ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 559/2017

Decizia nr. 559/2017

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2/2012 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri și SC "B." SA pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea Ordinului Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri nr. 543 din 27 martie 2012, anularea Deciziei nr. 3 din 29 martie 2012 a Consiliului de Administrație al SC B. SA privind eliberarea din funcție a reclamantului și încetarea contractului de mandat nr. 9111/MR/D din 06 iunie 2011, obligarea pârâților la plata sumelor reprezentând cuantumul drepturilor bănești reprezentând remunerația lunară stabilită conform Anexa 1 la contractul de mandat nr. 911/MR/D din 06 iunie 2011 și neîncasată de la data încetării nelegale a contractului de mandat, respectiv 30 martie 2012 și până la finalul mandatului, respectiv până la data de 20 iunie 2013, cu titlu de daune-interese, precum și obligarea pârâților la plata sumei de 100.000 lei cu titlu de daune morale.

Prin Sentința civilă nr. 6586 din 19 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2/2012 s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, cu nr. x/3/2012.

Prin Sentința civilă nr. 4048 din 02 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. x/3/2012 s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 11 septembrie 2014, instanță care, prin Sentința civilă nr. 6848 din 09 octombrie 2014 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Secției a VI-a civilă a Tribunalului București la data de 05 februarie 2015, prin încheierea de ședință din data de 04 martie 2015 constatându-se intervenit conflictul negativ de competență în fața Judecătoriei Sectorului 5 București între Judecătoria Sectorului 5 București și Tribunalul București.

Prin Decizia civilă nr. 35/F din 16 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, cauza fiind înregistrată pe rolul Secției a VI-a civilă a Tribunalului București, la data de 24 aprilie 2015, sub nr. x/3/2015.

Prin cererea precizatoare depusă la dosar la data de 04 martie 2015, reclamantul a arătat că valoarea obiectului celui de-al treilea capăt al cererii este în sumă de 70.500 lei, în această valoare nefiind incluse drepturile bănești cuvenite pentru perioada anterioară datei încetării abuzive a contractului de mandat, respectiv drepturile cuvenite până la data de 30 martie 2012, care i-au fost achitate de către pârâtă ulterior datei la care s-a înregistrat cererea de chemare în judecată.

La data de 27 mai 2015 reclamantul a formulat o nouă cerere precizatoare, prin care a indicat motivele de drept ale cererii ca fiind dispozițiile art. 143

1

din Legea nr. 31/1990.

Prin Sentința civilă nr. 5290 din 30 septembrie 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2015 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că la data de 20 iunie 2011 s-a încheiat între reclamantul A., în calitate de mandatar, pe de o parte, și pârâta SC "B." SA, în calitate de mandant, pe de cealaltă parte, contractul de mandat nr. 911, prin care consiliul de administrație al societății a delegat directorului general conducerea, organizarea, reprezentarea și gestionarea activității societății, îndeplinind criteriile de performanță aprobate de adunarea generală a acționarilor, prevăzute la anexa nr. 2 din contract, în schimbul remunerației lunare prevăzută în anexa nr. 1. Potrivit art. 3 din convenția părților, contractul a fost încheiat pe o perioadă de 2 ani, de la data semnării acestuia, cu posibilitatea negocierii prelungirii, iar conform anexei 1 la contract, remunerația a fost stabilită la suma de 4.693 lei lunar.

S-a mai reținut că prin Ordinul nr. 543 din 27 martie 2012 emis de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, s-a dispus eliberarea reclamantului A. din funcția de director general al societății B. SA, cu mențiunea că acesta rămâne la dispoziția societății pentru a fi trecut pe un post corespunzător pregătirii sale profesionale. Prin art. 2 din același ordin a fost numită în funcția respectivă, în calitate de director general, o altă persoană, conform art. 3 dispunându-se că această dispoziție își va produce efectele numai după emiterea hotărârii consiliului de administrație al societății B. SA Prin art. 4 din ordin, s-a dispus ca Direcția Resurse Umane, reprezentanții statului în adunarea generală, membrii consiliului de administrație ai SC B. SA, precum și societatea să aducă la îndeplinire, în condițiile legii, prevederile ordinului.

