ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 637/2017

Decizia nr. 637/2017

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 7 iunie 2012, sub nr. x/2/2012,ulterior,prin sentința civilă nr. 6466 din 13 noiembrie 2012, declinată în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a litigii de muncă și asigurări sociale, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., anularea unui

concurs organizat de pârât pentru ocuparea unor posturi diplomatice, consulare și tehnico-administrative și de specialitate din C.

Prin sentința civilă nr. 1883 din 2 martie 2015, Tribunalul

București, secția a VIII-a litigii de muncă și asigurări sociale,

a respins excepția lipsei de interes a capătului de cerere având ca obiect reorganizarea concursului și a admis în parte acțiunea, obligând pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10.000 lei, daune morale.

Prin Decizia civilă nr. 1975 din 21 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, au fost admise recursurile declarate de părți și a fost casată sentința tribunalului, cauza fiind trimisă spre competentă soluționare Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reținându-se că Ordinul nr. 1264/2003 reprezintă un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.S-a constatat ivit și conflictul negativ de competență fiind sesizată Înalta Curte de Casație și Justiției care, prin Decizia nr. 337 din 16 februarie 2016, a constatat inexistența conflictului de competență și faptul că decizia Curții de Apel reprezintă un regulator de competență prin care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat instanța competentă să judece cauza în primă instanță.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 15 martie 2016, iar la termenul de judecată din data de 24 mai 2016, reclamantul a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 269/2003.

Prin încheierea de ședință din 4 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamant și a dispus sesizarea Curții Constituționale pentru a se pronunța cu privire la

excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 269/2003 raportat la

art. 73 alin. (3) lit. j), art.

1

alin.

(4),

art.

1

alin.

(5

)

și art. 15 alin. (1) din Constituția României.

Totodată

, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., republicat, a suspendat judecata cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Motivele de casare;

Împotriva încheierii menționate, a formulat recurs reclamantul A., solicitând casarea în parte a încheierii, pe aspectul suspendării judecății cauzei, și trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru continuarea judecății.

Recurentul critică încheierea atacată ca fiind pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept procesual incidente, pentru următoarele motive:

- sub aspect formal, având în vedere că litigiul a început sub imperiul vechiului C. proc. civ., temeiul de drept pentru suspendarea facultativă este prevăzut de

art. 244 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, iar nu

de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., republicat, reținut în mod eronat de instanță;

- dispozițiile procedurale de drept comun relative la suspendarea facultativă nu sunt a

plicabile

, deoarece în cauză a fost invocată o excepție de neconstituționalitate, iar potrivit principiului

„specialia generalibus derogant”

, este incident art. 29 din Legea nr. 47/1992, modificat prin art. 1 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 177/2010 (potrivit căruia, sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate ridicată la cererea uneia dintre părți, în fața instanțelor judecătorești, nu mai are efect suspensiv până la soluționarea acesteia), iar nu cazul de suspendare facultativă dispusă de instanță, în temeiul dispozițiilor procedurale de drept comun;

- dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile, întrucât cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate nu a fost introdusă odată cu fondul pentru a produce efectele prevăzute de art. 9 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Intimatul-pârât B. nu au formulat întâmpinare la cererea de recurs.

Analizând încheierea recurată în raport de motivele de casare invocate și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este fondat.

Preliminar, Înalta Curte constată că inițial, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, (sub nr. x/2/2012), la 7 iunie 2012, anterior datei de 15 februarie 2013 când au intrat în vigoare dispozițiile C. proc civ., republicat.

Astfel, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ. de la 1865.

4.1. Argumente de fapt și de drept relevante.

Criticile formulate de recurentul-reclamant, încadrabile în motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865 sunt fondate, încheierea recurată fiind pronunțată cu

aplicarea greșită a normelor de drept procesual incidente.

Controlul judiciar declanșat de recurentul-reclamant are ca obiect verificarea legalității încheierii pronunțată de instanța de fond, în ceea ce privește soluția prin care s-a dispus suspendarea soluționării cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 269/2003, invocată de reclamant.

