ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 537/2017

Decizia nr. 537/2017

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 1901 din 14 iunie 2016, a respins recursul declarat de RA A. SA împotriva sentinței nr. 1246 din 15 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut, în esență, că hotărârea primei instanțe este legală, în cauză nefiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., invocate.

Astfel, a reținut că sentința recurată cuprinde motivele de fapt și de drept care au formulat convingerea instanței și pentru care au fost reținute sau înlăturate, după caz, apărările părților, reținându-se în mod corect că excepțiile lipsei calității procesule active a reclamantei și lipsei de interes în promovarea acțiunii sunt nefondate, unitatea administrativ teritorială fiind titulară a dreptului de proprietate publică născut prin efectul legii.

Pe fondul cauzei, instanța de recurs a reținut că nu au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 213/1998 întrucât sunt incidente prevederile Legii nr. 303/2008, iar, prin Decizia nr. 269/2010, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a art. 2 pct. 1 și 5, pe care s-a întemeiat hotărârea primei instanțe cu privire la imobilele din litigiu.

Totodată, în ceea ce privește susținerile recurentei, potrivit cărora reclamanții nu mai au vocația de a solicita predarea bunurilor mobile aflate în inventarul sălilor și grădinilor de spectacol cinematografic în raport de Decizia Curții Constituționale nr. 269/2010, instanța de control judiciar a reținut că sunt nefondate, întrucât prin sentința atacată nu au fost instituite măsuri din care să rezulte că nu au fost respectate dispozițiile obligatorii ale deciziei Curții Constituționale, respectiv că ar fi vizate bunuri mobile proprietate a altor subiecte de drept privat.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare recurenta RA A. SA, invocând prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 și pct. 3 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, contestatoarea a reiterat atât situația de fapt, cât și criticile invocate în cererea de recurs, arătând că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, că hotărârea atacată este rezultatul unei greșeli materiale și instanța de recurs a omis să cerceteze unul din motivele de casare invocate.

În ceea ce privește inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, a avut în vedere situația juridică a imobilelor - săli de cinema și grădini de vară care se găsesc înscrise în patrimoniul RA A. SA, susținând că aceasta este adevăratul proprietar cu privire la drepturile ce poartă asupra bunurilor sale imobile, prin efectul legii, făcând trimitere la mai multe acte normative și decizii ale Curții Constituționale.

Totodată, contestatoarea a susținut că dezlegarea recursului este rezultatul unei erori materiale, prin aceea că, respingând excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei de interes în promovarea acțiunii, în mod greșit s-a reținut că unitatea administrativ teritorială este titulară a dreptului de proprietate publică născut prin efectul legii și faptul că are calitate de persoană vătămată în sensul Legii nr. 554/2004, înlăturând susținerile RA A. SA.

De asemenea, contestatoarea a susținut că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra tuturor probelor administrate și anume asupra înscrisurilor depuse în recurs, prin care a făcut dovada ieșirii legale din patrimoniu a unor bunuri imobile, care astfel nu mai pot forma obiect al unei predări.

În concluzie, contestatoarea a solicitat admiterea contestației în anulare, desființarea deciziei atacate și admiterea recursului cu consecința respingerii acțiunii, ca inadmisibilă, iar în subsidiar nefondată.

În cadrul contestației în anulare, contestatoarea a solicitat și suspendarea executării deciziei contestate, în temeiul art. 507 C. proc. civ., cerere soluționată prin Încheierea din 8 decembrie 2016.

Prin întâmpinare, intimații au solicitat respingerea contestației în anulare, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare;

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce poate fi exercitată numai în cazurile și condițiile expres și limitativ prevăzute de art. 503 C. proc. civ.

Argumentele de fapt și de drept relevante;

Art. 503 C. proc. civ., prevede:

(1),,Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

;

În cauză, contestatoarea a invocat prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., susținând că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă în raport cu situația juridică a imobilelor în litigiu, iar instanța de recurs a respins în mod greșit excepțiile lipsei calității procesule active și lipsei de interes în promovarea acțiunii, astfel că dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale, și, totodată nu a avut în vedere înscrisurile depuse în recurs.

