ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1524/2023

Ședința publică din data de 20 iunie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 02.11.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 65.937 RON, reprezentând contravaloarea pachetului de 30.000 opțiuni pe acțiuni virtuale Transelectrica - O.A.V.T., acordat la 15.11.2014 cu titlu de bonus de performanță, potrivit contractului de mandat nr. x/13.11.2013, a dobânzii legale până la data plății și a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 1809/03.04.2019, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 3304/12.11.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 65.937 RON, cu titlu de bonus de performanță, dobânda legală penalizatoare calculată de la 15.11.2015 și până la data plății efective și suma de 5.917,26 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. a declarat apel, respins prin decizia civilă nr. 397A/04.03.2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. a declarat recurs, solicitând casarea deciziei atacate, iar în rejudecare, respingerea acțiunii.

În drept, recursul a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar recurenta a susținut că decizia atacată este netemeinică, nefiind în concordanță cu probele administrate și nelegală, întrucât instanța de apel nu a identificat, interpretat și aplicat corect normele legale de drept material incidente.

A arătat că a semnat cu intimatul, în calitatea acestuia de membru al consiliului de supraveghere, numit prin hotărârea adunării generale a acționarilor (în continuare, "A.G.A.") nr. 4/30.05.2013, contractul de mandat nr. x/13.11.2013, pentru un mandat de patru ani, ce a încetat la 30.05.2017.

Invocând că remunerația cuvenită mandatarului a constat dintr-o componentă fixă și una variabilă, aceasta din urmă formată din trei elemente, a reproșat instanței de apel, din perspectiva art. 1.266 alin. (1)-(1).268 C. civ., că nu a interpretat contractul potrivit voinței reale a părților și nu a urmărit în mod coordonat și sistematic sensul prevederilor contractuale, pentru a le da eficacitate.

A susținut că hotărârea atacată încalcă principiul libertății de a contracta, consacrat de art. 1.169 C. civ., întrucât ignoră că remunerația cuvenită mandatarului potrivit art. 3.4 din contract, în componenta sa variabilă detaliată în anexa nr. 1, se cuvine pentru îndeplinirea criteriilor și obiectivelor de performanță aprobate de A.G.A., prevăzute în planul de administrare și preluate în cel de management. A învederat că intenția reală a părților a fost de a condiționa plata tuturor componentelor remunerației mandatarului de limitele generale ale remunerației stabilite de Adunarea Generală a Acționarilor.

În continuare, a evocat art. 13.1 din contractul de mandat, care - stabilind completarea lui cu orice alte prevederi legale incidente - determină aplicarea art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011, și, interpretat în corelație cu art. 3.4, impune concluzia că, atât timp cât unul dintre elemente nu poate fi acordat din cauza neîndeplinirii condițiilor impuse prin anexa nr. 1 la contract, nu sunt datorate nici celelalte elemente.

Printr-o altă critică, autoarea căii de atac a pretins că intimatul nu a dovedit, conform art. 249 C. proc. civ., îndeplinirea condițiilor pentru a beneficia de bonusul de performanță, iar raportarea lui numai la valoarea dividendelor și acțiunilor ascunde neîndeplinirea obiectivelor stabilite pentru anul 2014.

Conex criticii prezentate, a făcut referire la planul de administrare pe anii 2013-2017 și a afirmat că nu poate fi recunoscut dreptul intimatului la bonusul de performanță, din moment ce componenta variabilă a remunerației este unitară, iar indicatorii de care depinde acordarea ei nu au fost atinși; a considerat că această interpretare este susținută de utilizarea în anexa nr. 1, pag. 16-17, a verbelor la modul condițional optativ, timpul prezent.

Printr-o critică subsecventă, a susținut că pretențiile intimatului aferente anilor 2014 și 2015 erau invalidate de hotărârea A.G.A. nr. 1/23.05.2015, prin care s-a decis că bonusul de performanță nu se poate valorifica retroactiv.

Recurenta a precizat că bonusul de performanță poate fi acordat numai dacă se constată atingerea indicatorilor aferenți primului element al componentei variabile, dependent de rentabilitatea acțiunilor Transelectrica, la rândul său subordonată implementării corespunzătoare a planului de administrare. A arătat că pachetul O.A.V.T. primește o valoare concretă numai la momentul depunerii cererii de valorificare, când se poate evalua plus-valoarea adusă de mandatar acțiunilor, corelată cu îndeplinirea indicatorilor de performanță asumați contractual prin planul de administrare; interpretarea contrară, în sensul autonomiei fiecărui element al componentei variabile al remunerației, ar determina mandatarii să urmărească exclusiv interese proprii.

