ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 134/2023

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2023

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 29.10.2018, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.787.623 RON, reprezentând bonusul de performanță datorat în baza contractului de mandat nr. x/19.11.2013, sumă datorată de pârâtă conform cererilor de valorificare făcute pentru anii 2014-2016, urmând ca pârâta să achite contribuțiile sociale obligatorii potrivit dispozițiilor legislației fiscale, precum și la plata dobânzii legale aferente, calculată de la scadență și până la data achitării efective; a sumei de 215.587 RON, reprezentând diferența dintre valoarea netă care ar fi trebuit achitată la scadență și cea care ar fi achitată în prezent.

Prin sentința civilă nr. 1693/18.06.2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.787.623 RON, reprezentând contravaloarea opțiunilor pentru "acțiuni virtuale Transelectrica" și a dobânzii legale aferente calculată conform art. 3 alin. (2

1

) din O.G. nr. 13/2011; a sumei de 215.587 RON, reprezentând diferența dintre valoare netă care ar fi trebuit achitată la scadență și cea care ar fi achitată în prezent, precum și a sumei de 42.515,06 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 205/A/07.02.2022, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul și cererea apelantei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs pârâta, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

În motivare, a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, recurenta a arătat că decizia este nelegală, întrucât instanța de apel nu a identificat, interpretat și aplicat corect normele legale de drept material incidente și, totodată, nu a cercetat în totalitate apărările sale și a dispus formal asupra fondului cererii, existând lacune și inadvertențe ale motivării.

Concretizând, a arătat că a încheiat cu intimatul contractul de mandat nr. x/19.11.2013 și că acesta a îndeplinit în perioada 19.11.2013-30.05.2017 funcția de membru al Directoratului.

În acest context, a relevat că prin contractul de mandat a fost convenită o remunerație constând într-o componentă fixă și una variabilă, formată din trei elemente. În considerarea clauzelor contractuale, a emis certificatele O.A.V.T. (Opțiuni pentru Acțiuni Virtuale Transelectrica).

În opinia recurentei, instanța de apel a încălcat principiul rolului activ al judecătorului, prevăzut de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., prin faptul că a menținut soluția tribunalului, din perspectiva unor considerente care au făcut obiectul unui alt litigiu.

A mai susținut că, principiul rolului activ al judecătorului trebuie interpretat și aplicat în corelație cu restul principiilor fundamentale ce guvernează procesul civil, respectiv cel reglementat de 10 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia "părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia".

În continuare, a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii sale civile contractuale și că hotărârea atacată încalcă principiul libertății de a contracta, statuat de art. 1.169 C. civ.

Astfel, a arătat că, potrivit art. 3.4 din contract, mandatarul beneficiază de o componentă variabilă a remunerației, conform prevederilor Anexei nr. 1, pentru îndeplinirea criteriilor și obiectivelor de performanță aprobate de A.G.A., prevăzute în planul de Administrare și preluate în planul de management.

Primul paragraf al Anexei nr. 1 la contract prevede că mandatarul beneficiază de remunerația variabilă sub rezerva încadrării în limitele generale aprobate de Adunarea Generală a Acționarilor. Deci, intenția reală a părților la momentul aprobării și încheierii contractelor de mandat a fost de a condiționa plata tuturor componentelor remunerației mandatarului de stabilirea limitelor generale ale remunerației.

A mai susținut recurenta că potrivit art. 13.1 din contractul de mandat, acesta se completează cu orice alte prevederi legale incidente, iar conform art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011, elementele componentei variabile sunt interdependente.

Prin urmare, a apreciat că art. 3.4 din contract, coroborat cu art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011, nu poate fi interpretat decât în sensul în care, atât timp cât unul dintre elemente nu poate fi acordat din cauza neîndeplinirii condițiilor impuse punctual prin Anexa nr. 1 la contract, nu pot fi acordate nici celelalte elemente.

Potrivit recurentei, intimatul nu a dovedit, conform art. 249 C. proc. civ., îndeplinirea condițiilor pentru a beneficia de bonusul de performanță care face obiectul prezentului litigiu.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că nu au fost îndeplinite condițiile pentru acordarea bonusului, subliniind că intimatul nu a îndeplinit cumulativ cei trei indicatori de performanță în anii 2014-2016.

În acest context, recurenta a afirmat că instanța s-a pronunțat pe o problemă de oportunitate, nu de legalitate; or, instanțele de judecată nu sunt îndreptățite să se substituie organelor de conducere, în speță Comitetului de Nominalizare și Remunerare din cadrul Consiliului de Supraveghere al Companiei pentru a stabili îndeplinirea criteriilor de performanță și gradul de realizare al acestora.

În opinia recurentei, dacă s-ar admite că fiecare element al componentei variabile al remunerației este autonom, atunci mandatarii ar putea urmări în exercitarea mandatului doar propriile interese.

