ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 965/2015

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 521 din 25 octombrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantul Municipiul Baia-Mare, reprezentat prin Primar, în contradictoriu cu pârâta R.A.D.E.F.R.F. și s-a dispus obligarea pârâtei să încheie cu Primarul Municipiului Baia-Mare protocolul prevăzut de pct. 8 al art. unic al Legii nr. 303/2008, privind predarea imobilului "C.M.", situat în Baia-Mare, Piața L., a inventarului bunurilor mobile, altele decât cele proprietatea persoanelor fizice și a persoanelor juridice de drept privat, a personalului, activului și pasivului aferente acestui imobil, fiind respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

2. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 521 din 25 octombrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, pârâta a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate. Motivele de recurs formulate de pârâtă au fost încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din noul C. proc. civ., astfel cum s-a reținut prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din noul C. proc. civ., raport care a fost comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 23 iunie 2014, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din noul C. proc. civ.

Prin Încheierea de ședință din camera de consiliu din data de 8 octombrie 2014, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul declarat de pârâtă ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din noul C. proc. civ., fixând termen de judecată pe fond a recursului. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a susținut, într-o primă critică, că i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil prin nemotivarea hotărârii, în raport de exigențele prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., privind cerința motivării hotărârii judecătorești. Într-o altă critică, pârâta a afirmat că sentința recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină în legătura cu excepțiile invocate în dosarul instanței de fond, respectiv, excepția prematurității acțiunii, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, fiind reiterate argumentele aduse în susținerea acestor excepții prin întâmpinarea formulată în cauză. În susținerea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că, din perspectiva procedurii de încheiere a protocolului de predare-primire, declanșată de către reclamant, prin sentința recurată se încalcă dispozițiile art. unic, pct. 8 din Legea nr. 303/2008, prevederile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, precum și dispozițiile Legii nr. 213/1998.

Cu privire la încălcarea dispozițiilor art. unic, pct. 8 din Legea nr. 303/2008, recurenta a arătat că instanța de judecată nu poate să stabilească un termen de încheiere a protocolului, având în vedere că acesta a fost stabilit de legiuitor, iar pe de altă parte, a operat decăderea din acest termen, întrucât acțiunea dedusă judecății a fost introdusă la data de 24 iulie 2013. De asemenea, în legătură cu capetele de cerere având ca obiect obligația de a transfera activul și pasivul imobilului, acestea sunt inadmisibile, deoarece legiuitorul a prevăzut doar că odată cu transferul imobilului, consiliile locale vor prelua activul și pasivul.

Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, recurenta a susținut că, în privința activului în litigiu, nu s-a încheiat protocolul prevăzut de art. II pct. 5 din Legea nr. 303/2008 și nu există o hotărâre a Consiliului Local de asumare a protocolului, astfel încât, reclamantul nu beneficiază de prevederile actului normativ în referință. Mai mult, chiar și în ipoteza în care ar exista hotărârea Consiliului Local de asumare a protocolului încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 303/2008, această hotărâre cu caracter individual produce efecte, potrivit art. 49 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, de la data comunicării.

În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor Legii nr. 213/1998, recurenta-pârâtă a învederat, în esență, următoarele aspecte: Schimbarea regimului juridic nu poate opera decât în condițiile Legii nr. 213/1998, lege organică în materie, în acest sens fiind și Decizia Curții Constituționale nr. 1.217 din 12 noiembrie 2008. Mai mult, prin Decizia nr. 269 din 16 martie 2010, Curtea Constituțională a admis în parte excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. II pct. 1, 2, 5, 9, 11 și 12 din Legea nr. 303/2008 privind aprobarea O.U.G. nr. 7/2008 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, precum și pentru modificarea Legii nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G.

nr. 39/2005 privind cinematografia, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.

