ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 965/2015

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 965/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Sentința civilă nr. 521 din 25 octombrie

2013 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă de contencios administrativ și

fiscal, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantul Municipiul

Baia-Mare, reprezentat prin Primar, în contradictoriu cu pârâta R.A.D.E.F.R.F.

și s-a dispus obligarea pârâtei să încheie cu Primarul Municipiului Baia-Mare

protocolul prevăzut de pct. 8 al art. unic al Legii nr. 303/2008, privind

predarea imobilului "C.M.", situat în Baia-Mare, Piața L., a

inventarului bunurilor mobile, altele decât cele proprietatea persoanelor

fizice și a persoanelor juridice de drept privat, a personalului, activului și

pasivului aferente acestui imobil, fiind respinsă cererea reclamantului de

obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

exercitată în cauză

Împotriva Sentinței

civile nr. 521 din 25 octombrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a

civilă de contencios administrativ și fiscal, pârâta a declarat recurs,

criticând-o pentru nelegalitate.

Motivele de recurs

formulate de pârâtă au fost încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6

și 8 din noul C. proc. civ., astfel cum s-a reținut prin raportul asupra

admisibilității în principiu a recursului, întocmit în condițiile art. 493

alin. (2) și (3) din noul C. proc. civ., raport care a fost comunicat părților

în baza Încheierii de ședință din data de 23 iunie 2014, în conformitate cu

dispozițiile art. 493 alin. (4) din noul C. proc. civ.

Prin Încheierea de

ședință din camera de consiliu din data de 8 octombrie 2014, completul de

filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că

cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de

consecință, a declarat recursul declarat de pârâtă ca fiind admisibil în

principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din noul C. proc. civ., fixând termen

de judecată pe fond a recursului.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, pârâta a susținut, într-o primă critică, că i s-a încălcat

dreptul la un proces echitabil prin nemotivarea hotărârii, în raport de

exigențele prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și de art. 261 alin. (1) pct.

5 C. proc. civ., privind cerința motivării hotărârii judecătorești.

Într-o altă critică,

pârâta a afirmat că sentința recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină

în legătura cu excepțiile invocate în dosarul instanței de fond, respectiv,

excepția prematurității acțiunii, excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantului și excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, fiind

reiterate argumentele aduse în susținerea acestor excepții prin întâmpinarea

formulată în cauză.

În susținerea motivului

de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc.

civ., recurenta-pârâtă a susținut că, din perspectiva procedurii de încheiere a

protocolului de predare-primire, declanșată de către reclamant, prin sentința

recurată se încalcă dispozițiile art. unic, pct. 8 din Legea nr. 303/2008,

prevederile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, precum și dispozițiile

Legii nr. 213/1998.

Cu privire la

încălcarea dispozițiilor art. unic, pct. 8 din Legea nr. 303/2008, recurenta a

arătat că instanța de judecată nu poate să stabilească un termen de încheiere a

protocolului, având în vedere că acesta a fost stabilit de legiuitor, iar pe de

altă parte, a operat decăderea din acest termen, întrucât acțiunea dedusă

judecății a fost introdusă la data de 24 iulie 2013.

De asemenea, în

legătură cu capetele de cerere având ca obiect obligația de a transfera activul

și pasivul imobilului, acestea sunt inadmisibile, deoarece legiuitorul a

prevăzut doar că odată cu transferul imobilului, consiliile locale vor prelua

activul și pasivul.

Referitor la

încălcarea dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, recurenta a

susținut că, în privința activului în litigiu, nu s-a încheiat protocolul

prevăzut de art. II pct. 5 din Legea nr. 303/2008 și nu există o hotărâre a

Consiliului Local de asumare a protocolului, astfel încât, reclamantul nu

beneficiază de prevederile actului normativ în referință.

Mai mult, chiar și în

ipoteza în care ar exista hotărârea Consiliului Local de asumare a protocolului

încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 303/2008, această hotărâre cu

caracter individual produce efecte, potrivit art. 49 alin. (1) din Legea nr.

215/2001, de la data comunicării.

În ceea ce privește

încălcarea dispozițiilor Legii nr. 213/1998, recurenta-pârâtă a învederat, în

esență, următoarele aspecte:

Schimbarea regimului

juridic nu poate opera decât în condițiile Legii nr. 213/1998, lege organică în

materie, în acest sens fiind și Decizia Curții Constituționale nr. 1.217 din 12

noiembrie 2008.

Mai mult, prin

Decizia nr. 269 din 16 martie 2010, Curtea Constituțională a admis în parte

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. II pct. 1, 2, 5, 9, 11

și 12 din Legea nr. 303/2008 privind aprobarea O.U.G. nr. 7/2008 pentru

modificarea și completarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, precum și

pentru modificarea Legii nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G. nr. 39/2005 privind

cinematografia, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.

În ipoteza dobândirii

dreptului de proprietate publică, prin trecerea bunului din proprietatea

privată a statului în proprietatea publică a unității

administrativ-teritoriale, legea nu constituie, potrivit art. 3 alin. (1)

coroborat cu prevederile art. 7 lit. e) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998,

mod de dobândire a proprietății publice, activul neputând trece în domeniul

public al unității administrativ-teritoriale la data intrării în vigoare a

Legii nr. 303/2008, respectiv, 3 ianuarie 2009.

Activul în litigiu

aparține domeniului privat al statului, trecerea acestuia în domeniul public al

unității administrativ-teritoriale putându-se realiza, potrivit art. 3 alin.

(1) coroborat cu prevederile art. 8 din Legea nr. 213/1998, numai printr-o

hotărâre a Guvernului, întrucât numai statul, prin organul abilitat - Guvernul,

poate să dispună de bun în calitatea sa de titular al dreptului de proprietate

privată.

Or, în cauză nu

există o hotărâre a Guvernului României dată în acest sens.

Totodată, nu s-a

făcut dovada includerii activului în referință în inventarul însușit de

Consiliul Local și a hotărârii Guvernului care să ateste apartenența acestuia

la domeniul public, în acord cu prevederile art. 21 din Legea nr. 213/1998.

De asemenea, având în

vedere criteriul forței juridice a legilor ca emanație a puterii legiuitoare,

nu poate fi primită susținerea potrivit căreia "Legea nr. 303/2008 are

caracter special față de Legea nr. 213/1998 (dreptul comun în materie de

proprietate publică)".

Legea nr. 213/1998,

din punctul de vedere al obiectului acesteia, al procedurii de adoptare și

abrogare, reprezintă legea organică în materia proprietății publice și a

regimului juridic al acesteia, motiv pentru care, Legii nr. 303/2008 nu i se

poate reține o forță juridică superioară comparativ cu prevederile Legii nr. 213/1998.

Prin dispozițiile

art. II pct. 9 din Legea nr. 303/2008, nu se instituie o derogare de la

prevederile Legii nr. 213/1998, în ceea ce privește regimul juridic al

proprietății publice și al modurilor de dobândire a acesteia, ci o interdicție

legală a autorității administrației publice locale de a uza de dispozițiile

legii organice pentru schimbarea regimului juridic al activelor ce au făcut

obiectul Legii nr. 303/2008.

Pe de altă parte,

excepția prevăzută de dispozițiile legale menționate este de strictă

interpretare, neputând fi extinsă prin analogie de la prevederile art. 10 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998 la cele ale art. 7 al aceluiași act normativ.

formulate de intimatul Municipiul Baia-Mare, reprezentat prin Primar

Prin întâmpinarea

depusă în cauză, intimatul-reclamant Municipiul Baia-Mare, reprezentat prin

Primar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii

atacate ca fiind legală și temeinică, reiterând, în esență, susținerile

formulate pe parcursul soluționării litigiului în primă instanță.

II. Analiza motivelor

de casare

Analizând actele și

lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare

invocate, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de

recurenta-pârâtă R.A.D.E.F.R.F., pentru următoarele considerente:

și de drept relevante

Motivul de recurs

prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din noul C. proc. civ., este

neîntemeiat.

Potrivit

dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ., "(1)

Hotărârea va cuprinde: b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii

și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de

instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se

întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și

cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

În cauza dedusă

judecății, hotărârea pronunțată de instanța de fond satisface cerințele

prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ., în

considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au

determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate

problemele esențiale ridicate de părți.

Astfel, prima

instanță și-a expus în mod corespunzător argumentele, mai întâi asupra

excepțiilor invocate de către pârâtă, prin Încheierea de ședință din 21

octombrie 2013, care face parte integrantă din hotărârea recurată și ulterior,

asupra fondului cauzei, procedând la o analiză efectivă a susținerilor și

apărărilor invocate de părți, ceea ce se poate observa din parcurgerea

considerentelor sentinței.

Motivarea clară și

accesibilă a judecătorului fondului răspunde și exigențelor impuse de art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-și

motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare

argument, întinderea obligației de motivare putând să varieze în funcție de

natura deciziei și trebuind analizată în lumina circumstanțelor fiecărei spețe.

