ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4649/2018

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a VIII-a, în data de 24 iulie 2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Curtea Constituțională, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: Suspendarea executării Hotărârii nr. 1/2017 pronunțate de Plenul Curții Constituționale, până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în anulare, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 3044/2017 din 25 august 2017 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 2, alin. (1), lit. c) din Legea nr. 554/2004, ca inadmisibilă și a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituțională a României ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată 3.1 Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta Curtea Constituțională a României, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin recursul exercitat împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, recurenta-pârâtă a solicitat casarea hotărârii atacate și, pe cale de consecință, sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată. În motivare, arată că hotărârea primei instanțe, de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale ca inadmisibilă, este dată cu nelegala aplicare a dispozițiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992. Prin întâmpinarea formulată în prima instanță a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 în situația în care excepția inadmisibilității cererii de suspendare a Hotărârii Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 22 iunie 2017 privind regulile de redactare a opiniilor separate va respinsă și instanța va califica această hotărâre ca fiind un act administrativ. Susține că excepția invocată respectă condițiile admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, fiind una veritabilă, cuprinzând elementele inerente structurii unei excepții de neconstituționalitate (textul contestat din punct de vedere al constituționalității, textele constituționale pretins încălcate, precum și motivarea din partea autorului excepției), a fost invocată în fața unei instanțe judecătorești, privește o dispoziție dintr-o lege, textul criticat este în vigoare, are legătură cu soluționarea cauzei- fiind aplicabil în cauza dedusă judecății, a fost ridicată de una dintre părți, de pârâtă și nu a fost constatat neconstituțional până în prezent. În privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în soluționarea procesului mai arată că instanța, în soluționarea cererii de suspendare și-a întemeiat hotărârea pe această dispoziție și a considerat că noțiunea de act administrativ cuprinde și această categorie de hotărâri, ca atare, s-ar fi impus sesizarea Curții Constituționale. 3.2 Recursul exercitat împotriva respingerii excepției inadmisibilității cererii de suspendare a executării Hotărârii Plenului Curții Constituționale a României nr. 1 din 22 mai 2017 este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 6 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, C. proc. civ. se arată hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică,competența exclusivă a Curții Constituționale, cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești. Instanța de fond în mod eronat a calificat Hotărârea Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 22 iunie 2017 privind regulile de redactare a opiniei separate sau concurente ca fiind un act administrativ, dat de Plenul Curții Constituționale în exercitarea atribuțiilor administrative. Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică, competența exclusivă a Curții Constituționale, art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. și cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. Curtea Constituțională a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, motivată de temeiurile de drept și natura actului a cărei suspendare se solicită, arătând că hotărârea privește atribuțiile jurisdicționale ale Curții Constituționale și, ca urmare, nu poate fi supusă controlului de legalitate de către instanțele de judecată și nu poate face obiectul unei cereri în instanță pentru suspendarea acestuia, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Natura juridică a hotărârii a fost stabilită în mod expres la art. 4 a acestei hotărâri care prevede că "Art. 4 - Prezenta hotărâre privește atribuțiile jurisdicționale ale Curții Constituționale, circumscriindu-se exclusiv acestora". Potrivit art. 3 din Legea nr. 47/1992 "(1) Atribuțiile Curții Constituționale sunt cele stabilite de Constituție și de prezenta lege. (2) În exercitarea atribuțiilor care îi revin Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale.(3) Competența Curții Constituționale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nicio autoritate publică". Totodată, prevederile art. 50 din Legea nr. 47/1992 stabilesc că "Plenul Curții Constituționale, alcătuit din judecătorii Curții, îndeplinește atribuțiile acesteia, prevăzute de Constituție și de lege. Plenul poate lua orice măsură necesară pentru buna desfășurare a activității Curții, iar conform art. 14 din Legea nr. 47/1992, "Procedura jurisdicțională prevăzută de prezenta lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în fața Curții Constituționale. Compatibilitatea se hotărăște exclusiv de Curte". Ca atare, prevederile legale de organizare și funcționare stabilesc competența exclusivă a Plenului Curții Constituționale în luarea măsurilor necesare pentru buna desfășurare a activității Curții Constituționale, precum și în stabilirea compatibilității regulilor procedural civile cu natura procedurii în fața Curții Constituționale. Instanța de fond stabilește că Hotărârea Plenului Curții Constituționale nr. 1/2017 nu privește atribuțiile jurisdicționale ale Curții Constituționale. În mod greșit a statuat instanța de fond că "compatibilitatea procedurii civile cu procedura jurisdicțională prevăzută de Legea nr. 47/1992, se va stabili de Curte ori cu ocazia desfășurării concrete în fața ei a uneia din procedurile jurisdicționale enumerate expres și limitativ în cadrul legii nr. 47/1992, (..) fie va stabili această compatibilitate prin intermediul unei hotărâri de principiu, ce se aplica în general în toate cauzele (...). În combaterea celor reținute de prima instanță, în sensul că nu există nici o prevedere legală care să menționeze că o astfel de hotărâre de principiu ar avea natura unui act jurisdicțional și că, prin urmare, ar fi un act administrativ cu caracter normativ, invocă dispozițiile art. 50 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Plenul Curții Constituționale, alcătuit din judecătorii Curții, îndeplinește atribuțiile acesteia, prevăzute de Constituție și de lege. Plenul poate lua orice măsură necesară pentru buna desfășurare a activității Curți În acest context, mai arată că și anterior acestei hotărâri, Curtea Constituțională a pronunțat o hotărâre cu asemenea valoare, respectiv Hotărârea nr. 20/2008 referitoare la compatibilitatea prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă cu natura procedurii jurisdicționale în fața Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 685 din data de 7 octombrie 2008, în temeiul acelorași dispoziții legale precum cele invocate în hotărârea Curții Constituționale nr. 1/2017. Ar însemna, pe cale de consecință, că și aceasta este un act administrativ cu caracter normativ. În aplicarea dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 47/1992, teza a doua, conform cărora plenul poate lua orice măsură necesară pentru buna desfășurare a activității Curții, trebuie coroborată cu teza întâi a aceluiași articol, în sensul că Plenul poate lua orice măsură necesară pentru buna desfășurare a activității Curții în legătură cu atribuțiile prevăzute de Constituție și lege. Or, atribuțiile Curții Constituționale prevăzute de Constituție și lege sunt cele cuprinse în art. 146 lit. a) - l) din Constituție și art. 23 și art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. În temeiul acestui text legal, în aplicarea art. 14 din Legea nr. 47/1992, Curtea are competența de a stabili compatibilitatea între C. proc. civ. și procedura în fața Curții Constituționale atât printr-un act distinct, cât și în cuprinsul unuia dintre actele emise în cadrul atribuțiilor reglementate de art. 146 lit. a) din Constituție, opțiunea aparține exclusiv Curții. În cazul de față, în mod evident, compatibilitatea regulilor procedural civile în privința redactării opiniilor separate/concurente nu putea fi stabilită în corpul deciziei la care se face opinie separată, ci doar printr-un act distinct. Având în vedere că judecătorul redactează opinia separată concurentă ulterior pronunțării soluției și, de cele mai multe ori, ulterior redactării deciziei, este evident că decizia în sine nu poate și nu are căderea de a face referiri la aceste opinii. Instanța constituțională este cea care își stabilește competența potrivit art. 3 alin. (2) și art. 14 din Legea nr. 47/1992 și, odată stabilită, nici o altă autoritate publică nu o poate contesta. Or, ceea ce rezultă din hotărârea atacată este că instanța de fond contestă competența Curții, apreciind că în situația în care Curtea Constituțională ar fi stabilit toate acestea prin decizia/hotărârea/avizul consultativ pronunțat ar fi avut competență și că actul astfel pronunțat nu ar fi avut nici o caracteristică asociată actului administrativ, însă, întrucât Curtea a pronunțat o hotărâre distinctă înseamnă că această hotărâre este act administrativ. Prin urmare, în opinia instanței ce a judecat în fond prezenta cauză caracterul administrativ sau jurisdicțional se apreciază în funcție de calea procedurală aleasă de către Curtea