Prin decizia consiliului de administrație al societății pârâte nr. 3 din 29 martie 2012 s-a decis eliberarea reclamantului din funcția de director general, începând cu data de 30 martie 2012 și încetarea contractului de mandat nr. 911/MR/D din 06 iunie 2011.

Instanța a reținut că potrivit art. 143

1

alin. (4) din Legea societăților nr. 31/1990, directorii pot fi revocați oricând de către consiliul de administrație. În cazul în care revocarea intervine fără justă cauză, directorul este îndreptățit la plata unor daune-interese.

De asemenea, în baza prevederilor art. 152 alin. (1), art. 144

2

alin. (1) și art. 72 din același act normativ, instanța a mai reținut că raportul juridic dintre consiliul de administrație al societății și directorul general este un raport juridic specific contractului de mandat, guvernat deopotrivă și de prevederile speciale ale Legii nr. 31/1990.

Astfel cum prevăd dispozițiile art. 143

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, dar și dispozițiile art. 1553 C. civ. de la 1864 (act normativ aplicabil în raport de data încheierii contractului de mandat, conform art. 102 din Legea nr. 71/2011), mandatul este un contract esențialmente revocabil, deoarece are la bază relația de încredere între mandant și mandatar, mandantul având posibilitatea să revoce unilateral contractul în orice moment al derulării relației contractuale.

Prin urmare, s-a constatat că mandatarul nu poate invoca caracterul nelegal al revocării, ci numai caracterul intempestiv al acesteia și plata de daune-interese.

A indicat tribunalul că pentru ca mandatarul să fie îndreptățit la plata daunelor-interese este necesar a fi îndeplinite următoarele condiții cumulative: să existe o revocare a mandatului fără justă cauză; această revocare imputabilă mandantului să fi cauzat mandatarului un prejudiciu.

În ceea ce privește prima dintre condițiile sus enunțate, instanța a constatat că nici în cuprinsul Ordinului nr. 543 din 27 martie 2012 emis de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri și nici în cuprinsul deciziei consiliului de administrație al societății pârâte nr. 3 din 29 martie 2012 nu s-a prevăzut cauza revocării mandatului.

Prin întâmpinarea formulată în cauză de către pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri a fost invocat drept motiv al revocării lipsa de performanță în activitatea managerială, în baza Deciziei nr. 11 din 30 martie 2012 a Curții de Conturi a României - Camera de Conturi Dolj. Instanța a reținut însă că pârâtul s-a limitat la a reda parțial conținutul acestei decizii, fără a indica, prin raportare la prevederile contractului de mandat și anexa 2 a acestuia, care au fost criteriile și obiectivele de performanță neîndeplinite de către reclamant în perioada de derulare a contractului. În opinia primei instanțe, simpla invocare a Deciziei nr. 11 din 30 martie 2012 a Curții de Conturi a României - Camera de Conturi Dolj nu este suficientă pentru a se justifica revocarea mandatului, în condițiile în care, pe de o parte, această decizie face referire la contracte încheiate anterior preluării atribuțiilor de director general de către reclamant; pe de altă parte, având în vedere că raportul juridic în baza căruia reclamantul și-a exercitat atribuțiile este unul contractual, pentru a fi justificată revocarea mandatului era necesară neîndeplinirea de către acesta a criteriilor și obiectivelor de performanță stabilite în anexa 2 a contractului, conform art. 2 din convenția părților.

S-a constatat că neîndeplinirea acestor criterii și obiective de performanță nu rezultă din probele administrate în cauză și deși instanța a transmis pârâtului Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri - date fiind apărările acestuia din cadrul întâmpinării - o solicitare în acest sens, prin adresa nr. 137838 din 23 iunie 2015 s-a arătat că analiza îndeplinirii acestora a fost în competența consiliului de administrație, în funcție de gradul de îndeplinire al acestora, rezultatele economico-financiare obținute de către societatea B. SA și execuția bugetară a bugetului de venituri și cheltuieli pe anul respectiv, în condițiile legii. Numai că, s-a constatat că în speță, pârâta SC B. SA nu a invocat și/sau probat neîndeplinirea criteriilor și obiectivelor de performanță prevăzute în anexa 2 a contractului de către reclamant, astfel că, prin prisma considerentelor sus expuse, instanța a reținut că mandatul a fost revocat în mod intempestiv și fără justă cauză.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție pentru acordarea de despăgubiri, instanța a reținut că prejudiciul afirmat de către reclamant trebuie să fie cert, atât din perspectiva existenței sale, cât și din punctul de vedere al întinderii acestuia.