Astfel, contractul de mandat nu este doar un simplu acord al voințelor, ci reprezintă interesele reunite ale părților, ale căror pretenții trebuie să fie proporționale și coerente, iar interpretarea lui cade în sarcina instanței de judecată care are obligația de a stabili ca niciuna dintre părți să nu-și exercite drepturile în mod subiectiv și să accepte adaptarea acestuia atunci când pretențiile se bazează pe un dezechilibru.

A mai precizat recurenta că bonusul de performanță poate fi acordat numai în măsura în care se constată îndeplinirea indicatorilor cu încadrarea pretențiilor în clauza 3.4 din Anexa nr. 1 la contractul de mandat, care specifică clar despre obiective anuale de atins, nicidecum că realizările dintr-un anumit an ar acoperi și nerealizările din alți ani de mandat.

Aceasta, întrucât contractul de mandat prevede pachete O.A.V.T. corespunzătoare fiecărui an de mandat, astfel că nu poate fi reținută o eventuală interpretare în sensul inexistenței unei legături de cauzalitate, întrucât ar presupune ca mandatarul, fără a-și îndeplini obligațiile asumate contractual, ar încasa o remunerație.

Potrivit recurentei, în cauză, intimatul a reușit să inducă instanței ideea că, indiferent de modul în care și-a gestionat activitatea în cadrul Transelectrica, societatea ar fi avut doar obligații, dreptul de a evalua performanța fiind prezumat ca și inexistent.

Recurenta a mai invocat nelegalitatea deciziei atacate și din perspectiva acordării dobânzii legale penalizatoare, sens în care a arătat că intimatul și-a fundamentat solicitarea conform art. 3 alin. (2

1

) din O.G. nr. 13/2011, iar instanța a admis această cerere.

Sub acest aspect, a precizat că textul de lege evocat este de strictă interpretare și aplicare, fiind aplicabile doar în raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, ipoteză care nu se regăsește în speță, de vreme ce raportul juridic este unul între un profesionist și o persoană fizică, reclamantul nefăcând dovada că se încadrează în noțiunea de profesionist, în sensul art. 3 alin. (2) C. civ. și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Conchizând, a arătat că reglementarea actuală nu prevede că dispozițiile aplicabile în raporturile dintre profesioniști vor guverna ambele părți, chiar dacă pentru una dintre ele actul juridic are caracter civil (comercial).

La 20.06.2022 intimatul-reclamant a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

La 06.07.2022 recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport; intimatul-reclamant a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 10.11.2022 a fost respinsă excepția nulității recursului și constatând că recursul nu poate fi soluționat nici potrivit art. 493 alin. (5) C. proc. civ., nici potrivit art. 493 alin. (6) C. proc. civ., completul de filtru a admis în principiu recursul, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., acordând termen în ședință publică, în vederea soluționării lui pe fond.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Situația de fapt reținută în etapele devolutive ale procesului relevă existența contractului de mandat nr. x/19.11.2013, modificat prin actul adițional nr. x/2014, în temeiul căruia intimatul-reclamant a exercitat mandatul de membru al Directoratului în cadrul societății pârâte. Instanțele de fond au luat act că între părțile litigante a mai existat un alt litigiu, care a vizat aceleași pretenții, însă pentru o perioadă anterioară, context în care au dat eficiență efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Astfel, se reține faptul că, între părți, a mai existat un litigiu - dosarul nr. x/2017 - derivat din interpretarea diferită a clauzelor contractului de mandat enunțat, având ca obiect acțiunea vizând obligarea pârâtei la plata remunerației cuvenite conform certificatului O.A.V.T. 2013, a diferenței dintre valoarea netă a remunerației care ar fi trebuit să fie achitată la data scadenței și valoarea netă a remunerației care urma să fie achitată în prezent, a dobânzii legale calculată conform art. 3 alin. (2

1

) din O.G. nr. 13/2011 și la emiterea și comunicarea certificatelor O.A.V.T. 2015 și 2016 cu indicarea în cuprinsul acestora a numărului corect de 90.000 O.A.V.T.

Prin sentința civilă nr. 2160/04.07.2018 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, rămasă definitivă prin decizia nr. 962/13.04.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, acțiunea reclamantului a fost admisă, iar pârâta a fost obligată la plata sumelor de 2.175.209 RON, reprezentând contravaloarea brută a componentei variabile a remunerației, de 190.671 RON, cu titlu de diferență dintre valoarea netă a remunerației care trebuia achitată în prezent și cea de la data scadenței, de 108.462,55 RON, reprezentând dobânda legală calculată de la 21.07.2017 și până la data plății efective; a mai obligat pârâta la emiterea și comunicarea certificatelor O.A.V.T. 2015 și 2016, cu indicarea numărului de 90.000 de O.A.V.T. care se cuvin reclamantului.

