ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 444/2018

Asupra cererii de recurs de față

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 5290 din data de 30.09.2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2015 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată prin care reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri și SC "B." SA la plata sumelor reprezentând cuantumul drepturilor bănești reprezentând remunerația lunară stabilită conform Anexa 1 la contractul de mandat nr. 911/MR/D/06.06.2011 și neîncasată de la data încetării nelegale a contractului de mandat, respectiv 30.03.2012 și până la finalul mandatului, respectiv până la data de 20.06.2013, cu titlu de daune-interese, precum și obligarea pârâților la plata sumei de 100.000 RON cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că la data de 20.06.2011 s-a încheiat între reclamantul A., în calitate de mandatar, și pârâta SC "B." SA, în calitate de mandant, contractul de mandat nr. 911, prin care consiliul de administrație al societății a delegat directorului general conducerea, organizarea, reprezentarea și gestionarea activității societății, îndeplinind criteriile de performanță aprobate de adunarea generală a acționarilor, prevăzute la anexa nr. 2 din contract, în schimbul remunerației lunare prevăzută în anexa nr. 1. Potrivit art. 3 din convenția părților, contractul a fost încheiat pe o perioadă de 2 ani, de la data semnării acestuia, cu posibilitatea negocierii prelungirii, iar conform anexei 1 la contract, remunerația a fost stabilită la suma de 4.693 RON lunar.

S-a mai reținut că prin Ordinul nr. 543/27.03.2012 emis de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, s-a dispus eliberarea reclamantului A. din funcția de director general al societății B. SA, cu mențiunea că acesta rămâne la dispoziția societății pentru a fi trecut pe un post corespunzător pregătirii sale profesionale. Prin art. 2 din același ordin a fost numită în funcția respectivă, în calitate de director general, o altă persoană, conform art. 3 dispunându-se că această dispoziție își va produce efectele numai după emiterea hotărârii consiliului de administrație al societății B. SA Prin art. 4 din ordin, s-a dispus ca Direcția Resurse Umane, reprezentanții statului în adunarea generală, membrii consiliului de administrație ai SC B. SA, precum și societatea să aducă la îndeplinire, în condițiile legii, prevederile ordinului.

Prin decizia consiliului de administrație al societății pârâte nr. 3/29.03.2012 s-a decis eliberarea reclamantului din funcția de director general, începând cu data de 30.03.2012 și încetarea contractului de mandat nr. 911/MR/D/06.06.2011.

Instanța a reținut că potrivit art. 1431 alin. (4) din Legea societăților nr. 31/1990, directorii pot fi revocați oricând de către consiliul de administrație. În cazul în care revocarea intervine fără justă cauză, directorul este îndreptățit la plata unor daune-interese.

De asemenea, în baza prevederilor art. 152 alin. (1), art. 1442 alin. (1) și art. 72 din același act normativ, instanța a mai reținut că raportul juridic dintre consiliul de administrație al societății și directorul general este un raport juridic specific contractului de mandat, guvernat deopotrivă și de prevederile speciale ale Legii nr. 31/1990.

Astfel cum prevăd dispozițiile art. 1431 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, dar și dispozițiile art. 1553 din C. civ. de la 1864 (act normativ aplicabil în raport de data încheierii contractului de mandat, conform art. 102 din Legea nr. 71/2011), mandatul este un contract esențialmente revocabil, deoarece are la bază relația de încredere între mandant și mandatar, mandantul având posibilitatea să revoce unilateral contractul în orice moment al derulării relației contractuale.

Prin urmare, s-a constatat că mandatarul nu poate invoca caracterul nelegal al revocării, ci numai caracterul intempestiv al acesteia și plata de daune-interese.

A indicat tribunalul că pentru ca mandatarul să fie îndreptățit la plata daunelor-interese este necesar a fi îndeplinite următoarele condiții cumulative: să existe o revocare a mandatului fără justă cauză; această revocare imputabilă mandantului să fi cauzat mandatarului un prejudiciu.