Criticile formulate

de recurenta-pârâtă vizând soluția pronunțată de instanța de fond asupra

excepțiilor invocate prin întâmpinarea formulată în cauză, sunt nefondate.

Astfel, în ceea ce

privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului Municipiul

Baia-Mare, reprezentat prin Primar, în mod corect prima instanță a reținut că

reclamantul are legitimitate procesuală activă în cauză, în calitate de

proprietar al bunurilor pentru care solicită încheierea protocolului de

predare-primire prevăzut de pct. 8 al art. unic al Legii nr. 303/2008, primarul

fiind reprezentantul legal al unității administrativ-teritoriale, potrivit art.

62 din Legea nr. 215/2001.

Excepția lipsei de

interes a reclamantului, este neîntemeiată, constatându-se, în acord cu

interpretarea dată de instanța de fond, că Municipiul Baia-Mare justifică un

interes legitim în promovarea prezentei acțiuni, îndeplinind condițiile

referitoare la obținerea unui folos concret și personal la momentul exercitării

dreptului la acțiune.

De asemenea, în mod

corect prima instanță a respins excepția prematurității acțiunii, reținând că

reclamantul a urmat procedura prealabilă prevăzută de dispozițiile art. 7 din

Legea nr. 554/2004 și anterior sesizării instanței, prin Adresa nr. 14618 din

24 mai 2013, a solicitat pârâtei, mandatarea unui reprezentant pentru

încheierea protocolului de predare-primire a imobilului în discuție, pârâta

refuzând să dea curs acestei solicitări.

În ceea ce privește

criticile subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin.

(1) pct. 8 din noul C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate.

În mod judicios

instanța de fond a constatat că termenul de 6 luni prevăzut de Legea nr.

303/2008 pentru încheierea protocolului de predare-primire, nu reprezintă un

termen ce vizează aspecte legate de proceduri jurisdicționale, motiv pentru

care, nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 185 din noul C. proc. civ.,

care reglementează regimul de drept comun al sancțiunilor ce pot interveni în

caz de nerespectare a termenelor procedurale.

Termenul de 6 luni

este un termen de recomandare care a fost impus ambelor părți, cu scopul de a

asigura celeritate în punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 303/2008,

iar în condițiile în care recurenta-pârâtă nu și-a îndeplinit obligația legală

de a transmite imobilul în litigiu, nu își poate invoca propria culpă în

susținerea intereselor sale.

În acord cu

judecătorul fondului, instanța de control judiciar constată că susținerile

recurentei referitoare la nerespectarea, la data adoptării Legii nr. 303/2008,

a prevederilor cuprinse în Legea nr. 213/1998, care reglementează modalitatea

de trecere a bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităților

administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, exced obiectului și

limitelor controlului exercitat de instanța de contencios administrativ, care

nu are competența de a aprecia asupra validității unei legi în raport de

prevederile unei alte legi.

Pe de altă parte,

apreciind asupra modului de interpretare a actelor normative incidente în

cauză, în mod corect prima instanță a reținut că dacă într-un anumit domeniu de

reglementare se poate interveni legislativ prin acte normative de nivel

inferior, acest aspect nu echivalează cu renunțarea de către legiuitor la

atributul său de a legifera în domeniul respectiv printr-un act normativ de

rang superior, în cazul în care interesele publice impun o asemenea

intervenție, situație care se regăsește în cauza dedusă judecății.

De asemenea,

analizând apărările formulate de pârâtă cu privire la solicitarea reclamantului

de predare a bunurilor mobile, în mod judicios instanța de fond a apreciat

drept relevantă, în speță, Decizia nr. 269 din 16 martie 2010 pronunțată de

Curtea Constituțională, care a statuat, în sensul că dispozițiile art. II pct.

2 din Legea nr. 328/2006, sunt neconstituționale, în măsura în care se referă

la bunurile mobile, proprietate a persoanelor fizice sau a persoanelor juridice

de drept privat, aflate în inventarul sălilor și al grădinilor de spectacol

cinematografic, considerente în raport de care, s-a reținut că este întemeiată

solicitarea de obligare a pârâtei la predarea bunurilor mobile care nu

constituie proprietatea persoanelor fizice și a persoanelor juridice de drept

privat.

soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele

expuse, nefiind identificate motive de casare a hotărârii atacate, în temeiul

dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1)

din noul C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat

de pârâta R.A.D.E.F.R.F., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de R.A.D.E.F.R.F. împotriva Sentinței nr. 521 din 25 octombrie 2013 a

Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 martie 2015.

Procesat de GGC - MI