Prezentul demers judiciar urmărește obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 1.787.623 RON, reprezentând contravaloarea brută a componenței variabile a remunerației, conform cererilor de valorificare făcute pentru anii 2014-2016, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare și a sumei de 215.587 RON, reprezentând diferența dintre valoarea netă a remunerației care trebuia achitată la data scadenței și cea care ar fi achitată în prezent.

Prima critică este îndreptată împotriva modului în care a fost soluționată de prima instanță - al cărei raționament a fost confirmat în apel - acțiunea, recurenta-pârâtă invocând încălcarea principiului rolului activ al judecătorului, reglementat de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., din perspectiva unor considerente care au făcut obiectul unui alt litigiu.

În analiza acestui motiv, care poate fi circumscris ipotezei de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte notează că, astfel cum au reținut și instanțele de fond, chestiunile referitoare la obligația de plată a contravalorii O.A.V.T. conform contractului de mandat, la rata dobânzii aplicabilă în raportul juridic dintre părți, ca fiind cea stabilită pentru raportul dintre profesioniști, și la îndreptățirea reclamantului de a beneficia de diferența dintre venitul net pe care l-ar fi obținut la scadență și cel pe care l-ar obține în prezent au fost dezlegate în litigiul purtat anterior între părți, context în care ele nu mai pot fi contestate sau reanalizate, deoarece au intrat în puterea lucrului judecat.

Potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluționează în tot sau în parte fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

Articolul 431 alin. (2) C. proc. civ. instituie prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, în sensul că oricare parte procesuală are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Din interpretarea dispozițiilor legale rezultă că autoritatea de lucru judecat operează și atunci când efectul hotărârii relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părți, fără posibilitatea ca acestea să mai poată fi contrazise. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior, astfel că, atunci când este chemat să se pronunțe asupra unei chestiuni de drept, nici judecătorul nu poate să nu țină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, căci lucrul judecat își extinde efectele asupra lucrului de judecat.

Este de subliniat că regimul juridic al puterii de lucru judecat se manifestă ca un mijloc de probă, partea ce a câștigat un proces putându-se prevala de dezlegările date prin hotărârea anterioară, fără ca instanța de judecată să mai poată supune dezbaterii veridicitatea acestora.

Puterea de lucru judecat a fost reținută de instanța de apel, în condițiile în care interpretarea unuia și aceluiași contract nu poate fi diferită, în raport cu pretențiile formulate de reclamant aferente unor perioade de calcul distincte.

Or, din acest punct de vedere, decizia instanței de apel nu poate fi criticată pentru încălcarea rolului judecătorului în aflarea adevărului, reglementat de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., din perspectiva unor considerente anterioare deja stabilite într-un alt litigiu purtat între aceleași părți. De fapt, aplicarea principiului puterii lucrului judecat, în forma prezumției, vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești.

De aceea, critica recurentei nu este fondată și nu are aptitudinea de a atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În continuare, recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei atacate, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, sens în care a invocat încălcarea principiului libertății de a contracta, statuat de art. 1.169 C. civ., și că intimatul-reclamant nu a dovedit, conform art. 249 C. proc. civ., îndeplinirea criteriilor și obiectivelor de performanță pentru a beneficia de bonusul de performanță în anii 2014-2016.

În subsecvența acestui motiv de nelegalitate, a mai invocat nelegalitatea deciziei recurate, din perspectiva dobânzii legale penalizatoare, sens în care a arătat că art. 3 alin. (2

1

) din O.G. nr. 13/2011 este aplicabil doar în raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, ipoteză care nu se regăsește în speță, de vreme ce raportul juridic este unul între un profesionist și o persoană fizică, iar reclamantul nu a făcut dovada că se încadrează în noțiunea de profesionist, conform art. 3 alin. (2) C. civ. și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Plecând de la argumentele expuse anterior, este evident că aspectele criticate nu mai pot fi supuse analizei ulterioare a instanței. Aceste aspecte au fost deja dezlegate în cadrul litigiului anterior dintre părți și, prin urmare, nu pot mai fi abordate într-un nou proces. Ele au devenit parte a lucrului judecat și, ca atare, nu mai pot fi reconsiderate.

De aceea, invocarea motivului de recurs conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. apare ca fiind pur formală, prin aceasta recurenta-pârâtă tinzând, în realitate, la o reevaluare a lor.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că decizia atacată este legală, iar criticile prezentate de recurentă nu justifică adoptarea unei dispoziții de casare, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat și va obliga recurenta, în baza art. 453 alin. (1), rap. la art. 451 alin. (1) C. proc. civ., să suporte onorariul de avocat avansat de intimat, în sumă de 8.823 RON, dovedit cu înscrisuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A. împotriva deciziei civile nr. 205/A/07.02.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant a sumei de 8.823 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2023.