În ipoteza dobândirii dreptului de proprietate publică, prin trecerea bunului din proprietatea privată a statului în proprietatea publică a unității administrativ-teritoriale, legea nu constituie, potrivit art. 3 alin. (1) coroborat cu prevederile art. 7 lit. e) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, mod de dobândire a proprietății publice, activul neputând trece în domeniul public al unității administrativ-teritoriale la data intrării în vigoare a Legii nr. 303/2008, respectiv, 3 ianuarie 2009. Activul în litigiu aparține domeniului privat al statului, trecerea acestuia în domeniul public al unității administrativ-teritoriale putându-se realiza, potrivit art. 3 alin. (1) coroborat cu prevederile art. 8 din Legea nr. 213/1998, numai printr-o hotărâre a Guvernului, întrucât numai statul, prin organul abilitat - Guvernul, poate să dispună de bun în calitatea sa de titular al dreptului de proprietate privată.

Or, în cauză nu există o hotărâre a Guvernului României dată în acest sens. Totodată, nu s-a făcut dovada includerii activului în referință în inventarul însușit de Consiliul Local și a hotărârii Guvernului care să ateste apartenența acestuia la domeniul public, în acord cu prevederile art. 21 din Legea nr. 213/1998. De asemenea, având în vedere criteriul forței juridice a legilor ca emanație a puterii legiuitoare, nu poate fi primită susținerea potrivit căreia "Legea nr. 303/2008 are caracter special față de Legea nr. 213/1998 (dreptul comun în materie de proprietate publică)". Legea nr. 213/1998, din punctul de vedere al obiectului acesteia, al procedurii de adoptare și abrogare, reprezintă legea organică în materia proprietății publice și a regimului juridic al acesteia, motiv pentru care, Legii nr. 303/2008 nu i se poate reține o forță juridică superioară comparativ cu prevederile Legii nr. 213/1998.

Prin dispozițiile art. II pct. 9 din Legea nr. 303/2008, nu se instituie o derogare de la prevederile Legii nr. 213/1998, în ceea ce privește regimul juridic al proprietății publice și al modurilor de dobândire a acesteia, ci o interdicție legală a autorității administrației publice locale de a uza de dispozițiile legii organice pentru schimbarea regimului juridic al activelor ce au făcut obiectul Legii nr. 303/2008. Pe de altă parte, excepția prevăzută de dispozițiile legale menționate este de strictă interpretare, neputând fi extinsă prin analogie de la prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 la cele ale art. 7 al aceluiași act normativ.

3. Apărările formulate de intimatul Municipiul Baia-Mare, reprezentat prin Primar Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul-reclamant Municipiul Baia-Mare, reprezentat prin Primar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică, reiterând, în esență, susținerile formulate pe parcursul soluționării litigiului în primă instanță. II. Analiza motivelor de casare Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurenta-pârâtă R.A.D.E.F.R.F., pentru următoarele considerente: 1. Argumente de fapt și de drept relevante Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din noul C. proc.

civ., este neîntemeiat. Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ., "(1) Hotărârea va cuprinde: b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". În cauza dedusă judecății, hotărârea pronunțată de instanța de fond satisface cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ., în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți.

Astfel, prima instanță și-a expus în mod corespunzător argumentele, mai întâi asupra excepțiilor invocate de către pârâtă, prin Încheierea de ședință din 21 octombrie 2013, care face parte integrantă din hotărârea recurată și ulterior, asupra fondului cauzei, procedând la o analiză efectivă a susținerilor și apărărilor invocate de părți, ceea ce se poate observa din parcurgerea considerentelor sentinței. Motivarea clară și accesibilă a judecătorului fondului răspunde și exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-și motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligației de motivare putând să varieze în funcție de natura deciziei și trebuind analizată în lumina circumstanțelor fiecărei spețe.

Criticile formulate de recurenta-pârâtă vizând soluția pronunțată de instanța de fond asupra excepțiilor invocate prin întâmpinarea formulată în cauză, sunt nefondate. Astfel, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului Municipiul Baia-Mare, reprezentat prin Primar, în mod corect prima instanță a reținut că reclamantul are legitimitate procesuală activă în cauză, în calitate de proprietar al bunurilor pentru care solicită încheierea protocolului de predare-primire prevăzut de pct. 8 al art. unic al Legii nr. 303/2008, primarul fiind reprezentantul legal al unității administrativ-teritoriale, potrivit art. 62 din Legea nr. 215/2001.

Excepția lipsei de interes a reclamantului, este neîntemeiată, constatându-se, în acord cu interpretarea dată de instanța de fond, că Municipiul Baia-Mare justifică un interes legitim în promovarea prezentei acțiuni, îndeplinind condițiile referitoare la obținerea unui folos concret și personal la momentul exercitării dreptului la acțiune. De asemenea, în mod corect prima instanță a respins excepția prematurității acțiunii, reținând că reclamantul a urmat procedura prealabilă prevăzută de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 și anterior sesizării instanței, prin Adresa nr. 14618 din 24 mai 2013, a solicitat pârâtei, mandatarea unui reprezentant pentru încheierea protocolului de predare-primire a imobilului în discuție, pârâta refuzând să dea curs acestei solicitări.

În ceea ce privește criticile subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate. În mod judicios instanța de fond a constatat că termenul de 6 luni prevăzut de Legea nr. 303/2008 pentru încheierea protocolului de predare-primire, nu reprezintă un termen ce vizează aspecte legate de proceduri jurisdicționale, motiv pentru care, nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 185 din noul C. proc. civ., care reglementează regimul de drept comun al sancțiunilor ce pot interveni în caz de nerespectare a termenelor procedurale. Termenul de 6 luni este un termen de recomandare care a fost impus ambelor părți, cu scopul de a asigura celeritate în punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 303/2008, iar în condițiile în care recurenta-pârâtă nu și-a îndeplinit obligația legală de a transmite imobilul în litigiu, nu își poate invoca propria culpă în susținerea intereselor sale.

În acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar constată că susținerile recurentei referitoare la nerespectarea, la data adoptării Legii nr. 303/2008, a prevederilor cuprinse în Legea nr. 213/1998, care reglementează modalitatea de trecere a bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, exced obiectului și limitelor controlului exercitat de instanța de contencios administrativ, care nu are competența de a aprecia asupra validității unei legi în raport de prevederile unei alte legi.

Pe de altă parte, apreciind asupra modului de interpretare a actelor normative incidente în cauză, în mod corect prima instanță a reținut că dacă într-un anumit domeniu de reglementare se poate interveni legislativ prin acte normative de nivel inferior, acest aspect nu echivalează cu renunțarea de către legiuitor la atributul său de a legifera în domeniul respectiv printr-un act normativ de rang superior, în cazul în care interesele publice impun o asemenea intervenție, situație care se regăsește în cauza dedusă judecății.

De asemenea, analizând apărările formulate de pârâtă cu privire la solicitarea reclamantului de predare a bunurilor mobile, în mod judicios instanța de fond a apreciat drept relevantă, în speță, Decizia nr. 269 din 16 martie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională, care a statuat, în sensul că dispozițiile art. II pct. 2 din Legea nr. 328/2006, sunt neconstituționale, în măsura în care se referă la bunurile mobile, proprietate a persoanelor fizice sau a persoanelor juridice de drept privat, aflate în inventarul sălilor și al grădinilor de spectacol cinematografic, considerente în raport de care, s-a reținut că este întemeiată solicitarea de obligare a pârâtei la predarea bunurilor mobile care nu constituie proprietatea persoanelor fizice și a persoanelor juridice de drept privat.

2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a hotărârii atacate, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din noul C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de pârâta R.A.D.E.F.R.F., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de R.A.D.E.F.R.F. împotriva Sentinței nr. 521 din 25 octombrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2015. Procesat de GGC - MI