Judecătorul fondului a admis cererea și a dispus sesizarea Curții Constituționale pentru a se pronunța cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată de reclamant, iar în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a dispus suspendarea soluționării cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Înalta Curte nu împărtășește opinia exprimată de prima instanță, care reflectă interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Având în vedere că în cauză sunt aplicabile

dispozițiile C. proc. civ. de la 1865 (așa cum s-a reținut anterior), Înalta Curte constată că,

sub aspect formal, temeiul de drept avut în vedere de instanța de fond pentru pronunțarea suspendării facultative legale a cauzei este prevăzut de dispozițiile

art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. de la 1865, iar nu corespondentul acestui text în noul C. proc. civ. (cu conținut identic), respectiv

art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., republicat.

Acest caz de suspendare facultativă legală a judecății poate interveni atunci când soluționarea cauzei supuse suspendării depinde de soluționarea alteia în care se tranșează un drept,ce influențează soluția în cauza supusă suspendării, putând fi invocat cu autoritate de lucru judecat. Este esențial, așadar, ca celălalt litigiu să întrunească două condiții: să tranșeze un drept și nu un fapt; dreptul stabilit să poată fi invocat cu autoritate de lucru judecat în litigiul unde se discută suspendarea.

Adoptarea măsurii suspendării judecării cauzei în temeiul

art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. depinde de aprecierea instanței, care este datoare să aibă în vedere nu numai legătura dintre cauze ci si oportunitatea suspendării judecății.

Transpunând cele anterior arătate soluției de suspendare din cauza dedusă judecății, instanța de control judiciar apreciază că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de textul legal avut în vedere de instanța de fond pentru suspendarea judecății și nici nu este oportună luarea unei astfel de măsuri.

Astfel, în litigiul principal a fost formulată o cerere de sesizare a Curții Constituționale a României cu o excepție de neconstituționalitate, sesizare ce a fost admisă, iar în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, instanța de contencios constituțional a fost sesizată cu soluționarea acesteia.

Procedura excepției de neconstituționalitate este reglementată în art. 29 din Legea nr. 47/1992, astfel cum a fost modificat prin art. 1 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 177/2010.

În forma anterioară, art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 prevedea suspendarea de drept a judecării cauzei pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate. În expunerea de motive a Legii nr. 177/2010, cu privire la abrogarea dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, legiuitorul a menționat scopul urmărit (accelerarea judecății proceselor/soluționarea

cu celeritate a soluționării cauzei), aducând ca argument și introducerea unei noi situații de revizuire la art. 322 pct. 10 C. proc. civ.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 (forma în vigoare la 24 mai 2016, data invocării excepției de neconstituționalitate)

, sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate ridicată la cererea uneia dintre părți, în fața instanțelor judecătorești, nu mai are efect suspensiv până la soluționarea acesteia. Așadar,

a

ctuala reglementare a procedurii excepției de neconstituționalitate nu mai impune obligativitatea suspendării judecării cauzei pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate.

În acord cu opinia

exprimată de recurentul-reclamant, instanța de control constată că prevederile

art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. sunt înlăturate de la aplicare, potrivit

principiului

„specialia generalibus derogant”

, întrucât art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, stabilește o procedură specială, derogatorie de la dispozițiile procedurale de drept comun relative la suspendarea facultativă dispusă de instanță.

Concret, prin prezentul demers procesual, reclamantul însuși insistă în continuarea judecății. Acesta își justifică poziția procesuală prin faptul că nu înțelege să invoce beneficiul suspendării întrucât are la îndemână un alt remediu procesual (posibilitatea formulării unei cereri de revizuire în cazul în care Curtea Constituțională declară neconstituționale prevederile dispozițiilor legale cu care a fost sesizată).

De asemenea,

obiectul cererii principale are natura unui raport de dreptul muncii,al cărui specific reclamă urgența soluționării litigiului.

Prin urmare, reținând că în mod neîntemeiat judecătorul fondului a apreciat că se impune măsura suspendării cauzei, până la soluționarea excepției de neconstituționalitate,

Înalta Curte

apreciază că recursul este fondat, încheierea atacată în cauză fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor

art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

4.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., prin raportare la prevederile art. 304 pct. 5 același Cod, Înalta Curte va dispune admiterea recursului

declarat de reclamantul A., casarea încheierii atacate, urmând a trimite cauza primei instanțe pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 4 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează încheierea atacată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru continuarea judecății.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 februarie 2017.