Raportat la art. 1.350 C. civ., a susținut că proba neexecutării obligațiilor se face prin situațiile financiare consolidate, iar acestea demonstrează lipsa performanței financiare din partea reclamantului, deci neexecutarea unei obligații de mijloace; a conchis că nu sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii sale contractuale, dezlegările instanțelor de fond fiind eronate.

Printr-o altă critică, autoarea căii de atac a considerat nelegală acordarea dobânzii legale penalizatoare la valoarea prevăzută de art. 3 alin. (2

1

) din O.G. nr. 13/2011, apreciind că acesta, aplicabil doar în raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, nu este incident raportului litigios, în care numai recurenta este profesionist, în sensul art. 3 alin. (2) C. civ. și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Prin întâmpinarea depusă la 13.01.2022, intimatul-reclamant a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea căii de atac ca nefondate, prevalându-se, în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei pronunțate în dosarul nr. x/2019 de instanța supremă.

A combătut motivele de recurs, arătând că recurenta adaugă în documentele procesuale o condiționare neprevăzută de clauza 3.4 din contract, respectiv "pentru îndeplinirea criteriilor și obiectivelor de performanță aprobate de AGA și prevăzute in Planul de Administrare".

Invocând art. 1.2 coroborat cu art. 3, precum și anexa nr. 1 la contract, intimatul a calificat bonusul de performanță ca fiind un element independent al componentei variabile, a cărui acordare nu depinde de îndeplinirea unui indicator de performanță, ci doar de plasarea rezultatului formulei contractuale de calcul peste zero. A arătat că nici art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011 nu susține condiționalitățile între elementele componente ale remunerației variabile.

Totodată, a apreciat greșită interpretarea gramaticală propusă de autoarea căii de atac, susținând că sintagma "valoarea remunerației variabile prin valorificarea O.A.V.T. în anul 201x ar putea fi" nu denotă că valorificarea dreptului este subordonată unei anumite condiții, ci doar că formula de calcul poate lua forme diferite, în funcție de variantele de valorificare pentru care beneficiarul optează.

A mai susținut că valorificarea O.A.V.T. nu este retroactivă, cererile în acest sens fiind formulate în luna noiembrie a anilor 2015-2017, iar hotărârea AGA nr. 1/23.03.2015 nu s-a aplicat administratorilor al căror mandat era în curs, ci doar viitorilor membri ai consiliului de supraveghere, astfel cum rezultă din pct. 3.6 al acesteia.

A solicitat și respingerea criticii privind dobânda legală penalizatoare, arătând că O.G. nr. 13/2011 este aplicabilă în cauză.

Recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției nulității recursului și înlăturarea apărărilor de fond ale intimatului-reclamant.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursului, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilității în principiu, în conformitate cu art. 493 alin. (2) din cod, care a fost, potrivit încheierii din 21.02.2023, comunicat părților cu mențiunea că au dreptul de a depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare; părțile nu au depus o poziție procesuală.

Prin încheierea din 25.04.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în complet de filtru, a respins excepția nulității recursului, a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată pentru soluționarea acestuia, astăzi, 20.06.2023.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Cu titlu prealabil, subliniază că va evalua efectul dezlegărilor cuprinse în hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2019, opuse de intimatul-reclamant în temeiul efectului pozitiv al lucrului judecat, la momentul la care va statua asupra motivelor de recurs.

Această structură concordă cu modul de prezentare a argumentelor în întâmpinare, dar este justificată și de faptul că intimatul nu a invocat apărarea în fața instanței de apel, deși decizia recurată în cauza de față a fost precedată de decizia nr. 222A/08.02.2021, pronunțată în apel în dosarul nr. x/2019, ulterior rămasă definitivă prin respingerea recursului de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 2159/19.10.2021.

Distinct de această circumstanță particulară, numai efectul negativ, extinctiv, se invocă prin intermediul unei excepții procesuale, în orice stare a procesului, după cum dispune art. 432 C. proc. civ., în timp ce efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, ca prezumție legală, consacrată de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., nu împiedică noua judecată, ci determină ca dezlegarea anterioară a unei chestiuni litigioase - cuprinsă în dispozitivul sau numai în considerentele unei hotărâri judecătorești -, să devină premisa demonstrată, de neignorat, de la care pornește noul proces purtat între aceleași părți.