În ceea ce privește prima dintre condițiile sus enunțate, instanța a constatat că nici în cuprinsul Ordinului nr. 543/27.03.2012 emis de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri și nici în cuprinsul deciziei consiliului de administrație al societății pârâte nr. 3/29.03.2012 nu s-a prevăzut cauza revocării mandatului.

Prin întâmpinarea formulată în cauză de către pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri a fost invocat drept motiv al revocării lipsa de performanță în activitatea managerială, în baza Deciziei nr. 11/30.03.2012 a Curții de Conturi a României - Camera de Conturi Dolj. Instanța a reținut însă că pârâtul s-a limitat la a reda parțial conținutul acestei decizii, fără a indica, prin raportare la prevederile contractului de mandat și anexa 2 a acestuia, care au fost criteriile și obiectivele de performanță neîndeplinite de către reclamant în perioada de derulare a contractului. în opinia primei instanțe, simpla invocare a Deciziei nr. 11/30.03.2012 a Curții de Conturi a României - Camera de Conturi Dolj nu este suficientă pentru a se justifica revocarea mandatului, în condițiile în care, pe de o parte, această decizie face referire la contracte încheiate anterior preluării atribuțiilor de director general de către reclamant; pe de altă parte, având în vedere că raportul juridic în baza căruia reclamantul și-a exercitat atribuțiile este unul contractual, pentru a fi justificată revocarea mandatului era necesară neîndeplinirea de către acesta a criteriilor și obiectivelor de performanță stabilite în anexa 2 a contractului, conform art. 2 din convenția părților.

S-a constatat că neîndeplinirea acestor criterii și obiective de performanță nu rezultă din probele administrate în cauză și deși instanța a transmis pârâtului Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri - date fiind apărările acestuia din cadrul întâmpinării - o solicitare în acest sens, prin adresa nr. 137838/23.06.2015 s-a arătat că analiza îndeplinirii acestora a fost în competența consiliului de administrație, în funcție de gradul de îndeplinire al acestora, rezultatele economico-financiare obținute de către societatea B. SA și execuția bugetară a bugetului de venituri și cheltuieli pe anul respectiv, în condițiile legii. Numai că, s-a constatat că în speță, pârâta SC B. SA nu a invocat și/sau probat neîndeplinirea criteriilor și obiectivelor de performanță prevăzute în anexa 2 a contractului de către reclamant, astfel că, prin prisma considerentelor sus expuse, instanța a reținut că mandatul a fost revocat în mod intempestiv și fără justă cauză.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție pentru acordarea de despăgubiri, instanța a reținut că prejudiciul afirmat de către reclamant trebuie să fie cert, atât din perspectiva existenței sale, cât și din punctul de vedere al întinderii acestuia.

Reclamantul a solicitat în cauză, cu titlu de daune materiale, suma de 70.500 RON, reprezentând remunerația stabilită prin contract aferentă perioadei cuprinse între data revocării mandatului - 30.03.2012 și data expirării perioadei contractuale prevăzute în art. 3.1 din contract - 20.06.2013.

Instanța a reținut însă că la stabilirea prejudiciului nu poate fi avut în vedere cuantumul remunerației neîncasate până la finalul perioadei contractuale, constatându-se că mandatarul ar fi avut dreptul la această remunerație numai dacă contractul ar fi rămas în ființă, nu și în situația de față, când raportul contractual a încetat. Având în vedere că remunerația a fost stabilită prin contract în schimbul prestării activităților specifice atribuțiilor de director general, prin această metodă de evaluare a prejudiciului se lipsesc de orice finalitate dispozițiile art. 143<SUP>1</SUP> teza I din Legea nr. 31/1900 și art. 1553 din C. civ., care dau dreptul mandantului să revoce oricând mandatul. Prin modalitatea stabilirii despăgubirii la nivelul drepturilor bănești cuvenite mandatarului în virtutea contractului de mandat pe toată perioada contractuală mandatarul rămâne practic obligat în raportul juridic generat de contract, deși legea îi conferă dreptul să revoce convenția, fără ca mandatarul să-i poată opune forța obligatorie a contractului.