Reclamantul a solicitat în cauză, cu titlu de daune materiale, suma de 70.500 lei, reprezentând remunerația stabilită prin contract aferentă perioadei cuprinse între data revocării mandatului - 30 martie 2012 și data expirării perioadei contractuale prevăzute în art. 3.1 din contract - 20 iunie 2013.

Instanța a reținut însă că la stabilirea prejudiciului nu poate fi avut în vedere cuantumul remunerației neîncasate până la finalul perioadei contractuale, constatându-se că mandatarul ar fi avut dreptul la această remunerație numai dacă contractul ar fi rămas în ființă, nu și în situația de față, când raportul contractual a încetat. Având în vedere că remunerația a fost stabilită prin contract în schimbul prestării activităților specifice atribuțiilor de director general, prin această metodă de evaluare a prejudiciului se lipsesc de orice finalitate dispozițiile art. 143

1

teza I din Legea nr. 31/1900 și art. 1553 C. civ., care dau dreptul mandantului să revoce oricând mandatul. Prin modalitatea stabilirii despăgubirii la nivelul drepturilor bănești cuvenite mandatarului în virtutea contractului de mandat pe toată perioada contractuală mandatarul rămâne practic obligat în raportul juridic generat de contract, deși legea îi conferă dreptul să revoce convenția, fără ca mandatarul să-i poată opune forța obligatorie a contractului.

Prin urmare, instanța a apreciat că era necesar ca reclamantul să fi făcut dovada certă a prejudiciului pe care l-a încercat ca urmare a revocării mandatului, prejudiciu care să fie consecința negativă imediată a faptei mandantului. S-a reținut că această dovadă nu s-a făcut în cauză, ci dimpotrivă, potrivit susținerilor reclamantului consemnate în încheierea de ședință din data de 16 septembrie 2015, urmare a eliberării sale din funcția de director general și a încetării detașării pe perioada mandatului, acesta s-a reîntors în funcția deținută anterior, remunerația fiind aproximativ egală. Deși în cadrul aceleiași ședințe s-a arătat că remunerația aferentă calității de director general era mai mare, în cauză nu s-au indicat date concrete, susținute și de probe, din care să rezulte diferența de venituri, pentru a se putea aprecia asupra existenței și întinderii prejudiciului.

În privința daunelor morale, tribunalul a reținut că acestea reprezintă, conform cererii de chemare în judecată, echivalentul prejudiciului de natură nepatrimonială constând în știrbirea reputației profesionale a reclamantului și încălcarea dreptului său la muncă. Declarația martorului D., în opinia tribunalului, nu a fost însă aptă a proba susținerile reclamantului din cuprinsul acestui capăt de cerere, aprecierea unei singure persoane cu privire la capacitatea profesională a reclamantului nefiind suficientă pentru a se concluziona în sensul reputației sale profesionale. Potrivit aceleiași declarații, contrar susținerilor din cererea de chemare în judecată, decizia de revocare a fost comunicată reclamantului în ședința consiliului de administrație, și nu în mod public.

De asemenea, instanța a reținut că nu se poate lua în considerare în cauză încălcarea dreptului la muncă, raportul juridic dedus judecății nefiind un raport de muncă, iar în privința realizărilor profesionale pe perioada exercitării mandatului de director general, afirmate de către reclamant, acestea - chiar în condițiile în care ar fi fost probate - nu pot genera în sarcina pârâților vreo obligație de despăgubire cu titlu de daune morale, fiind consecința firească a îndeplinirii activităților pe care reclamantul le-a prestat în virtutea contractului de mandat și pentru care a fost și remunerat, în baza aceluiași contract.

