ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2116/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția sub nr. x/2014 reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea raportului de evaluare nr. x/02.10.2014, emis de pârâtă.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 23 din 04 februarie 2015, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtă și a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca inadmisibilă.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond a formulat recurs reclamantul A., invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Ploiești pentru a se pronunța asupra fondului cauzei.

În susținerea cererii de recurs, recurentul-reclamant nu a înțeles să dezvolte separat motivele de casare invocate, limitându-se a arăta că instanța de fond a aplicat greșit normele de drept material incidente speței, respectiv dispozițiile art. 21 alin. (4) și art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010.

Afirmă recurentul că din interpretarea logico-sistematică a acestor norme rezultă că legiuitorul nu distinge atunci când prevede că persoana care face obiectul evaluării poate contesta raportul de evaluare a conflictului de interes sau a incompatibilității, în termen de 15 zile de la primirea acestuia la instanța de contencios administrativ, iar în cuprinsul Raportului de evaluare a reclamantului se menționează expres această posibilitate.

În final arată că prin Raportul de evaluare contestat s-a reținut existența conflictului de interese de natură administrativă, stabilit conform art. 70 din Legea nr. 161/2003.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de recurs

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte are în vedere considerentele în continuare arătate.

Instanța a fost învestită cu acțiunea reclamantului de anulare a Raportului de evaluare nr. x/02.10.2014, încheiat de Inspecția de Integritate din cadrul Agenției Naționale de Integritate, prin care s-au identificat indicii cu privire la săvârșirea infracțiunii de conflict de interese prevăzut de art. 301 alin. (1) din C. pen.

În conformitate cu dispozițiile art. 22 din Legea nr. 176/2010 "persoana care face obiectul evaluării poate contesta raportul de evaluare a conflictului de interese sau a incompatibilității în termen de 15 zile de la primirea acestuia, la instanța de contencios administrativ".

Articolul 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, recunoaște persoanei care face obiectul evaluării dreptul de a contesta raportul de evaluare a conflictului de interese la instanța de contencios administrativ.

Însă, Înalta Curte apreciază că dreptul persoanelor evaluate de a contesta raportul de evaluare la instanța de contencios administrativ se referă la conflictul de interese de ordin administrativ și nu la cel de natură penală, deși textul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 face referire la contestarea raportului de evaluare, în general, fără a face vreo distincție.

În condițiile în care raportul de evaluare conține dispoziția de sesizare a parchetului cu privire la existența indiciilor infracțiunii de conflict de interese, cenzura instanței de contencios administrativ ar presupune a se pronunța cu privire la existența sau inexistența unei infracțiuni, competență pe care instanța de contencios nu o are.

Deci, raportul de evaluare prin care se sesizează organele de cercetare penală, în vederea efectuării de cercetări specifice cu privire la existența elementelor constitutive ale infracțiunii de conflict de interese este o sesizare și nu reprezintă un act administrativ pentru a putea face obiectul controlului instanței de contencios administrativ.

Sesizarea formulată de Agenția Națională de Integritate nu formează obiectul analizei judiciare de către instanța de contencios administrativ, existența faptei penale urmând a fi stabilită în cadrul procesului penal.

În cauză, raportul de evaluare reprezintă actul de sesizare a organelor de cercetare penală și nu îndeplinește condițiile impuse de art. 2 alin. (1) lit. c din Legea nr. 554/2004 pentru a fi considerat act administrativ, ci este un act de sesizare în înțelesul dat de dispozițiile art. 221 și art. 223 C. proc. pen.

Dreptul unei autorități sau instituții de a sesiza existența unor indicii privind săvârșirea unei infracțiuni nu poate fi cenzurat de instanța de contencios administrativ, pentru că sesizarea nu este un act emis în regim de putere publică, un astfel de drept nefiind de esența regimului de putere publică și nefiind apt să vatăme un drept recunoscut de lege sau interes legitim, întrucât sesizarea nu produce prin ea însăși efecte juridice.

Prin urmare, Înalta Curte constată că raportul ce constituie obiectul cauzei nu constată existența unui conflict de interese sau starea de incompatibilitate în care s-ar fi aflat reclamantul, ci, prin acest raport, intimata-pârâtă a dispus sesizarea Parchetului în vederea efectuării de cercetări cu privire la săvârșirea unei infracțiuni.

Poate forma obiectul unei acțiuni la instanța de contencios administrativ numai acea parte a raportului de evaluare prin care se concluzionează cu privire la existența conflictului de interese de natură administrativă.

Sesizarea Parchetului nu face parte din categoria actelor cenzurabile pe calea acțiunii la instanța de contencios administrativ, ci este supusă regulilor de procedură penală, astfel că acțiunea este inadmisibilă sub aspectul verificării legalității sesizării organelor de urmărire penală.

Pentru toate considerentele anterior expuse, având în vedere că problema de drept care se pune în recurs face obiectul unei jurisprudențe constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție (în acest sens, sunt avute în vedere, cu titlu de exemplu, deciziile nr. 5301/2011, nr. 5998/2011, nr. 3457/2012, nr. 4718/2012, nr. 6035/2013, nr. 175/2014, nr. 3482/2014, nr. 2434/2015 și nr. 2735/2015), în temeiul art. 493 alin. (6) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 23 din 4 februarie 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 07 iunie 2017.