Constituțională, ceea ce nesocotește art. 3 alin. (2) și art. 50 din Legea nr. 47/1992. Hotărârea nr. 1/2017 nu este contrasemnată de secretarul-general al Curții Constituționale tocmai pentru a nu exista nici un dubiu cu privire la natura actului și pentru a indica faptul că în nici un caz nu poate fi calificat un asemenea act ca unul administrativ, știut fiind că secretarul general al Curții exercită numai atribuții administrative [a se vedea art. 24 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale]. De asemenea, secretarul general contrasemnează hotărârile adoptate de Plenul Curții Constituționale în materie administrativă și dispune înregistrarea acestora în registrul hotărârilor Plenului administrativ al Curții Constituționale. Or, hotărârea în cauză nu a fost înregistrată în acest registru, ci într-unul distinct ținut conform art. 42 alin. (2) din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale. În ceea ce privește analiza pe care instanța judecătorească de fond a realizat-o cu referire la noțiunile de persoană vătămată, caz bine justificat și paguba iminentă, se constată că la pag. 9 a sentinței se realizează un control de constituționalitate a Hotărârii Curții Constituționale nr. 1/2017, deși instanța de contencios administrativ nu are competența de a exercita controlul de constituționalitate, ci doar controlul de legalitate a actelor administrative. Cu privire la conținutul Hotărârii Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 22 iunie 2017 se constată că acesta nu reglementează un set de reguli noi, distincte de prevederile art. 426 alin. (2) din C. proc. civ., ci stabilește compatibilitatea acestui text procedural civil cu procedura în fața Curții Constituționale, în sensul că aceste considerente presupun raționamentele logice pe care judecătorul Curții Constituționale se bazează și le aplică în formarea, dezvoltarea și susținerea punctului său de vedere și, pe de altă parte, apelarea la concepte/repere științifice/doctrinare. Ceea ce excedează obiectului opiniei separate/concurente astfel prezentate, spre exemplu considerații care pun în discuție caracterul general obligatoriu al deciziei pronunțate sau critici fățișe la adresa judecătorilor aflați în opinie majoritară, nu pot fi calificate drept considerente în sensul art. 426 alin. (2) din C. proc. civ. Ca atare, în acest caz, judecătorul nu își expune propriile considerente ce fundamentează o soluție contrară/aceeași soluție dar cu altă motivare ci, din contra, într-o asemenea situație, actul astfel întocmit reprezintă un act cu caracter personal care excedează dispozițiilor art. 426 alin. (2) din C. proc. civ. și nu poate avea semnificația unei opinii separate/concurente, chiar dacă este intitulată în acest fel. Prin urmare, într-un asemenea caz, este firesc ca înscrisul respectiv să nu fie atașat dosarului cauzei, așadar, deciziei/hotărârii/avizului consultativ pronunțat de Curtea Constituțională, din moment ce nu întrunește elementele ce caracterizează, potrivit C. proc. civ., o opinie/separată/concurentă. Întrucât operațiunea tehnică de dispunere a atașării la dosarul cauzei și a publicării opiniei separate/concurente împreună cu decizia, aparține președintelui Curții Constituționale, tot ca o operațiune tehnică, subsumată procedurii jurisdicționale, revine președintelui competența de a dispune ca opinia separată/concurentă, după caz, să nu se publice împreună cu decizia în Monitorul Oficial al României, Partea I sau pe pagina de internet a Curții și nici să nu se atașeze la dosarul cauzei. Luând în considerare cele expuse mai sus rezultă cu evidență că prin conținutul său Hotărârea Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 22 iunie 2017 reprezintă un act al Curții Constituționale care vizează compatibilitatea procedurii civile cu procedura în fața Curții Constituționale. Așadar, prin hotărârea atacată, ca urmare a unei interpretări superficiale a prevederilor legale privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, instanța judecătorească de fond, cu încălcarea competenței exclusive a Curții Constituționale și cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, a calificat drept act administrativ Hotărârii Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 22 iunie 2017, respingând astfel excepția inadmisibilității acțiunii invocată de Curtea Constituțională. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. arată că prima instanță a încălcat conținutul normativ al art. 14 din Legea nr. 554/2004, în sensul că motivele reținute pentru demonstrarea calității reclamantei de persoană vătămată în sensul Legii nr. 554/2004, sunt contradictorii. Astfel, la pagina 10 a sentinței se vorbește în contextul analizei noțiunii de "pagubă iminentă" despre o chestiune de interes legitim public și de un interes legitim privat, iar că reclamanta nu a dovedit interesul legitim privat, drept pentru care "nu este îndeplinită condiția pagubei iminente". Instanța judecătorească trebuia să stabilească mai întâi dacă reclamantul este o persoană vătămată în sensul Legii nr. 554/2004 și, după aceea să analizeze cele două condiții referitoare la cazul bine justificat și la paguba iminentă. Or, din motivarea sentinței s-ar înțelege că reclamantul este persoană vătămată, drept pentru care s-a procedat la analiza cazului bine justificat și a pagubei iminente. Dar, instanța reține că nu există pagubă iminentă pentru că reclamanta nu a demonstrat interesul legitim privat. Prin urmare, instanța a analizat condiția pagubei iminente prin prisma interesului legitim privat al persoanei, iar din motivarea instanței se înțeleg următoarele: - reclamanta este persoană vătămată în sensul Legii nr. 554/2004 din moment ce se procedează la analiza cazului bine justificat și a pagubei iminente; - reclamanta nu este persoană vătămată în sensul Legii nr. 554/2004 din moment ce nu a dovedit interesul legitim privat încălcat. Conchide, contrar celor stabilite de prima instanță în această privință, că Hotărârea Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 22 iunie 2017 nefiind un act administrativ, reclamanta nu este persoană vătămată în sensul art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a) și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, aceasta nefiind titulară a unui drept ori a unui interes legitim, nu a fost vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri. În privința motivului de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sub două aspecte: 1. Instanța de fond a fost sesizată cu soluționarea unei cereri de suspendare a actului, formulată în temeiul art. 14 din Legea nr. 544/2004, însă prin hotărârea atacată sunt analizate motivele de nulitate invocate în anularea actului, instanță realizând o judecată pe fond a cauzei care își are temeiul în prevederile art. 7, art. 8 cu aplicarea art. 11 din Legea nr. 554/2004. Astfel, instanța a încălcat substanța art. 14 din Legea nr. 554/2004, în sensul că hotărârea atacată este dată cu depășirea limitelor de verificare a împrejurărilor vădite de fapt și de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură actul și, în speță, instanța a analizat natura juridică a actului cu cercetarea motivelor invocate în anularea actului, pronunțându-se astfel asupra fondului cauzei, soluționând o altă cauză, care nici măcar nu a fost încă înregistrată pe rolul unei instanțe judecătorești [cerere de anulare a actului]. Astfel, instanța de fond analizează "cazul bine justificat" în raport cu conținutul actului și efectele acestuia, trecând peste temeiurile de drept invocate în emiterea actului și fără a arăta temeiurile de drept pe care își întemeiază propriile considerente, reține că cercetarea conținutului actului au condus la constatări suficiente pentru a crea "aparența vădită de nelegalitate"(pag. 7 a Sentinței). Așadar, în întreaga cercetare reținută în hotărârea atacată, instanța de fond nu s-a limitat doar la acele împrejurări de drept care dovedeau competența exclusivă a Plenului Curții Constituționale în emiterea actului și temeiurile de drept invocate, ci a analizat pe fond criticile de nelegalitate pe care este întemeiată cerea de "revocare" a actului, recalificând natura juridică a actului, realizându-se astfel o "incursiune" a autorității judecătorești în sfera atribuțiilor exclusive ale Curții Constituționale. 2. Instanța judecătorească de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 2 alin. (1) lit. c) din aceeași lege și cu art. 14 și art. 50 din Legea nr. 47/1992. Instanța judecătoreasca a încălcat conținutul normativ al art. 14 din Legea nr. 47/1992, prevalându-se de procedura după care a fost emisă Hotărârea nr. 1/2017. Astfel, indiferent de procedura aleasă de Curtea Constituțională pentru aplicarea art. 14 din Legea nr. 47/1992, substanța acestui text de lege acordă deplina competență Curții Constituționale sa stabilească compatibilitatea între normele procedural civile cu procedura în fața sa. Instanța judecătorească a aplicat greșit prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 47/1992, în sensul că le-a interpretat extensiv. Astfel, problema compatibilității normelor procedural civile cu procedura în fața Curții Constituționale se subsumează noțiunii de act administrativ atunci când este stabilită prin aplicarea art. 50 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, dar ea nu mai are trăsăturile unui act administrativ dacă este stabilită în corpul deciziei/hotărârii/avizului consultativ pronunțat în temeiul art. 146 lit. a) - l) din Constituție și art. 23 și art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Având în vedere cele arătate mai sus, rezultă că sentința atacată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material invocate în prezenta cauză.