Prin urmare, instanța a apreciat că era necesar ca reclamantul să fi făcut dovada certă a prejudiciului pe care l-a încercat ca urmare a revocării mandatului, prejudiciu care să fie consecința negativă imediată a faptei mandantului. S-a reținut că această dovadă nu s-a făcut în cauză, ci dimpotrivă, potrivit susținerilor reclamantului consemnate în încheierea de ședință din data de 16.09.2015, urmare a eliberării sale din funcția de director general și a încetării detașării pe perioada mandatului, acesta s-a reîntors în funcția deținută anterior, remunerația fiind aproximativ egală. Deși în cadrul aceleiași ședințe s-a arătat că remunerația aferentă calității de director general era mai mare, în cauză nu s-au indicat date concrete, susținute și de probe, din care să rezulte diferența de venituri, pentru a se putea aprecia asupra existenței și întinderii prejudiciului.

În privința daunelor morale, tribunalul a reținut că acestea reprezintă, conform cererii de chemare în judecată, echivalentul prejudiciului de natură nepatrimonială constând în știrbirea reputației profesionale a reclamantului și încălcarea dreptului său la muncă. Declarația martorului C., în opinia tribunalului, nu a fost însă aptă a proba susținerile reclamantului din cuprinsul acestui capăt de cerere, aprecierea unei singure persoane cu privire la capacitatea profesională a reclamantului nefiind suficientă pentru a se concluziona în sensul reputației sale profesionale. Potrivit aceleiași declarații, contrar susținerilor din cererea de chemare în judecată, decizia de revocare a fost comunicată reclamantului în ședința consiliului de administrație, și nu în mod public.

De asemenea, instanța a reținut că nu se poate lua în considerare în cauză încălcarea dreptului la muncă, raportul juridic dedus judecății nefiind un raport de muncă, iar în privința realizărilor profesionale pe perioada exercitării mandatului de director general, afirmate de către reclamant, acestea - chiar în condițiile în care ar fi fost probate - nu pot genera în sarcina pârâților vreo obligație de despăgubire cu titlu de daune morale, fiind consecința firească a îndeplinirii activităților pe care reclamantul le-a prestat în virtutea contractului de mandat și pentru care a fost și remunerat, în baza aceluiași contract.

S-a apreciat că din probatoriul administrat în cauză nu rezultă nici efectele pe care revocarea mandatului le-a produs asupra carierei profesionale a reclamantului și nici umilințele la care ar fi fost supus acesta ca urmare a deciziei de revocare a contractului.

Drept consecință a celor expuse, instanța a constatat că reclamantul nu este îndreptățit să pretindă în cauză daune-interese - materiale și morale -prejudiciul invocat nefiind cert sub aspectul existenței și al întinderii acestuia, astfel că cererea de chemare în judecată va fi respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei soluții, în termenul legal, la data de 04 decembrie 2015, a declarat apel reclamantul, cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, la data de 05 februarie 2016.

Prin Decizia civilă nr. 565A/30.03.2016 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul apelantul-reclamant împotriva intimatelor - pârâte, și a schimbat în parte hotărârea apelată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat intimata - pârâtă B. la plata către apelantul reclamant a sumei reprezentând prejudiciul material constând în diferența dintre venitul net realizat de apelant în baza contractului de mandat și venitul net realizat de acesta în calitate de angajat al D. pentru perioada cuprinsă între data revocării mandatului (30.03.2012) și până la data la care ar fi expirat contractul de mandat (20.06.2013), a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, a obligat intimata B. la plata sumei de 1.277 RON, cheltuieli de judecată către apelant.

Prin Decizia civilă nr. 559/29.03.2017 pronunțată în Dosarul nr. x/2015 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SA împotriva Deciziei civile nr. 565A/30.03.2015, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, reținând următoarele:

Instanța de apel a reținut, în condițiile în care pârâta SC B. SA și pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri nu au formulat apel (întrucât nu exista interesul, acțiunea fiind respinsă), că a intrat în puterea de lucru judecat constatarea tribunalului potrivit căreia există o revocare a mandatului acordat reclamantului fără justă cauză, prin cererea de apel reclamantul criticând soluția tribunalului numai sub aspectul neacordării daunelor interese și a daunelor morale solicitate, motiv pentru care a înlăturat toate apărările formulate de intimatele - pârâte sub aspectul legalității revocării mandatului reclamantului A.

