ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1810/2021

Ședința publică din data de 22 septembrie 2021

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 12 noiembrie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta Compania Națională de Transport a Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să o oblige pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 936.187 RON, reprezentând bonusul de performanță datorat în baza contractului de mandat nr. C416 din 13 noiembrie 2014, bonus aferent tranșelor 2 și 3 din pachetul de 28.848 "Opțiuni pe Acțiuni Virtuale Transelectrica" (în continuare O.A.V.T.), acordat prin certificatul nr. x din 13 noiembrie 2014, respectiv tranșelor 1, 2 și 3 din pachetul de 63.123 O.A.V.T., acordat prin certificatul nr. x din 6 noiembrie 2015, precum și la plata sumei de 182.903.91 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare datorată pentru întârzierea la plata debitului principal, calculată de la data scadenței fiecărei tranșe până la 9 noiembrie 2018 și în continuare, până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2019 din 8 iulie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 936.187 RON, cu titlu de bonus de performanță, conform contractului de mandat nr. C416 din 13 noiembrie 2014, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare aferente, conform art. 3 alin. (2

1

) din O.G. nr. 13/2011, calculată de la data scadenței fiecărei tranșe până la data plății efective.

Împotriva acestei sentințe, Compania Naționala de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 592 din 23 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, Compania Naționala de Transport a Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia, cu consecința respingerii ca neîntemeiată a acțiunii.

În motivare, a susținut că instanța de apel nu a identificat, interpretat și aplicat corect normele de drept material incidente.

A arătat recurenta că intimatul a deținut funcția de membru al Consiliului de Supraveghere în cadrul companiei de la 21 iulie 2014 până la 28 iulie 2015, când a fost numit membru al directoratului, funcție pe care a deținut-o până la 25 mai 2016.

De asemenea, a arătat că prin contractul de mandat încheiat între părți a fost stabilită remunerația mandatarului, constând într-o componentă fixă, precum și într-o componentă variabilă formată din 12 indemnizații fixe pentru îndeplinirea indicatorilor E.B.I.T.D.A., timp mediu de întrerupere și total investit, bonus de performanță în funcție de rentabilitatea acțiunilor pentru acționari și bonus suplimentar de performanță. În considerarea prevederilor contractuale, recurenta a emis certificatul O.A.V.T. nr. x din 13 noiembrie 2014, prin care intimatul a primit un pachet de 28.848 O.A.V.T. pentru mandatul parțial exercitat în perioada 21 iulie 2014 -15 noiembrie 2014 (117 zile), aferent perioadei de referință 16 noiembrie 2013-15 noiembrie 2014 și certificatul nr. x din 6 noiembrie 2015, prin care a primit un pachet de 63.123 O.A.V.T., pentru mandatul exercitat în perioada 16 noiembrie 2014 - 28 iulie 2015, aferent perioadei de referință 16 noiembrie 2014-15 noiembrie 2015.

În opinia autoarei căii de atac, în mod eronat curtea de apel a reținut că interpretarea dată de apelantă articolului 3 pct. 3.3 din contract, în sensul că cele 3 elemente ale componentei variabile ar fi interdependente, nu poate fi primită, fiind contrazisă de interpretarea sistematică și logică a contractului și a Anexei nr. 1 la acesta; că pentru stabilirea valorii bonusului de performanță părțile au convenit în mod expres la pct. 3 din Anexa 1 un criteriu distinct a cărui aplicare nu este dependentă de aplicarea criteriilor de la pct. 2; că intimatul nu avea obligația de a administra un probatoriu prin care să dovedească îndeplinirea indicatorilor de performanță, un asemenea probatoriu nefiind concludent, pertinent și util cauzei; că pentru perioada 2014 - 2015 criteriul rentabilității acțiunilor a fost îndeplinit, astfel cum acesta a fost determinat potrivit Anexei 1 la contractul de mandat și cum rezultă din coroborarea planului de administrare pentru perioada 2013 - 2017 cu rapoartele Consiliului de Supraveghere asupra activității de administrare a societății; că din clauzele anexei rezultă că remunerația sub forma bonusului de performanță a fost stabilită în funcție de rentabilitatea acțiunilor Transelectrica, astfel că nu se poate aplica un alt criteriu; că nu prezintă relevanță datele financiare ale societății cu privire la profit, valoarea dividendului și a investițiilor, toate aceste împrejurări necondiționând acordarea bonusului de performanță; că dreptul reclamantului cu privire la bonusul de performanță a fost recunoscut prin Raportul Comitetului de Nominalizare și Remunerare din cadrul Consiliului de Supraveghere al Transelectrica, prin care s-a menționat și că situațiile financiare întocmite la 31 decembrie 2016 conțin un provizion înregistrat pentru componenta variabilă aferentă pachetelor de O.A.V.T. în baza contractelor de mandat; că mandatarul are dreptul la plata bonusului de performanță și în situația exercitării unui mandat parțial; că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii contractuale a apelantei și că prevederile art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011 nu sprijină interpretarea apelantei referitoare la necesitatea îndeplinirii tuturor indicatorilor de performanță asumați prin planul de administrare.

Potrivit recurentei, decizia atacată a fost dată cu încălcarea principiului libertății de voință exclusive, consacrat de art. 1.169 C. civ., potrivit căruia părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri.

În acest sens, a arătat că din interpretarea contractului de mandat încheiat între părți și a Anexei nr. 1 la acesta rezultă că mandatarul beneficiază de o componentă variabilă a remunerației pentru îndeplinirea criteriilor și obiectivelor de performanță aprobate de A.G.A., prevăzute în planul de administrare și preluate în planul de management, sub rezerva încadrării în limitele generale aprobate de Adunarea Generală a Acționarilor. Deci, intenția reală a părților la momentul aprobării și încheierii contractelor de mandat a fost de a condiționa plata tuturor componentelor remunerației mandatarului de stabilirea limitelor generale ale remunerației.

Ulterior, prin Hotărârea Adunării Generale Ordinare a Acționarilor nr. 1 din 23 martie 2015, s-au fixat limitele generale ale remunerației membrilor Consiliului de Supraveghere, hotărându-se că data numirii în calitatea de membri ai Consiliului de Supraveghere nu reprezintă momentul de la care remunerația acordată acestora se încadrează în limitele fixate de A.G.O.A.

În continuare, recurenta a arătat că potrivit art. 13 din contractul de mandat această convenție se completează cu orice alte prevederi legale incidente, deci și cu cele ale O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanta corporativă a întreprinderilor publice, care la art. 37 prevede că elementele componentei variabile sunt interdependente.

În opinia autoarei căii de atac, art. 3.4 din contractul de mandat coroborat cu art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011 nu poate fi interpretat decât în sensul în care cele 3 elemente ale componentei variabile sunt interdependente. Astfel, cât timp unul dintre elemente nu poate fi acordat din cauza neîndeplinirii condițiilor impuse punctual prin Anexa nr. 1 la contractul de mandat, nici celelalte elemente nu pot fi acordate.

A mai arătat recurenta că, potrivit art. 10.2 din contract, încetarea mandatului, indiferent de cauză, nu afectează îndeplinirea obligațiilor contractuale asumate de părți, dacă acestea sunt scadente și neexecutate înainte de data încetării contractului; or, în speță, contractul de mandat a încetat la 28 iulie 2015, iar scadențele erau ulterioare acestui moment, respectiv 15 noiembrie 2015 pentru a doua tranșa aferentă Certificatului nr. x din 13 noiembrie 2014 și 15 noiembrie 2016 pentru a treia tranșă, 15 noiembrie 2015 pentru prima tranșă aferentă Certificatului nr. x din 6 noiembrie 2015, 15 noiembrie 2016 pentru a doua tranșă și 15 noiembrie 2017 pentru a treia tranșă.

A susținut autoarea căii de atac că din interpretarea sistematică a prevederilor art. 3 lit. c) și d) din Anexa nr. 1 la contractul de mandat rezulta că intimatul nu se situa în niciuna dintre ipotezele care prevedeau dreptul său de a pretinde valorificarea O.A.V.T. Astfel, contractul de mandat a încetat înainte de împlinirea unui an de zile de exercitare a mandatului, astfel că termenele de valorificare a O.A.V.T. nu erau scadente.

De asemenea, a susținut că din interpretarea prevederilor Anexei nr. 1 la contractul de mandat rezulta că acțiunea de valorificare a O.A.V.T. este realizabilă doar în măsura în care este îndeplinită o anumită condiție, și anume îndeplinirea indicatorilor de performanță; or, intimatul nu a dovedit, conform art. 249 C. proc. civ., îndeplinirea condițiilor pentru a beneficia de componenta variabilă aferentă Certificatelor O.A.V.T., care fac obiectul prezentului litigiu.

În continuare, subliniind că O.U.G. nr. 109/2011 prevede o singură componentă variabilă, dependentă de îndeplinirea tuturor indicatorilor de performanță, recurenta a prezentat considerații generale cu privire la echilibrul contractual, răspunderea contractuală, interesul părților care semnează un contract de mandat de anvergura celui în litigiu, regulile de interpretare a contractelor și bonusul de performanță, care a susținut că, în accepțiunea legii, nu poate exista fără "definirea în clar a performanței atinse", așa cum aceasta este înțeleasă de către fiecare mandant în parte.

Autoarea căii de atac a evocat dispozițiile art. 1.350 C. civ. și a arătat că a dovedit faptul că intimatul nu a acționat în interesul Companiei, iar activitatea desfășurată și mijloacele utilizate au fost insuficiente și necorespunzătoare, ceea ce echivalează cu neexecutarea obligațiilor de mijloace asumate, rezultatul urmărit nefiind obținut.

A mai susținut recurenta că intimatul încearcă să obțină bonusul de performanță prin raportare la o formulă de calcul care nu se raportează la obiectivele și realizările asumate prin contract și, implicit, prin planul de administrare.

În continuare, aceasta a prezentat indicatorii de performanță care urmau să fie avuți în vedere la acordarea componentei variabile și obiectivele aferente fiecărui an, în perioada 2014 - 2017 și a subliniat că bonusul de performantă poate fi acordat numai în măsură în care se constată îndeplinirea indicatorilor aferenți primului element al componentei variabile, fiind dependent de rentabilitatea acțiunilor Transelectrica pentru acționarii societății. Or, rentabilitatea este dependentă de implementarea în mod corespunzător a planului de administrare.

În acest context, a arătat că O.A.V.T., fiind opțiuni pe acțiuni virtuale, nu au nicio valoare la acordarea pachetului, dar urmează să obțină o valoarea concretă la momentul valorificării, odată cu depunerea cererii de valorificare, aceasta urmând a putea fi cuantificată abia la termenele contractuale de valorificare, respectiv începând cu luna noiembrie, moment în care se poate evalua plus-valoarea adusă de mandatar asupra acțiunilor Transelectrica, în strânsă legătură cu îndeplinirea indicatorilor de performanță asumați contractual si prin planul de administrare.

Potrivit recurentei, interpretarea intimatului și a instanței de apel, în sensul că acordarea bonusului este condiționată, prin voința părților, doar de indicatorul rentabilității acțiunilor, sunt total eronate și nesusținute de dovezile administrate.

Referitor la pretinsa recunoaștere a pretențiilor prin "Raportul Comitetului de Nominalizare și Remunerare din cadrul Consiliului de Supraveghere al B. S.A.", recurenta a arătat că raportul este documentul întocmit în conformitate cu art. 55 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011, în care sunt inserate rezultatele unei companii, Bugetul de Venituri și Cheltuieli și analiza unor posibile amenințări de ordin financiar, care trebuie luate în calcul sub forma unor sume provizion. Prin urmare, interpretarea conform căreia prin acest raport s-ar recunoaște dreptul la bonusul de performanță, ca urmare a inserării în cuprinsul său a unor mențiuni cu privire la rentabilitatea acțiunilor, este greșită.

În acest sens, autoarea căii de atac a arătat că ultimul paragraf din rapoartele C.N.R.C.S., care conțin sumele care s-ar cuveni membrilor Directoratului sau ai Consiliului de Supraveghere, infirmă susținerile conform cărora pretențiile ar fi fost recunoscute, specificând faptul că cererile de valorificare nu au fost onorate la data raportului, fiind în proces de verificare a îndeplinirii condițiilor procedurale, legale si contractuale.

În privința dobânzilor, a arătat că dispozițiile art. 3 alin. (2

1)

din O.G. nr. 13/2011 sunt de strictă interpretare și se aplică doar în raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante; or, în speță, raportul juridic este stabilit între un profesionist și o persoană fizică, întrucât intimatul nu a făcut dovada că se încadrează în noțiunea de profesionist, în sensul art. 3 alin. (2) C. civ. și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu atât mai mult cu cât numirea acestuia s-a realizat printr-un Memorandum al Guvernului României, din calitatea de secretar de stat.

A susținut autoarea căii de atac că, spre deosebire de dispozițiile art. 56 Codul comercial, abrogate prin Legea nr. 71/2011, legislația actuală nu prevede că dispozițiile aplicabile în raporturile dintre profesioniști vor guverna ambele părți, chiar dacă pentru una dintre ele actul juridic are caracter civil (comercial).

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 22 octombrie 2020 intimatul a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității, pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot să depună puncte de vedere la raport; intimatul a depus punct de vedere.

În ședința de la 19 mai 2021, a fost respinsă excepția nulității recursului și constatând că recursul nu poate fi soluționat nici potrivit art. 493 alin. (5) C. proc. civ., nici potrivit art. 493 alin. (6) din același cod, completul de filtru a admis în principiu recursul, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., acordând termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia pe fond.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Într-un prim considerent este de subliniat că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)"

Procesul de față a fost generat de încheierea, între părți, a contractului de mandat nr. x/13.11.2014, în temeiul căruia intimatul a exercitat mandatul de membru al consiliului de supraveghere în cadrul societății recurente.

În etapele devolutive anterioare, instanțele de fond au luat act că, prin clauza cuprinsă în art. 3.1, părțile au agreat că mandatarul va beneficia de o indemnizație fixă lunară, iar prin art. 3.4, și de o remunerație variabilă, pentru îndeplinirea unor criterii și obiective de performanță.

În scopul definirii remunerației, părțile au stabilit prin Anexa 1 la contractul de mandat că, suplimentar indemnizației fixe, mandatarul avea dreptul la o remunerație în componentă anuală variabilă (pct. 2 din Anexă), de un bonus de performanță (pct. 3 din Anexă), dar și de un bonus colectiv de performanță (pct. 4 din Anexă).

Ca urmare a încetării, la 28 iulie 2015, a calității intimatului de membru al consiliul de supraveghere în cadrul societății recurente, acesta a adresat instanței cererea de față, prin care urmărește să obțină nu toate componentele remunerației variabile, ci doar bonusul de performanță, reglementat de pct. 3 din Anexa 1, cerere care a fost admisă în primă instanță, demers urmat de respingerea apelului societății.

În recurs, a fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text de lege potrivit căruia hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea ori cu greșita aplicare a normelor de drept material.

Din această perspectivă, Înalta Curte subliniază că doar criticile recurentei care pun în dezbatere nelegalitatea deciziei, nu și cele care vizează modalitatea de interpretare a probelor și de stabilire a situației de fapt vor fi examinate, întrucât analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă, după cum rezultă din conținutul art. 483 alin. (3) și ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dincolo de criticile de nelegalitate spre cele de eventuală netemeinicie.

