de
vătămarea directă a acestora în accident.
Au subliniat
că, întrucât textul de lege nu face o astfel de distincție, aceste
persoane întrunesc calitatea specială conferită de legiuitor, fiind
vorba despre un drept subiectiv izvorând din contractul de răspundere
civilă auto.
Totodată,
au arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile
art. 27 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, care reglementează expres și
limitativ cazurile de excludere de la acordarea indemnizației, dar și
că a ignorat faptul că este vorba despre un contract ce acoperă
prejudiciile cauzate prin fapta bunului asigurat, în considerarea art. 48 din
Legea nr. 136/1995 și a art. 26 alin. (2) pct. 3 și din Ordinul
menționat.
În final,
recurentele au susținut că instanța de apel nu s-a raportat în
analiza cauzei la îndeplinirea condiției esențiale pentru antrenarea
răspunderii civile a intimatei, aceea ca prejudiciul de natură
patrimonială și nepatrimonială să fi fost produs prin
intermediul vehiculului asigurat, împrejurarea de natură să
atragă incidența motivului de casare prevăzut de
dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
Intimata SC
C. SA a depus întâmpinare, înregistrată la dosar la 29 mai 2015, prin care
a invocat excepția netimbrării recursului, susținând că în
speță nu sunt incidente dispozițiile art. 29 lit. i) din O.U.G.
nr. 80/2013, coroborat cu art. 20 alin. (8) C. proc. pen., întrucât
despăgubirile solicitate de reclamante nu decurg dintr-o cauză
penală, iar pe fondul recursului au solicitat respingerea acestuia ca
fiind nefondat.
La 15 iunie
2015, recurentele au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au
arătat că daunele morale ce formează obiectului litigiului dedus
judecății derivă din Dosarul penal nr. x/P/2011 al Parchetului
de pe lângă Judecătoria Roman, având ca obiect vătămare
corporală din culpă, astfel că în speță sunt
aplicabile prevederile art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, coroborat cu
art. 20 alin. (8) C. proc. pen. De asemenea, au solicitat înlăturarea
apărărilor formulate de intimată asupra fondului recursului.
Înalta Curte,
în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea
raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, care a
fost comunicat părților, potrivit Încheierii pronunțate de
completul de filtru în ședința de la 6 octombrie 2015.
La 29
septembrie 2015, recurentele au înregistrat pe rolul instanței supreme
cerere de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri
prealabile privind interpretarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea
nr. 136/1995, raportat la art. 26 alin. (2) pct. 3 din Ordinul C.S.A. nr.
5/2010, în sensul acordării de despăgubiri de către
asigurătorul R.C.A. soției și persoanelor aflate în
întreținerea conducătorului auto vinovat de producerea evenimentului
rutier, pentru prejudiciul constând în vătămarea corporală
gravă a acestuia.
La 12 și
23 octombrie 2015, ambele părți în litigiu au depus puncte de vedere
la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului,
recurentele solicitând admiterea căii extraordinare de atac exercitate
și casarea cu trimitere spre rejudecare a deciziei recurate, iar intimata
respingerea recursului ca nefondat.
Prin
Încheierea din 19 ianuarie 2016, completul de filtru, în vederea
soluționării cererii de sesizare a Înaltei Curți cu
pronunțarea unei hotărâri prealabile referitoare la interpretarea
dispozițiilor art. 50 alin. (3) raportat la art. 26 alin. (2) pct. 3 din
Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, cerere formulată de recurente, a fixat termen
în ședință publică, cu citarea părților, la 23
februarie 2016.
La 8
februarie 2016, intimata a depus note scrise, solicitând respingerea cererii
formulate de recurente privind sesizare instanței supreme în vederea
pronunțării unei hotărâri prealabile privind dezlegarea
chestiunii de drept menționate ca rămasă fără obiect,
având în vedere Decizia nr. 23/2015, pronunțată în recurs în
interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul
competent să judece recursul în interesul legii.
Prin notele
depuse la dosar la 22 februarie 2016, recurentele au invocat excepția de
neconstituționalitate a deciziei anterior evocate, susținând că
încalcă prevederile art. 21 și 24 alin. (1) din Constituția
României.
Atât cererea
de sesizare a instanței supreme cu dezlegarea chestiunii de drept
menționate, cât și cererea de sesizare a Curții
Constituționale cu evocata excepție au fost respinse de Înalta Curte
pentru argumentele expuse în practicaua prezentei decizii.
Analizând
recursul, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reține
următoarele:
Cu titlu
preliminar, referitor la afirmația intimatei referitoare la faptul că
recursul trebuie timbrat, instanța supremă constată pe de o
parte că intimata nu a mai susținut această excepție, în
condițiile în care în referatul întocmit de magistratul-asistent s-a
reținut că în cauză operează scutirea de la plata taxei
judiciare de timbrul în conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (1)
lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013.