Apărările formulate în cauză Intimata reclamantă A. a formulat. prin care a solicita respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora: "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autoritățiI publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond". Reclamanta-intimată a formulat cerere de suspendare a executării Hotărârii nr. 1/2017 pronunțate de Plenul Curții Constituționale, până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în anulare, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004. Cu privire la fondul cererii, având ca obiect anularea hotărârii a cărei suspendare se solicită în cauză, s-a pronunțat instanța de contencios administrativ prin Sentința nr. 2924 din 20 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, în Dosarul nr. x/2018, hotărând următoarele: A respins ca fiind inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. A respins excepția inadmisibilității cererii, ca fiind neîntemeiată. A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., cu domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat "A.", cu sediul profesional în București, Bd. x, în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituțională, cu sediul în sector 5, București, Calea 13 septembrie - Palatul Parlamentului, nr. 2, bl. intrarea B1. A anulat Hotărârea Plenului Curții Constituționale a României nr. 1 din 22 iunie 2017 privind regulile de redactare a opiniei separate sau concurente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 477 din 23 iunie 2017, în ceea ce privește prevederile art. 1 alin. (2), (3), (4), (5), ale art. 2 și ale art. 3. A dispus obligarea pârâtei la reatașarea opiniilor separate și/sau concurente formulate cu privire la Deciziile nr. 304 din 4 mai 2017 și nr. 392 din 6 iunie 2017, pronunțate în Dosarele x/2017 respectiv 1328D/2017, precum și la obligarea atașării pe site și la transmiterea spre publicare în Monitorul Oficial al României a acestor decizii împreună cu opiniile separate și/sau concurente. A respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Înalta Curte observă că hotărârea care constituie obiectul controlului judiciar în prezenta cauză, pronunțată în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 și-a încetat efectele odată cu soluționarea fondului cauzei, care a dezlegat aceleași probleme, și anume, natura juridică a Hotărârii Plenului Curții Constituționale a României nr. 1 din 22 iunie 2017 privind regulile de redactare a opiniei separate sau concurente și admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. Prin criticile formulate în recurs s-a susținut, în esență, că natura actului, de act administrativ sau act jurisdicțional, nu depinde de forma pe care îl îmbracă, respectiv că este act jurisdicțional dacă este încorporat într-un act emis în cadrul atribuțiilor jurisdicționale prevăzute de art. 146 din Constituție și este act administrativ normativ dacă este dat printr-un act distinct, în aplicarea art. 50 teza a doua din Legea nr. 47/1992, întrucât, esențial în determinarea naturii actului, și implicit a admisibilității acțiunii în contencios administrativ este că faptul că hotărârea emisă încorporează un act de voință de competența exclusivă a Curții Constituționale, stabilită de art. 14 din Legea nr. 47/1992. Prin urmare, fiind emis în cadrul competențelor exclusive ale Curții Constituționale, nicio instanță judecătorească nu îl poate cenzura nici sub aspectul legalității, dar nici în privința constituționalității. Având în vedere că suspendarea actului administrativ este o măsură provizorie de întrerupere sau amânare a efectelor manifestării de voință a autorității publice, menită să asigure protecția juridică a persoanei potențial vătămate, până la evaluarea legalității deciziei administrative de către instanța fondului, legalitatea unei astfel de măsuri nu poate fi reevaluată în recurs după pronunțarea instanței asupra cererii de anulare a actului. Este adevărat că instanța de contencios administrativ, soluționând o cerere formulată în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, trebuie să efectueze o analiză sumară pentru a stabili natura de act administrativ a actului a cărei suspendare se solicită, însă această analiză nu poate transcende analiza efectuă de instanța care s-a pronunțat deja asupra fondului cauzei. Situația este analoagă și în ceea ce privește admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, întrucât orice dezlegare în acest sens ar înfrânge efectele autorității de lucru judecat provizorii de care beneficiază Sentința nr. 2924 din 20 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2018 în temeiul art. 430 alin. (4) C. proc. civ. Mai mult, orice analiză ar echivala cu nesocotirea dispozițiilor art. 430 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. Așa fiind, nici dezlegările date de instanță în cadrul unei astfel de proceduri nu pot avea autoritate de lucru judecat asupra fondului. În concluzie, având în vedere că hotărârea care constituie obiectul recursului și-a încetat efectele, Înalta Curte apreciază că, în cauză, controlul judiciar exercitat a rămas lipsit de obiect. Având în vedere circumstanțele cauzei, Înalta Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra susținerilor formulate de recurenta pârâtă, în sensul că actul a cărui suspendare se solicită, fiind emis în cadrul competențelor exclusive ale Curții Constituționale, nu poate fi supus cenzurii instanței de contencios administrativ nici sub aspectul legalității, dar nici în privința constituționalității. Pentru aceste considerente, Înalta Curte nu va analiza motivele de casare invocate.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Față de cele arătate, reținând așadar că hotărârea pronunțată în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 și-a încetat efectele odată cu pronunțarea instanței asupra fondului cererii de anulare, în temeiul art. 496 C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat.