ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2549/2015

Decizia nr. 2549/2015

Asupra contestației în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 4445 din 21 noiembrie 2014, a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței nr. 41 din 7 februarie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut, în esență, că a fost respectat dreptul la apărare al recurentului, având în vedere Adresele nr. 15501/G/II din 14 martie 2012 și 19528/G/II din 30 martie 2012, potrivit cărora acesta a fost informat asupra declanșării evaluării respectării regimului juridic al incompatibilităților și a conflictului de interese, fiind invitat să prezinte un punct de vedere, documente justificative sau orice alte informații pe care le consideră necesare și beneficiind de un termen rezonabil în acest sens.

În concluzie, instanța de recurs a reținut că procedura de informare a recurentului a fost realizată conform legii, judecătorul fondului pronunțând o hotărâre temeinică și legală.

Împotriva acestei decizii contestatorul A. a formulat contestație în anulare, invocând prevederile art. 318 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, contestatorul a arătat, în esență, că instanța de recurs a omis să cerceteze hotărârea atacată sub toate aspectele, reiterând criticile din recurs.

Astfel, a arătat că instanța de recurs s-a pronunțat în legătură cu încălcarea dreptului la apărare în fața Comisiei autorității intimate, nu și în ceea ce privește critica referitoare la nemotivarea hotărârii primei instanțe cu privire la acest aspect.

În opinia sa, autoritatea intimată nu a respectat principiile privind buna administrare și dreptul la apărare, a căror încălcare conduce la nulitatea absolută a raportului de evaluare, informarea despre declanșarea procedurii de evaluare fiind pur formală și nu efectivă, iar invitarea lipsește cu desăvârșire.

Pe fondul cauzei, contestatorul a apreciat că atât susținerile primei instanțe, cât și cele ale instanței recurs nu sunt temeinice, invocând faptul că prevederile art. 70 și art. 90 din Legea nr. 161/2003, precum și ale art. 75 din Legea nr. 393/2004 nu sunt incidente în speță.

În concluzie, contestatorul a solicitat suspendarea executării hotărârii atacate și pe fond admiterea contestației în anulare.

Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimata Agenția Națională de Integritate a solicitat respingerea contestației în anulare, în principal, ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca nefondată. Cu privire la cererea de suspendare a executării deciziei contestate a solicitat respingerea acesteia.

II. Considerațiile Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce poate fi exercitată numai în cazurile și condițiile expres și limitativ prevăzute în art. 317 și 318 C. proc. civ.

Potrivit art. 318 C. proc. civ.: „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau

admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Pornind de la interpretarea acestei prevederi legale, Înalta Curte constată, pe de o parte, că legiuitorul a circumstanțiat obiectul contestației în anulare speciale, care poate viza exclusiv hotărârile pronunțate în recurs.

Pe de altă parte, „greșeala materială” la care se referă art. 318 din C. proc. civ. constă în erori de ordin procedural de o asemenea gravitate încât să fi avut drept consecință pronunțarea unei soluții greșite, confundarea unor elemente materiale sau a unor date esențiale ale dosarului.

Înalta Curte reamintește că greșelile instanței de recurs, care deschid calea contestației în anulare, sunt greșeli de fapt și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor și de interpretare a dispozițiilor legale.

Or, motivele invocate în contestație nu reprezintă motive în sensul art. 318 C. proc. civ. pentru a fi incidentă ipoteza greșelii materiale, argumentată de contestator pe împrejurarea că instanța de recurs nu a analizat criticile sale referitoare la nemotivarea hotărârii și la condițiile art. 70 și art. 90 din Legea nr. 161/2003, precum și ale art. 75 din Legea nr. 393/2004 pe care le apreciază ca nefiind îndeplinite, ceea ce a condus la dezlegarea greșită a pricinii.

În speță, din conținutul hotărârii contestate, rezultă că instanța de recurs a analizat și totodată a răspuns criticilor formulate împotriva sentinței care a format obiectul recursului, ajungând la concluzia corectă că în cauză a fost respectat dreptul la apărare al recurentului.

De asemenea, a făcut aplicarea tuturor prevederilor legale incidente în materie, astfel cum sunt menționate în conținutul respectivei hotărâri.

Prin urmare, nu pot fi primite susținerile contestatorului referitoare la

nemotivarea hotărârii, prevederile art. 261 C. proc. civ. fiind respectate pe deplin în speță, și nici criticile privind netemeinicia celor reținute de instanța de recurs pe fondul cauzei în legătură cu interpretarea textelor de lege sus-menționate.

Presupusele greșeli invocate nu pot reprezenta erori evidente de natură procedurală ori confuzii cu privire la conținutul unor mijloace de probă sau texte de lege după cum sugerează contestatorul.

Din modul de redactare, dar și din conținutul motivelor contestației în anulare, contestatorul tinde la anularea unei hotărâri pentru că, în opinia sa, nu a fost bine soluționată cauza, or, o astfel de abordare nu poate fi primită.

În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a conturat ideea potrivit căreia redeschiderea procesului judecat irevocabil poate fi determinată numai de circumstanțe substanțiale și imperative, care au făcut ca erorile de fapt să devină vizibile doar la finalul unei proceduri judiciare (cauzele Mitrea c. România și Stanca Popescu c România), ceea ce nu este cazul în speță.

Cu privire cererea de suspendare a executării deciziei atacate cu contestație în anulare, formulată în temeiul art. 319 alin. (1) C. proc. civ., se constată că aceasta a rămas fără obiect, dată fiind soluționarea pe fond a căii de atac exercitate împotriva respectivei decizii.

Având în vedere considerentele expuse și ținând seama de prevederile art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată, și cererea de suspendare, ca rămasă fără obiect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 4445 din 21 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Respinge cererea de suspendare, ca rămasă fără obiect.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 iunie 2015.

Procesat de GGC - LM