Cu referire la motivul întemeiat pe prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., se constată că, în realitate, se critică modul în care instanța de recurs a dezlegat o anumită problemă de drept referitoare la calitatea unității administrativ teritoriale de titular al dreptului de proprietate publică născut prin efectul Legii nr. 303/2008.

Cu privire la acest motiv al contestației în anulare, în doctrină s-a reținut că textul de lege se referă la noțiunea de eroare materială „în sensul de greșeală de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale - cum ar fi respingerea recursului în mod greșit ca netimbrat, ca tardiv sau ca introdus de o persoană fără calitate, soluționarea recursului în absența motivelor de recurs, care nu au fost transmise de instanța a cărei hotărâre se atacă, mențiuni greșite referitoare la incidentele procedurale, pronunțarea asupra altei hotărâri decât cea atacată, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor și care au determinat soluția pronunțată, iar nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale”.

De asemenea, tot în doctrină, s-a afirmat că acest motiv reprezintă o preluare a motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ. de la 1865, cu deosebirea că noțiunea de „greșeală materială” a fost înlocuit cu noțiunea de „eroare materială”.

Totodată, în practica judiciară, cu referire la noțiunea de „greșeală materială” în sensul prevederilor art. 318 teza I C. proc. civ. de la 1865, s-a reținut că sunt avute în vedere aspecte formale ale judecății, un „defect fundamental”, care să fie de natură a conduce în mod automat, fără excepție, la o altă dezlegare a pricinii în recurs. Sunt asemenea greșeli materiale cele menționate anterior - greșita anulare a cererii, ca netimbrată; greșita respingere a recursului, ca tardiv formulat - în absența cărora dezlegarea dată de instanță ar fi fost cu totul alta.

Or, prin invocarea acelorași motive și argumente aduse în fața instanței de recurs, în condițiile în care toate aceste aspecte au fost analizate, contestatorul și-a întemeiat doar în mod formal cererea pe dispozițiile sus-menționate, în realitate urmărind reiterarea căii de atac a recursului, ceea ce, potrivit principiului unicității dreptului de a folosi o cale de atac, este inadmisibil.

Referitor la motivul întemeiat pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., se constată că instanța de control judiciar s-a pronunțat asupra motivului de recurs, potrivit căruia reclamanții nu mai aveau vocația de a solicita predarea bunurilor mobile aflate în inventarul sălilor și grădinilor de spectacol cinematografic, reținând că nu se poate pronunța asupra înscrisurilor invocate de contestatoare în dovedirea ieșirii legale din patrimoniu a unor bunuri imobile nominalizate în anexă.

Așadar, nu poate fi vorba de omisiunea cercetării vreunui motiv de casare dintre cele invocate de recurentă, așa încât nu sunt incidente dispozițiile acestui text de lege.

Prin urmare, se constată că, în cauză, contestatoarea nu invocă niciunul din cazurile prevăzute de art. 503 C. proc. civ., iar criticile aduse hotărârii atacate nu se încadrează în niciunul din aceste cazuri, textul legal fiind de strictă interpretare și aplicare, în realitate, prin motivele invocate, contestatoarea tinde să obțină o reapreciere a probelor și o nouă judecată a cauzei sub aspectul aplicării dispozițiilor incidente, ceea ce excede controlului realizat de instanță pe calea contestației în anulare.

În soluționarea prezentei cauze, Înalta Curte are în vedere, mutatis mutandis, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că „în conformitate cu jurisprudența sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 §1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența dreptului ca parte a moștenirii comune a părților contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat (…). O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)”.

Pentru considerentele expuse și ținând seama de dispozițiile art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de RA A. SA împotriva Deciziei nr. 1901 din 14 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16 februarie 2017.