Motivele de recurs sunt circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar prima critică poate fi divizată în trei paliere argumentative: primul susține că O.U.G. nr. 109/2011 impune o unică componentă variabilă a remunerației și această interpretare trebuie să prevaleze în aplicarea contractului; al doilea, vizează statuarea instanței de prim control judiciar în sensul autonomei celor trei elemente care formează componenta variabilă - porțiunea condiționată de îndeplinirea indicatorilor de performanță, bonusul de performanță și, respectiv, bonusul colectiv de performanță - și efectele acestei dezlegări. Cel de al treilea, tributar viziunii recurentei privind interdependența elementelor menționate, expune indicatorii de performanță din planul de administrare din anii 2014-2017 și motivează că neîndeplinirea lor face să nu existe obligația de plată a bonusului de performanță către intimat.

Astfel, prin primul argument, recurenta reproșează instanței de apel că nu a dat eficiență art. 13.1. din contract, pentru a aplica art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011, care ar permite - în viziunea sa - acordarea, în cadrul remunerației administratorilor întreprinderilor publice, a unei părți variabile unice; această premisă devine eșafodajul criticii conexe, că în raportul juridic litigios, cele trei elemente ale componentei variabile sunt interdependente, iar dacă nu sunt îndepliniți indicatorii din planul de administrare, recurenta nu datorează nici bonusul de performanță și nici celelalte elemente.

Așa cum rezultă din etapele devolutive ale litigiului, acesta derivă din calitatea intimatului-reclamant de membru al consiliului de supraveghere al recurentei-pârâte, deținută în baza hotărârii nr. 4/30.05.2013 a adunării generale ordinare a acționarilor (în continuare, "A.G.O.A.") și exercitată potrivit contractului de mandat nr. x/13.11.2013 ("contractul de mandat"); remunerația prevăzută de acest contract a fost aprobată anterior, prin hotărârea nr. 8/06.11.2013 a A.G.O.A.

În forma în vigoare la data încheierii contractului de mandat și a aprobării remunerației prin hotărârea A.G.O.A. amintită, art. 37 alin. (1), (2) și (5) din O.U.G. nr. 109/2011 aveau următorul conținut "(1) Remunerația membrilor consiliului de administrație sau, după caz, a membrilor consiliului de supraveghere este stabilită de adunarea generală a acționarilor în structura și limitele prevăzute la alin. (3) și (4). (2) Remunerația membrilor consiliului de administrație sau, după caz, a membrilor consiliului de supraveghere este formată dintr-o indemnizație fixă lunară și o componentă variabilă constând într-o cotă de participare la profitul net al societății, o schemă de pensii sau o altă formă de remunerare pe baza indicatorilor de performanță. (5) Nivelul componentei variabile este stabilit potrivit recomandărilor temeinic motivate, formulate pe baza unui studiu comparat asupra condițiilor de remunerare pentru pozițiile similare din societăți, din același domeniu de activitate, cu capital majoritar ori integral de stat din România și din alte state europene, de comitetul de nominalizare sau, după caz, de experții în recrutare resurse umane ale căror servicii au fost contractate pentru derularea procedurii de selecție a membrilor consiliului de administrație/consiliului de supraveghere".

Astfel cum rezultă din alin. (2) și (5) ale art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011 partea variabilă a remunerației poate consta, alternativ, dintr-o cotă de participare la profitul net al societății, o schemă de pensii sau o altă formă de remunerare pe baza indicatorilor de performanță.

Așadar, într-un prim considerent, Înalta Curte găsește nefondată critica recurentei și reține că O.U.G. nr. 109/2011 nu interzicea configurarea unei componente variabile a remunerației, de natura celei convenite prin punctele 2-4 din anexa nr. 1 a contractului de mandat, subdivizată în elemente independente, condiționate de indicatori sau formule de calcul diferite.

Cauza nu reflectă, deci, un conflict între prevederile contractului de mandat și cele ale O.U.G. nr. 109/2011 alegat de recurentă; totuși, și dacă s-ar fi verificat, forța obligatorie a contractului ar fi prevalat, de vreme ce autoarea căii de atac nu a dovedit anihilarea stipulațiilor bilaterale printr-un act normativ cu forță de lege.

Analizând în continuare argumentul prin care autoarea recursului susține caracterul interdependent al elementelor componentei variabile, instanța supremă constată că nici acesta nu este fondat.

Contractul de mandat stabilește că forma de remunerare pe baza indicatorilor de performanță, convenită ca parte variabilă a remunerației, se compune din trei elemente: primul este denumit componenta anuală variabilă (fiind reglementat de pct. 2 al anexei nr. 1), al doilea, bonusul de performanță (prevăzut de pct. 3), iar al treilea, bonus colectiv de performanță suplimentară (la pct. 4).