Excepția
este de altfel neîntemeiată în considerarea acestor dispoziții legale
și a faptului că pretențiile deduse judecății sunt în
legătură cu Dosarul nr. x/P/2011 al Parchetului de pe lângă
Judecătoria Roman, în care s-a adoptat Rezoluția din 13 iunie 2012 de
neîncepere a urmăririi penale față de E., autorul
recurentelor-reclamante.
Cu privire la
motivele de recurs, instanța supremă reține următoarele:
Art. 488
alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. reglementează casarea deciziei atacate cu
recurs în cazul în care aceasta a fost dată cu încălcarea regulilor
de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea
nulității.
Dispozițiile
art. 470 alin. (3) din același cod prevăd sancțiunea
nulității pentru cererea de apel care nu poartă semnătura
autorului căii ordinare de atac, dar în speță din verificarea
actelor dosarului se constată că declarația de apel
formulată de intimata-pârâtă poartă semnătura avocatului
F., cu delegație de substituire la dosarul de apel, în substituirea
avocatului ales al acestei părți, Societatea civilă
profesională de avocați G., care are depusă la același
dosar împuternicire avocațială semnată de intimata-pârâtă
SC C. SA. În acest context, mențiunea din finalul motivelor de apel
referitoare la entitatea D. SA apare drept o eroare materială, cererea de
apel fiind semnată prin reprezentantul convențional indicat expres în
partea introductivă a acesteia.
În
considerarea celor expuse, instanța supremă impune concluzia că
decizia recurată nu este susceptibilă de casare din perspectiva
motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc.
civ., instanța de apel făcând o corectă aplicare a legii,
față de împrejurarea că cererea de apel este semnată de
reprezentantul convențional al autoarei demersului judiciar, astfel
că sancțiunea prevăzută de art. 470 alin. (3) C. proc. civ.
nu era aplicabilă.
Potrivit art.
488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere
când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea
greșită a normelor de drept material.
În
speță, recurentele au susținut, în esență, că instanța
de apel a reținut în mod eronat că, potrivit dispozițiilor art.
50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, coroborate cu dispozițiile alin. (2)
al aceluiași art. și cu art. 26 alin. (2) pct. 4 din Ordinul C.S.A.
nr. 5/2010, dreptul soției și persoanelor aflate în întreținerea
conducătorului auto la dezdăunări este condiționat de
prezența acestora în vehicul sau în exteriorul acestuia la momentul
producerii accidentului, precum și de vătămarea directă a acestora
în accident.
Prin Decizia
nr. 23 din 26 octombrie 2015, publicată în M. Of. nr. 71 din 1 februarie
2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul competent
să judece recursul în interesul legii, a admis recursul în interesul legii
formulat de Colegiul de Conducere al Curții de Apel Alba Iulia și a
stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 50
alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și
reasigurările în România, cu modificările și completările
ulterioare, dreptul la despăgubiri recunoscut soțului (soției)
sau persoanelor care se află în întreținerea proprietarului ori
conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea
accidentului, privește doar vătămările lor corporale, ca
victime directe ale evenimentului rutier.
Potrivit art.
517 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate
este obligatorie pentru instanțe de la data publicării în M. Of. al
României a deciziei pronunțate în interesul legii.
În
speță, Înalta Curte constată că reclamantele, în calitate
de soție, respectiv fiică, ale conducătorului vehiculului
asigurat, au solicitat, în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995,
obligarea SC C. SA, în calitate de asigurator de răspundere civilă
auto, la plata de despăgubiri civile, reprezentând repararea prejudiciului
moral suferit ca urmare a vătămării corporale grave a
soțului/tatălui acestora.
Astfel, având
în vedere că reclamantele nu sunt victime directe ale evenimentului
rutier, față de cele statuate prin Decizia nr. 23 din 26 octombrie
2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție în recursul în interesul legii, motivul de recurs invocat nu
justifică admiterea recursului, dispozițiile art. 50 alin. (3) din
Legea nr. 136/1995 fiind aplicate de instanța de apel în mod corect, în
conformitate cu dezlegările date în recursul în interesul legii care
vizează această normă juridică.
Prin urmare,
Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (6) C. proc. civ., urmează să
respingă recursul ca nefondat, apreciind că nu sunt incidente
motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.
proc. civ.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de recurentele-reclamante A. și B., prin
reprezentant legal A., împotriva Deciziei nr. 107 din 27 februarie 2015,
pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică astăzi, 23 februarie 2016.
Procesat de