Într-adevăr, art. 295 alin. (1) C. proc. civ. obligă instanța de apel să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Numai că, în condițiile în care prin sentința primei instanțe, acțiunea formulată de reclamant împotriva pârâtei a fost respinsă în totalitate, aceasta din urmă nu avea interes să declare apel, soluția fiindu-i favorabilă. Totodată, deși potrivit art. 293 C. proc. civ., intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, printr-o astfel de cerere se tinde la schimbarea hotărârii primei instanțe, ori în speță, societatea pârâtă nu avea un astfel de interes.

Faptul că împotriva sentinței nu s-a exercitat calea de atac a apelului de către intimata - pârâtă SC B. SA nu înseamnă că instanța nu are obligația de a verifica susținerile acesteia referitoare la imposibilitatea de a se stabili dacă reclamantul a suferit un prejudiciu cert în situația în care nu s-a dovedit culpa societății pârâte, deoarece atât numirea cât și revocarea reclamantului intimat în funcția de director au avut la origine actele emise de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, în baza atribuțiilor sale de reprezentant al unei autorități publice centrale.

Cel mai important efect al apelului, este "efectul devolutiv", ce constă într-o reeditare a judecății pricinii în fond, în sensul că problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instanței de apel.

În raport cu prevederile art. 292 C. proc. civ., părțile pot supune dezbaterilor înaintea instanței de apel orice motive și mijloace de apărare invocate la prima instanță. La stabilirea întinderii devoluțiunii trebuie avute în vedere nu numai cererea de apel, ci și întâmpinarea intimatului prin care acesta a invocat apărări de fond.

Prin urmare, față de caracterul devolutiv al apelului și în baza rolului activ consacrat de dispozițiile art. 129 C. proc. civ., instanța de apel trebuia să verifice pertinența motivației revocării intempestive a mandatului reclamantului pentru a putea stabili certitudinea prejudiciului suferit de acesta.

Astfel, instanța de apel a încălcat dispozițiile legale menționate, precum și principiul rolului activ în soluționarea cauzei și a ignorat caracterul devolutiv al acestei căi de atac, aspecte ce atrag incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În concluzie, curtea de apel nu a stabilit complet situația de fapt, ori în absența unei complete stabiliri a situației de fapt, instanța de control judiciar nu poate verifica aplicabilitatea sau nu în cauză a dispozițiilor legale invocate, respectiv art. 143<SUP>1</SUP> alin. (4) din Legea nr. 31/1990 și art. 998 - 999 C. civ. de la 1864.

Neputând exercita un control de legalitate asupra acestor chestiuni care nu au fost lămurite pe fond și, de asemenea, neputând priva părțile de un grad de jurisdicție prin rezolvarea lor direct în recurs, Înalta Curte în baza art. 304 pct. 9 și art. 314 C. proc. civ., a admis recursul declarat de recurenta - pârâtă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, pentru ca în baza efectului devolutiv al apelului, să se stabilească pe deplin care este situația de fapt, cu trimitere la probatoriile și la dispozițiile legale apreciate a fi relevante în cauză.

În rejudecare, instanța de trimitere va avea în vedere și examinarea celorlalte aspecte invocate prin motivele de recurs, precum și apărările formulate de intimat care sunt într-o strânsă legătură cu verificarea îndeplinirii tuturor elementelor răspunderii civile a recurentei - pârâte pentru revocarea contractului de mandat, în privința stabilirii cuantumului daunelor - interese solicitate de reclamant.

în vederea rejudecării apelului, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/3/2015*, nefiind administrate probe noi.

Prin Decizia civilă nr. 2104 A din 20 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva Sentinței civile nr. 5290 din data de 30.09.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatele-pârâte Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, și SC B. SA. A fost schimbată în tot hotărârea apelată în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată. A fost obligată pârâta SC B. SA la plata către reclamant a sumei reprezentând prejudiciul material constând în diferența dintre venitul net realizat de apelant în baza contractului de mandat și venitul net realizat de acesta în calitate de angajat al D. pentru perioada cuprinsă între data revocării mandatului (30.03.2012) și până la data la care ar fi expirat contractul de mandat (20.06.2013). A fost respinsă cererea în rest ca neîntemeiată. A fost obligată intimata SC B. SA la plata sumei de 1.277 RON, cheltuieli de judecată către apelant.