S-a apreciat că din probatoriul administrat în cauză nu rezultă nici efectele pe care revocarea mandatului le-a produs asupra carierei profesionale a reclamantului și nici umilințele la care ar fi fost supus acesta ca urmare a deciziei de revocare a contractului.

Drept consecință a celor expuse, instanța a constatat că reclamantul nu este îndreptățit să pretindă în cauză daune-interese - materiale și morale - prejudiciul invocat nefiind cert sub aspectul existenței și al întinderii acestuia, astfel că cererea de chemare în judecată va fi respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei soluții, în termenul legal, la data de 04 decembrie 2015, a declarat apel reclamantul, cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, la data de 05 februarie 2016.

Prin Decizia civilă nr. 565 A din 30 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a admis apelul declarat de apelantul A., împotriva Sentinței civile nr. 5290 din 30 septembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2015, în contradictoriu cu intimatele Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri și SC "B." SA.

S-a schimbat în parte hotărârea apelată în sensul că s-a admis în parte cererea de chemare în judecată și a fost obligată intimata - pârâtă B. la plata către apelantul reclamant a sumei reprezentând prejudiciul material constând în diferența dintre venitul net realizat de apelant în baza contractului de mandat și venitul net realizat de acesta în calitate de angajat al C. pentru perioada cuprinsă între data revocării mandatului (30 martie 2012) și până la data la care ar fi expirat contractul de mandat (20 iunie 2013).

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A fost obligată intimata B. la plata sumei de 1.277 lei, cheltuieli de judecată către apelant.

Instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, curtea de apel a reținut că limitele apelului au fost stabilite prin cererea de apel formulată, reclamantul criticând soluția tribunalului sub aspectul neacordării daunelor interese și a daunelor morale solicitate.

În atare condiții, constatarea tribunalului potrivit căreia există o revocare a mandatului acordat apelantului-reclamant fără justă cauză a intrat în puterea de lucru judecat, motiv pentru care au fost înlăturate toate apărările formulate de intimatele-pârâte sub aspectul legalității revocării mandatului reclamantului A..

În ceea ce privește criticile referitoare la neacordarea daunelor interese ca urmare a revocării intempestive a mandatului se constată că potrivit art. 143

1

alin. (4) din Legea societăților comerciale "directorii pot fi revocați oricând de către consiliul de administrație. În cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptățit la plata unor daune-interese". Aceste prevederi fac aplicarea dispozițiilor generale cuprinse în art. 391 C. com. potrivit cărora mandantul sau mandatarul care, fără justă cauză, prin revocare sau renunțare sa întrerupe executarea mandatului, răspunde pentru prejudiciile cauzate.

În cauza de față s-a constatat cu putere de lucru judecat că apelantul-reclamant A. a fost revocat din funcția de director general al SC "B." SA fără o justă cauză, însă s-a apreciat totodată că prejudiciul reclamat de acesta nu este cert.

Sub acest aspect instanța de apel a reținut că, potrivit dispozițiilor dreptului comun, prejudiciul pentru a fi reparat trebuie să fie cert, atât din perspectiva existenței sale, cât și din punctul de vedere al întinderii acestuia.

Apelantul-reclamant a solicitat cu titlu de daune materiale, suma de 70.500 lei, reprezentând remunerația stabilită prin contract aferentă perioadei cuprinse între data revocării mandatului - 30 martie 2012 și data expirării perioadei contractuale prevăzute în art. 3.1 din contract - 20 iunie 2013. Totodată a prezentat dovezi din care rezultă că ulterior revocării sale din funcție acesta s-a reîntors în funcția deținută anterior, în cadrul C., prezentând și o adeverință care atestă veniturile realizate.

Contrar celor reținute de tribunal, curtea de apel a apreciat că apelantul-reclamant a dovedit existența unui prejudiciu cert suferit ca urmare a revocării sale din funcția de director general al B. SA, odată ce veniturile pe care le realizează în cadrul actualului loc de muncă se situează sub nivelul celor realizate în temeiului contractului de mandat nr. 911 din 06 iunie 2011.