Aceasta deoarece sistemul de drept național nu cunoaște decât dublul grad de jurisdicție (fond și apel), iar căile extraordinare de atac pot fi exercitate doar în condițiile prevăzute de lege, nu însă și pentru ca părțile să supună instanțelor de control judiciar orice nemulțumire asupra hotărârii anterioare.

De aceea, în cadrul analizei de față nu se va putea evalua măsura în care intimatul a îndeplinit criteriile și obiectivele de performanță, căci aceasta presupune un examen al fondului, neîngăduit în recurs; așa fiind, statuările instanțelor devolutive asupra acestui aspect au intrat în puterea lucrului judecat.

Totodată, Înalta Curte reține că nici criticile privind dobânda penalizatoare acordată de prima instanță, soluție menținută și în apel, nu pot face obiectul examenului de legalitate în recurs, întrucât acestea nu au fost supuse cenzurii și în apel, fiind prezentate omisso medio; or, art. 488 alin. (2) C. proc. civ. nu permite ca instanța de recurs să analizeze motive care nu au fost invocate și în apel, cu atât mai mult cu cât recurenta a avut propriul apel principal, în cadrul căruia putea formula această critică.

Aceeași concluzie se impune și cu privire la susținerile recurentei referitoare la pretinsa ignorare a clauzei cuprinse în art. 10.2 din contract, din perspectiva caracterului nescadent al obligației la încetarea mandatului, întrucât analiza înscrisurilor dosarului din apel relevă faptul că această critică nu a fost dedusă judecății instanței de apel. Așa cum în mod corect a remarcat intimatul în cuvântul pe fond, unica referire a autoarei căii de atac la aceste prevederi contractuale a fost făcută în fața instanței de apel cu ocazia dezbaterilor pe fond de la termenul 10 martie 2020; or, această împrejurare nu poate avea semnificația învestirii instanței de prim control judiciar cu un motiv de apel, în condițiile în care critica nu a fost dezvoltată în termenul legal prin cererea de apel și nici nu are caracter de ordine publică, vizând un aspect legat de executarea unui contract între persoane private.

Prin urmare, Înalta Curte constată că aceste critici au fost invocate pentru prima dată în fața instanței de recurs, deși puteau fi invocate pe calea apelului ori în cursul judecării apelului, sancțiunea prefigurată de lege fiind aceea că, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., acestea nu pot fi primite de instanța care judecă calea de atac de față.

Ca o consecință a considerentelor ce preced, în cadrul controlului de legalitate instanța supremă va verifica doar dacă, prin modul în care a fost interpretată convenția părților, a fost încălcat sau nu principiul libertății de voință a semnatarilor actului, reglementat de art. 1.169 C. civ., precum și pretinsa nesocotire de către instanța de apel a dispozițiilor O.U.G. nr. 109/2011, critici care se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că Anexa nr. 1 la contractul de mandat nr. C416 din 13 noiembrie 2014, care a completat contractul de mandat, prevede, distinct pentru fiecare componentă a remunerației variabile, reperele în funcție de care aceasta se acordă.

Astfel, componenta anuală variabilă a remunerației, prevăzută de pct. 2 din Anexă, se acorda pentru îndeplinirea cumulativă a indicatorilor de performanță "Timpul mediu de întrerupere", "EBITDA" și "Total investiții", asumați în planul de administrare pentru fiecare an de mandat; bonusul de performanță prevăzut de pct. 3 din Anexă se acorda în funcție de rentabilitatea acțiunilor Transelectrica pentru acționarii societății, determinat conform clauzelor inserate la lit. a)-d) de la același punct; bonusul colectiv de performanță, prevăzut de pct. 4 din Anexă pentru fiecare an de mandat, în cazul depășirii valorii indicatorului de performanță "EBITDA", stabilită prin planul de administrare, condiționat de îndeplinirea indicatorului "Total investiții", asumat prin același plan.

Deși de principiu, rentabilitatea acțiunilor se poate afla într-o relație de dependență cu îndeplinirea unor indicatori de performanță, Înalta Curte subliniază că modul de redactare a convenției părților relevă faptul că voința lor a fost în sensul de a stabili, pentru fiecare element al componentei variabile a remunerației, condiții specifice de acordare, cele care justifică plata bonusului de performanță diferind de cele agreate pentru celelalte două componente.

Totodată, reține și că, spre deosebire de remunerațiile stabilite la pct. 2 și 4 din Anexă, pentru a căror acordare părțile au pretins expres necesitatea îndeplinirii indicatorilor de performanță "Timpul mediu de întrerupere", "EBITDA" și "Total investiții" pentru fiecare an de mandat, acordarea bonusului de performanță a fost condiționată doar de rentabilitatea acțiunilor Transelectrica.

În aceste condiții, constatând și reținând că, prin voința lor, părțile au stabilit ca plata bonusului de performanță să nu depindă de îndeplinirea indicatorilor specificați în pct. 2.1 și 4.1 din Anexa nr. 1, ci, în mod exclusiv, de îndeplinirea obiectivului privind rentabilitatea acțiunilor Transelectrica, instanțele de fond nu au încălcat voința reală a părților; dimpotrivă, au dat eficiență principiilor de interpretare a contractului, prevăzute de art. 1.266 și următoarele C. civ. și forței obligatorii a acestuia, consacrată de art. 1.270 alin. (1) din același cod; implicit, a dat eficiență și dispozițiilor art. 1.169 C. civ.. De aceea, critica astfel argumentată este apreciată de instanța supremă ca nefondată.

Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta a susținut că decizia de apel încalcă prevederile art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011, susținând că, potrivit acestei norme, elementele componentei variabile ar fi interdependente, astfel încât, atât timp cât unul dintre acestea nu poate fi acordat din cauza neîndeplinirii condițiilor impuse prin Anexa nr. 1 la contract, nu pot fi acordate nici celelalte.

Sub acest aspect, se reține că dispozițiile cuprinse în art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011, în forma în vigoare la data semnării contractului de mandat, prevăd, în alin. (2) și (5), că remunerația variabilă constă într-o cotă de participare la profitul net al societății, o schemă de pensii sau o altă formă de remunerare pe baza indicatorilor de performanță și se stabilește potrivit recomandărilor temeinic motivate, formulate pe baza unui studiu comparat asupra condițiilor de remunerare pentru pozițiile similare din societăți, din același domeniu de activitate, cu capital majoritar ori integral de stat din România și din alte state europene, de comitetul de nominalizare sau, după caz, de experții în recrutare resurse umane ale căror servicii au fost contractate pentru derularea procedurii de selecție a membrilor consiliului de administrație/consiliului de supraveghere.

Interpretarea acestor texte de lege nu confirmă susținerea recurentei, deoarece nu statuează în sensul interdependenței afirmate, ci, dimpotrivă, dând expresie libertății de voință, lasă la latitudinea părților modalitatea de stabilire a remunerației variabile, indicând doar, cu titlu general, componentele variabile care ar putea fi stabilite de părți și criteriile la care părțile contractante ar putea să se raporteze în determinarea acestora.

Or, părțile agreând asupra celor trei componente ale remunerației variabile și asupra indicatorilor de performanță a căror îndeplinire condiționa dreptul mandatarului la plata acestor remunerații în modalitatea expusă anterior, prevederile art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011 nu au fost încălcate.

Considerentele ce preced impun concluzia că niciuna dintre criticile examinate nu este fondată și nu are aptitudinea de a atrage incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că decizia atacată este legală, iar criticile prezentate de recurentă nu justifică adoptarea unei decizii de casare, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta Compania Națională de Transport a Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. împotriva deciziei civile nr. 592 din 23 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 septembrie 2021.