Analizând sentința apelată prin raportare la motivele de apel invocate și la dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare, Curtea a reținut următoarele:

La data de 06.06.2011 între intimata - pârâtă SC B. SA și apelantul-reclamant a fost încheiat, pentru o perioadă de 2 ani, un contract de mandat prin care au fost delegate acestuia din urmă conducerea, organizarea, reprezentarea și gestionarea activității societății, cu îndeplinirea obligațiilor și criteriilor de performanță aprobate de adunarea generală a acționarilor prevăzute în Anexa 2, în schimbul unei remunerații, stabilite în condițiile legii.

În art. 9.1. lit. b) din contract a fost prevăzută drept clauză de încetare a contractului revocarea mandatarului din calitatea de director general prin Hotărârea Consiliului de Administrație, pentru motive ce țin de neexecutarea/executarea necorespunzătoare a contractului, prin Anexa nr. 2 la contract fiind stabilite criteriile și obiectivele de performanță în raport de care va fi evaluată activitatea apelantului-reclamant.

Potrivit art. 143<SUP>1</SUP>

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale, directorii pot fi revocați oricând de către consiliul de administrație, însă în cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptățit la plata unor daune interese.

în cauză, prin întâmpinările la apelul formulat de reclamant, atât intimatul Ministerul Economiei, cât și intimata SC B. au susținut că revocarea reclamantului din funcția de director a fost dispusă cu respectarea prevederilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011, ale art. 143<SUP>1</SUP>

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 și ale art. 9 pct. 9.1. lit. b) din contractul de mandat și nu este imputabilă celei din urmă intimate întrucât decizia de revocare a fost emisă ca urmare a ordinelor emise de intimatul Ministerul Economiei.

Curtea a constatat că nici decizia Curții de Conturi, nici ordinul Ministerului Economiei și nici decizia de revocare emisă de Consiliul de Administrație al SC B. nu au identificat, în concret, fapte imputabile apelantului-reclamant.

Astfel, prin Decizia de revocare nr. 3/29.03.2012 emisă de SC B. SA a fost eliberat apelantul-reclamant din funcția de director general, invocându-se Ordinul ministrului economiei, comerțului și mediului de afaceri nr. 543/27.03.2013.

Prin acest ordin s-a dispus eliberarea apelantului-reclamant din funcția de director general, fiind invocate prevederile art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanta corporativă a întreprinderilor publice, ale Legii nr. 308/2008 privind respingerea O.U.G. nr. 101/2006 privind reorganizarea AVAS prin comasarea prin absorbție cu Oficiul Participațiilor Statului și Privatizării în industrie și cele ale art. 9 alin. (4) din H.G. nr. 1634/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri.

Curtea a constatat că niciunul din aceste două acte de revocare nu conțin o expunere a faptelor imputate apelantului-reclamant sau un minim de informații privind cauza revocării sale.

Ulterior, în prezentul litigiu, intimatul Ministerul Economiei, emitent al Ordinului de revocare, a invocat ca motiv al revocării deficiențele constatate de Curtea de Conturi, consemnate în Raportul de control nr. x/29.02.2012.

Acest raport a identificat opt nereguli privind modul de administrare a patrimoniului public și privat al statului, fără a stabili, în concret, persoanele responsabile. Cu toate acestea, Curtea a reținut că, în ceea ce privește organizarea și conducerea evidenței operative și contabile, efectuarea inventarierii și înregistrarea în evidența contabilă a rezultatelor acesteia, organizarea și exercitarea controlului financiar preventiv și realizarea controlului financiar de gestiune, Curtea de conturi a constatat nereguli fără a stabili și perioada în care acestea au fost săvârșite, din expunerea lor rezultând că o parte sunt anterioare momentului în care apelantul - reclamant a fost numit director (06.06.2011); prin urmare, nu au fost identificate, în concret, neregulile săvârșite în timpul mandatului apelantului-reclamant și nici faptele imputabile acestuia prin raportare la criteriile și obiectivele de performanță convenite de părți. Cât privește neregulile vizând organizarea și exercitarea activității de audit intern, organizarea controlului intern și realizarea veniturilor din desfășurarea de activități conform obiectului de activitate stabilit prin lege, acestea nu pot fi imputate apelantului-reclamant întrucât au fost săvârșite anterior încheierii contractului de mandat cu acesta.

Curtea a concluzionat că revocarea mandatului reclamantului a fost intempestivă, fără justă cauză, fără a fi indicate, prin raportare la prevederile contractului de mandat, care au fost criteriile și obiectivele de performanță neîndeplinite de reclamant în perioada de derulare a contractului.

Curtea nu a reținut apărările intimatei SC B. în sensul că nu poate răspunde pentru prejudiciul invocat de apelant întrucât a fost nevoită să se conformeze ordinului de revocare emis de Ministerul Economiei. Astfel, art. 143<SUP>1</SUP>

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 prevede în mod expres că răspunzătoare pentru plata daunelor interese datorate pentru revocarea intempestivă este societatea comercială cu care a fost încheiat contractul de mandat. Apoi, emitentul ordinului de revocare, pe baza căruia a fost emisă decizia de revocare este chiar acționarul majoritar al societății intimate, Ministerul Economiei, așa încât aceasta nu este străină de factorul decizional.

Așa fiind, Curtea a apreciat că apărările intimatelor privind caracterul justificat al revocării sunt nefondate, prima instanță reținând în mod corect îndeplinirea primei condiții prevăzute de art. 143<SUP>1</SUP> alin. (4) teza finală din Legea nr. 31/1990.

Cât privește prejudiciul material suferit de apelantul-reclamant ca urmare a revocării intempestive a mandatului său, prin cererea de chemare în judecată acesta a fost evaluat ca fiind remunerația stabilită în contract aferentă perioadei ii cuprinsă între data revocării mandatului - 30.03.2012 și data expirării perioadei contractuale prevăzute în art. 3.1. din contract - 20.06.2013.

Curtea a constatat însă, că, odată cu revocarea mandatului, începând cu data de 30.03.2012 a încetat și detașarea apelantului - reclamant la SC B. SA, acesta redevenind salariat în cadrul D. SA București, încadrat în funcția de expert relații externe, în baza unui contract individual de muncă.

Prin urmare, în opinia Curții, prejudiciul suferit de apelant ca urmare a revocării intempestive a mandatului său constă în diferența dintre venitul net realizat de apelant în baza contractului de mandat și venitul net realizat de acesta în calitate de angajat al D. pentru perioada cuprinsă între data revocării mandatului (30.03.2012) și până la data la care ar fi expirat contractul de mandat (20.06.2013).

Pretențiile apelantului-reclamant de obligare a pârâtei SC B. SA la plata întregii remunerații stabilite în contract aferentă perioadei cuprinsă între data revocării mandatului și data expirării perioadei contractuale sunt nefondate întrucât, pe de o parte, în toată această perioadă reclamantul nu a fost lipsit de venituri, iar pe de altă parte, un cumul al celor două tipuri de venituri ar conduce la îmbogățirea fără justă cauză; prejudiciul său rezidă în aceea că veniturile obținute ca angajat al D. au fost inferioare celor obținute în funcția de director al intimatei SC B..

Așadar, contrar celor reținute de prima instanță, revocarea intempestivă a mandatului a cauzat apelantului-reclamant un prejudiciu, neputându-se considera că mandatarul ar fi avut dreptul la remunerație numai dacă contractul ar fi rămas în ființă, și nu în situația în care raportul contractual a încetat.

În consecință, Curtea a constatat în parte întemeiate criticile aduse sentinței de apelantul-reclamant acesta fiind îndreptățit la plata sumei reprezentând prejudiciul material constând în diferența dintre venitul net realizat de apelant în baza contractului de mandat și venitul net realizat de acesta în calitate de angajat al D. pentru perioada cuprinsă între data revocării mandatului (30.03.2012) și până la data la care ar fi expirat contractul de mandat (20.06.2013).

Cât privește cererea de obligare la plata daunelor morale, aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată de către prima instanță, iar soluția a fost menținută de instanța de apel și nerecurată, prin urmare a intrat în puterea de lucru judecat, nemaiputând face obiectul cenzurii instanței de apel în cel de-al doilea ciclu procesual.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta SC B. SA.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că instanța de apel a admis apelul fără să țină seama de dispozițiile date prin decizia de casare. În acest sens se susține de către recurentă că instanța nu a verificat dacă reclamantul a suferit un prejudiciu cert acesta fiind numit și revocat prin acte emise de minister și nu s-a verificat dacă există o justificare obiectivă în respectarea prevederilor contractuale care, în opinia instanței de apel, cad în sarcina recurentei iar nu în sarcina ministerului care este autorul revocării reclamantului.

Recurenta arată că reclamantul a contestat acte emise de minister iar nu acte emise de societatea B., prin urmare nu se poate reține culpa societății aceasta nefiind emitenta actului de revocare. Recurenta susține că nu trebuie să suporte prejudiciul pretins de reclamant având în vedere că salariul din contractul de mandat a fost stabilit de Consiliul de administrație iar bugetul societății este aprobat de minister, ca atare societatea nu poate să dispună nicio măsură fără aprobarea celor doi factori de decizie.

Susține recurenta că motivarea instanței cum că nu a fost prevăzută cauza revocării mandatului în ordinul emis de ministru și nici în decizia consiliului de administrație este netemeinică și nelegală având în vedere că societatea nu poate răspunde în fața instanței de legalitatea și temeinicia unui act emis de un alt organ, aceasta putând doar să ia act de conținutul ordinului de revocare și să emită decizia de eliberare din funcție. Mai arată recurenta că ministerul a emis ordinul de revocare fără să se consulte cu societatea sau cu consiliul de administrație, ca atare, ministerul este singurul vinovat de revocarea mandatului iar invocarea deciziei camerei de conturi nu este suficientă ca motiv de revocare.

Înalta Curte, analizând cererea de recurs prin prisma criticilor invocate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

Recurenta este o societate cu capital majoritar de stat având forma juridică de societate pe acțiuni al cărei regim juridic intră sub incidența de reglementare a Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările ulterioare.

Conform acestei legi, organele de conducere ale societății sunt Adunarea generală a acționarilor (AGA) și Consiliul de administrație.

Potrivit art. 137 alin. (1) din lege, societatea pe acțiuni este administrată de unul sau mai mulți administratori, numărul acestora fiind totdeauna impar. Când sunt mai mulți administratori, ei constituie un consiliu de administrație.

Conform art. 143 alin. (1) consiliul de administrație poate delega conducerea societății unuia sau mai multor directori, numind pe unul dintre ei director general.

Potrivit art. 143<SUP>1</SUP>

directorii pot fi revocați oricând de către consiliul de administrație. în cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptățit la plata unor daune-interese.

În conformitate cu statutul societății recurente, având în vedere că statul este acționar majoritar, numirea organelor de conducere se face prin intermediul ministerul de resort.

Așadar, contrar susținerilor recurentei, aceasta nu este o entitate distinctă de organele sale respectiv, Adunarea generală a acționarilor și Consiliul de administrație, și nu poate fi exonerată de răspundere în condițiile nerespectării art. 143<SUP>1</SUP>

teza finală.

În consecință având în vedere că actele contestate în cauză au fost emise de organele abilitate prin lege și prin statutul societății, susținerile recurentei privind lipsa culpei nu pot fi primite.

Din această perspectivă nu pot fi primite nici criticile prin care recurenta a susținut că nu au fost respectate dispozițiile date prin decizia de casare. Și aceasta deoarece instanța de apel a stabilit că nu a existat o justificare obiectivă a sancționării reclamantului, revocarea acestuia fiind fără suport probator.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SA împotriva Deciziei civile nr. 2104 A din 20 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2018.

Procesat de GGC - GV