Este corectă susținerea tribunalului că un contract de mandat este eminamente revocabil, însă atât prevederile art. 391 C. com. cât și cele ale art. 143

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 permit acordarea de daune în cazul în care revocarea mandatului intervine intempestiv, fără just temei. Acordarea de despăgubiri în această situație nu aduce în nici un fel atingere posibilității mandantului de a revoca mandatul, ci sancționează atitudinea culpabilă a acestuia care, fără vreun temei, dispune încetarea raporturilor contractuale, în dauna mandatarului.

Daunele interese care pot fi acordate în caz de revocare a mandatului directorului general se pot stabili și anticipat, prin contractul de mandat/administrare, cu titlu de clauză penală.

Prin contractul de mandat încheiat între B. SA și apelantul A. nu s-a stabilit o clauză penală, astfel că în vederea stabilirii prejudiciului reclamantului, în mod corect, acesta s-a raportat la veniturile pe care le-ar fi realizat, în măsura în care mandatul nu ar fi fost revocat.

Cu toate acestea, având în vedere că urmare a eliberării sale din funcția de director general și a încetării detașării pe perioada mandatului, apelantul-reclamant s-a reîntors în funcția deținută anterior, instanța de apel a apreciat că prejudiciul suferit de acesta este reprezentat de diferența dintre venitul net realizat de apelant în baza contractului de mandat și venitul net realizat de acesta în calitate de angajat al C. pentru perioada cuprinsă între data revocării mandatului (30 martie 2012) și până la data la care ar fi expirat contractul de mandat (20 iunie 2013).

Curtea de apel a constatat că nu pot fi acordate daunele - interese în cuantum de 70.500 lei solicitate de reclamant deoarece acest lucru ar însemna cumularea veniturilor salariale existente cu cele care s-ar fi cuvenit în temeiul contractului de mandat ajungându-se la o îmbogățire fără justă cauză. Cumulul celor două tipuri de venituri nu este permis nici de legislația specială, odată ce la momentul încheierii contractului de mandat raporturile de muncă ale apelantului cu C. au fost suspendate.

Instanța de apel nu a primit nici susținerile apelantului în sensul că nivelul prejudiciului este unul rezonabil și constă în lipsirea sa de drepturile bănești și a celorlalte drepturi accesorii, respectiv drepturile de asigurări sociale aferente remunerației lunare din perioada 01 aprilie 2012 - 20 iunie 2013, drepturi la care era îndreptățit, deoarece pentru perioada respectivă apelantul a beneficiat de drepturi salariale de la angajator, fiind achitate și drepturile de asigurări sociale aferente veniturilor încasate. Prejudiciul, astfel cum a fost invocat, este generat doar de diferența dintre venitul încasat în temeiul contractului de mandat și cel încasat în temeiul contractului de muncă.

În concluzie, curtea de apel a modificat soluția tribunalului sub acest aspect și a obligat pe pârâta B. SA la plata către apelantul reclamant a sumei reprezentând prejudiciul material constând în diferența dintre venitul net realizat de apelant în baza contractului de mandat și venitul net realizat de acesta în calitate de angajat al C. pentru perioada cuprinsă între data revocării mandatului (30 martie 2012) și până la data la care ar fi expirat contractul de mandat (20 iunie 2013).

Obligația acoperirii prejudiciului revine intimatei-pârâte B., în calitate de emitentă a Deciziei nr. 3/2012, prin care Consiliul de Administrație a eliberat din funcția de director general al B. pe domnul A., începând cu data de 30 martie 2012. Față de prevederile art. 143

1

se constată că revocarea directorilor din funcție se face de către consiliul de administrație, iar în măsura în care acest organ a emis decizia pentru a pune în aplicare un ordin al unei alte persoane juridice, raporturile dintre aceste entități se pot soluționa, în lipsa unei cereri de chemare în garanție, în cadrul unui litigiu separat.

În ceea ce privește acordarea daunelor morale, instanța de apel a constatat că acest petit se întemeiază pe prevederile care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 998 - 999 C. civ. 1864 (aplicabil prin raportare la data încheierii contractului de mandat), astfel că pentru angajarea răspunderii civile delictuale a unei persoane este necesar să fie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții: existența unei fapte ilicite, existența vinovăției celui căruia i se impută fapta ilicită, existența unui prejudiciu, a unei legături de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.

Analizând îndeplinirea acestor condiții în cauza pendinte, raportat la faptul că s-a constatat că mandatul acordat apelantului a fost revocat fără just temei, s-a reținut că există fapta ilicită a intimatei-pârâte B.

Culpa intimatei-pârâte rezultă din faptul că aceasta nu a înțeles să respecte prevederile contractuale, revocând mandatul încredințat apelantului fără a exista o justificare obiectivă, iar legătura de cauzalitate rezultă din ansamblul probator administrat în cauză.

În ceea ce privește prejudiciul, fără a contesta ori a încerca să diminueze disconfortul psihic suferit de apelantul-reclamant ca urmare a revocării sale din funcția de conducere deținută, curtea de apel a apreciat că soluția tribunalului alături de prezenta decizie, reprezintă o reparație echitabilă pentru prejudiciul moral suferit. În acest sens, instanța a avut în vedere, pe de o parte faptul că acțiunea a fost apreciată ca a fi întemeiată numai în parte, iar pe de altă parte că nu a fost dovedită o legătură între intimatele-pârâte și articolele de presă prezentate, care fac referire la nemulțumirile salariaților.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC B. SA, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. (ulterior încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865), solicitând admiterea recursului, iar pe fond respingerea acțiunii reclamantului.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a admis apelul fără a verifica dacă culpa revocării mandatului încredințat apelantului aparține societății pârâte. De asemenea nu s-a verificat dacă există o justificare obiectivă în respectarea prevederilor contractuale care în opinia instanței de apel cad în sarcina pârâtei. Mai mult decât atât instanța de apel motivează culpa pârâtei în sensul că nu a înțeles faptul că mandatul apelantului a fost revocat fără just temei reținând că există fapta ilicită care aparține intimatei pârâte B.

Recurenta învederează faptul că reclamantul A. a formulat o cerere de chemare în judecată ce are ca obiect nulitate act juridic, cerere care a avut ca părți în dosar Ministerul Economiei Comerțului și Mediului de Afaceri și SC B. prin Consiliul de Administrație. Menționează că reclamantul a contestat Ordinul nr. 543 din 27 martie 2012 emis de către Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, precum și Decizia nr. 3 din 29 martie 2012 emisă de către Consiliul de Administrație la solicitarea ministerului, ci nu un act emis de societatea B.

În aceste condiții recurenta se întreabă care este culpa sa și care este prejudiciul suferit de reclamant în urma actelor și măsurilor dispuse de societatea B., în condițiile în care, aceasta nu a avut nici cel mai mic aport faptic sau juridic în derularea evenimentelor.Astfel, recurenta nu trebuie să sufere un prejudiciu prin obligarea la plata către reclamant a sumei reprezentând prejudiciul material constând între venitul net realizat de acesta în baza contractului de mandat și venitul net realizat de acesta în calitate de angajat al C. pentru perioada cuprinsă între data revocării mandatului (30 martie 2012) și până la data la care ar fi expirat contractul de mandat (20 iunie 2013).

Mai arată că salariul din contractul de mandat era stabilit de Consiliul de Administrație, iar bugetul societății (salarii,venituri, cheltuieli etc.) este avizat de Consiliul de Administrație și aprobat de Minister prin Hotărârea Acționarilor. Ministerul este acționar în proporție de 80%, fiind principalul acționar. De asemenea Ministerul este ordonatorul principal de credite și, în aceste condiții menționează că societatea recurentă face numai proiectul de buget, motiv pentru care aceasta nu poate să dispună de nicio măsura fără aprobarea ministerului și avizarea de către consiliului de administrație. În concluzie, acestea sunt entități care au puterea de decizie. De asemenea, numirea directorilor este atributul exclusiv al Ministerului Economiei Comerțului și Mediului de Afaceri.

Recurenta susține că motivarea instanței potrivit căreia nu a fost prevăzută cauza revocării mandatului în ordinul emis de Ministru și nici în Decizia Consiliului de Administrație este netemeinică și nelegală.

Consideră că societatea recurentă nu poate răspunde în fata instanței de legalitatea și temeinicia unui act emis de un alt organ, în speță Ministerul. De altfel, nici Consiliul de Administrație nu putea să treacă peste ordinul de revocare și să motiveze decizia de eliberare din funcție, în condițiile în care acesta are obligația să ia act de conținutul ordinului și să emită decizia de eliberare din funcție.

Recurenta mai învederează și faptul că nu a avut cunoștință de revocarea din funcție decât la data emiterii Deciziei nr. 3 din 29 martie 2012 de către Consiliul de Administrație întrunit la data de 29 martie 2012, sens în care a prezentat derularea evenimentelor. De asemenea, ministerul și-a făcut apărarea încercând să se sustragă de la răspunderea care îi aparține în totalitate, motivând că aceste criterii de performanță pe care trebuia să le atingă la sfârșitul fiecărei luni sunt stabilite de B., fapt care nu este adevărat,acestea sunt stabilite de minister nu de societate.

Mai mult decât atât, ministerul invocă în apărare Decizia nr. 11 din 30 martie 2012 a Camerei de Conturi Dolj, decizie care în opinia sa nu este suficientă pentru a se justifica revocarea mandatului,deoarece aceasta decizie face referire la contractele încheiate anterior preluării atribuțiilor de director general a reclamantului.

Recurenta susține că membrii Consiliului de Administrație sunt numiți tot de minister prin ordin al ministrului, iar sarcina lor este să avizeze propunerile, proiectele societății cu privire la buna desfășurare a activității, propuneri care după avizare sunt înaintate ministerului pentru aprobare. Astfel, B. nu are putere de decizie, aceasta aparținând ministerului mai sus menționat.

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă SC B. SA a depus o precizare prin care și-a încadrat recursul în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, întrucât litigiul dedus judecății a fost demarat în anul 2012.

Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.

În speță, așa cum s-a susținut și prin motivele de recurs, instanța de apel a procedat la soluționarea unei căi devolutive de atac deși la dosar nu exista o situație clară privind dreptul mandatarului director general, cu atribuții de conducere și reprezentare a recurentei, de a pretinde despăgubiri, nefiind cercetate condițiile în care s-a dispus revocarea fără justă cauză a mandatului acestuia, de natură să atragă răspunderea societății.

Prima instanță a reținut în considerentele sentinței pronunțate că nici în Ordinul nr. 543 din 27 martie 2012 emis de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri și nici în decizia consiliului de administrație al societății pârâte nr. 3 din 29 martie 2012 nu s-a prevăzut cauza revocării mandatului, motiv pentru care a statuat că mandatul a fost revocat în mod intempestiv și fără justă cauză. Cu toate acestea, tribunalul a respins în tot acțiunea reclamantului, constatând că acesta nu este îndreptățit să pretindă în cauză daune interese, materiale și morale deoarece nu a făcut dovada certă a prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a revocării mandatului.

Pârâta SC B. SA a susținut, astfel cum rezultă din întâmpinările formulate atât la prima instanță cât și în apel, că mandatarul este îndreptățit la plata unor daunelor interese numai în situația în care există o revocare a mandatului fără justă cauză, însă, în speță, această revocare nu îi este imputabilă întrucât numirea și revocarea directorului s-a făcut ca urmare a ordinelor emise de Ministerul Economiei și Mediului de Afaceri, iar Consiliul de Administrație a emis decizia de revocare la solicitarea ministerului.

De asemenea, pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri a formulat întâmpinare prin care a invocat faptul că revocarea reclamantului din funcție s-a făcut atât în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011, ale art. 143

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, cât și în conformitate cu prevederile art. 9 pct. 9.1. lit. b) din Contractul de mandat nr. 911 din 06 iunie 2011, precum și faptul că în mod corect tribunalul nu a acordat daune interese raportat la cuantumul remunerației neîncasate, mandatarul având dreptul la această remunerație numai dacă mandatul său ar fi fost executat până la final.

Instanța de apel a reținut, în condițiile în care pârâta SC B. SA și pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri nu au formulat apel (întrucât nu exista interesul, acțiunea fiind respinsă), că a intrat în puterea de lucru judecat constatarea tribunalului potrivit căreia există o revocare a mandatului acordat reclamantului fără justă cauză, prin cererea de apel reclamantul criticând soluția tribunalului numai sub aspectul neacordării daunelor interese și a daunelor morale solicitate, motiv pentru care a înlăturat toate apărările formulate de intimatele - pârâte sub aspectul legalității revocării mandatului reclamantului A.

Într-adevăr, art. 295 alin. (1) C. proc. civ. obligă instanța de apel să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Numai că, în condițiile în care prin sentința primei instanțe acțiunea formulată de reclamant împotriva pârâtei a fost respinsă în totalitate, aceasta din urmă nu avea interes să declare apel, soluția fiindu-i favorabilă. Totodată, deși potrivit art. 293 C. proc. civ., intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, printr-o astfel de cerere se tinde la schimbarea hotărârii primei instanțe, ori în speță, societatea pârâtă nu avea un astfel de interes.

Faptul că împotriva sentinței nu s-a exercitat calea de atac a apelului de către intimata-pârâtă SC B. SA nu înseamnă că instanța nu are obligația de a verifica susținerile acesteia referitoare la imposibilitatea de a se stabili dacă reclamantul a suferit un prejudiciu cert în situația în care nu s-a dovedit culpa societății pârâte, deoarece atât numirea cât și revocarea reclamantului intimat în funcția de director au avut la origine actele emise de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, în baza atribuțiilor sale de reprezentant al unei autorități publice centrale.

Cel mai important efect al apelului, este "efectul devolutiv", ce constă într-o reeditare a judecății pricinii în fond, în sensul că problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instanței de apel.

În raport cu prevederile art. 292 C. proc. civ., părțile pot supune dezbaterilor înaintea instanței de apel orice motive și mijloace de apărare invocate la prima instanță. La stabilirea întinderii devoluțiunii trebuie avute în vedere nu numai cererea de apel, ci și întâmpinarea intimatului prin care acesta a invocat apărări de fond.

Prin urmare, față de caracterul devolutiv al apelului și în baza rolului activ consacrat de dispozițiile art. 129 C. proc. civ., instanța de apel trebuia să verifice pertinența motivației revocării intempestive a mandatului reclamantului pentru a putea stabili certitudinea prejudiciului suferit de acesta.

Astfel, instanța de apel a încălcat dispozițiile legale menționate, precum și principiul rolului activ în soluționarea cauzei și a ignorat caracterul devolutiv al acestei căi de atac, aspecte ce atrag incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În concluzie, curtea de apel nu a stabilit complet situația de fapt, ori în absența unei complete stabiliri a situației de fapt, instanța de control judiciar nu poate verifica aplicabilitatea sau nu în cauză a dispozițiilor legale invocate, respectiv art. 143

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 și art. 998 - 999 C. civ. de la 1864.

Neputând exercita un control de legalitate asupra acestor chestiuni care nu au fost lămurite pe fond și, de asemenea, neputând priva părțile de un grad de jurisdicție prin rezolvarea lor direct în recurs, Înalta Curte în baza art. 304 pct. 9 și art. 314 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, pentru ca în baza efectului devolutiv al apelului, să stabilească pe deplin care este situația de fapt, cu trimitere la probatoriile și la dispozițiile legale apreciate a fi relevante în cauză.

În rejudecare, instanța de trimitere va avea în vedere și examinarea celorlalte aspecte invocate prin motivele de recurs, precum și apărările formulate de intimat care sunt într-o strânsă legătură cu verificarea îndeplinirii tuturor elementelor răspunderii civile a recurentei-pârâte pentru revocarea contractului de mandat, în privința stabilirii cuantumului daunelor-interese solicitate de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei civile nr. 565 A din 30 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2017.

Procesat de GGC - GV