Interdependența elementelor constitutive ale componentei variabile ar fi presupus ca ele să fie condiționate de alți indicatori, cu care să se afle în dependență reciprocă; această calificare nu poate fi, însă, reținută, atât față de înțelegerea inechivocă a părților, reflectată în anexa nr. 1, cât mai ales de modul de calcul al fiecărui element.

Concret, componenta anuală variabilă reglementată de pct. 2 se datorează mandatarului numai dacă nivelul efectiv realizat al indicatorilor de performanță "timpul mediu de întrerupere", "EBITDA" și "total investiții" atinge valorile asumate prin planul de administrare; bonusul colectiv de performanță suplimentară, prevăzut de pct. 4, este dublu condiționat - atât de depășirea valorii indicatorului "EBITDA", cât și de îndeplinirea indicatorului "total investiții", ambele față de valorile asumate prin planul de administrare. În timp ce componenta de la pct. 2 se acordă individual și poate atinge maximum 12 indemnizații fixe, cea de la pct. 3 are o valoare de 0,9% din depășirea indicatorului "EBITDA", se calculează colectiv și se defalcă între membrii consiliului de supraveghere prin decizia consiliului.

În deplin contrast, elementul în litigiu, remunerație variabilă prin O.A.V.T. prevăzut de pct. 3, recompensând rentabilitatea acțiunilor Transelectrica pentru acționarii societății, îndreptățește mandatarul la încasarea unei remunerații dacă este îndeplinită condiția premisă: ca valoarea O.A.V.T. primite de mandatar să fie depășită de valoarea reprezentată de prețul mediu al acțiunilor în luna anterioară valorificării dreptului, la care se adaugă dividendul mediu/acțiune acordat. Această împrejurare rezultă din anexa nr. 1 a contractului de mandat care stabilește că "Remunerația variabilă prin acordarea de O.A.V.T. se determină ca fiind numărul de O.A.V.T., reprezentând una sau mai multe tranșe de câte 20.000 O.A.V.T., pe care MANDATARUL decide să le valorifice (...), înmulțit cu suma dintre valoarea medie a O.A.V.T. din luna anterioară valorificării și valoarea dividendelor/acțiune plătite în perioada scursă între acordarea O.A.V.T. și valorificarea O.A.V.T., din care se scade valoarea de acordare O.A.V.T. (...)".

Așa fiind, într-un al doilea considerent, instanța supremă constată legală concluzia curții de apel, în sensul că cele trei elemente ale componentei variabile a remunerației se calculează independent: cele de la pct. 2 și 4, pe baza indicatorilor de performanță, iar cea de la pct. 3, pe baza formulei inserate în contractul părților.

Va fi înlăturată și critica prin care recurenta a reproșat instanței de prim control judiciar încălcarea obligației de interpretare a contractului, în concordanță cu voința reală a părților.

Este nedisputat că legea dă prioritate voinței reale, concordante, a contractanților, însă decizia atacată nu reflectă încălcarea acestui principiu, ci reflectă eșecul procesual al recurentei de a proba că părțile, deși au consemnat clauze contractuale lipsite de orice ambiguitate, au dorit, în fapt, să convină contrar înscrisului constatator.

Înalta Curte a reținut anterior că instanțele devolutive au statuat corect că fiecare element constitutiv al componentei variabile este autonom și se calculează disociat, concluzie care rezultă inechivoc atât din preambulul Anexei nr. 1, cât și din dezvoltarea reperelor individuale de calcul, în această anexă.

De aceea, cum stabilirea drepturilor și obligațiilor părților a decurs reflex și inechivoc din clauzele contractului de mandat, nu se impunea aplicarea regulilor de interpretare a contractului, operațiune necesară atunci când stipulațiile sale sunt neclare, astfel cum reflectă adagiul latin interpretatio cessat in claris.

Conchizând, Înalta Curte confirmă statuarea curții de apel, potrivit căreia întinderea dreptului intimatului la bonusul de performanță depinde exclusiv de rezultatul obținut pe baza formulei de calcul inserate la pct. 3 din anexa nr. 1 la contractul de mandat și rămâne neafectat de nivelul oricăror alți indicatori de performanță.

Prin cel de al treilea set de argumente, autoarea recursului afirmă că intimatul nu și-a îndeplinit obligația reglementată de art. 249 C. proc. civ. și, subsecvent, argumentează prolix de ce nu sunt îndeplinite condițiile de acordare a dreptului la componenta variabilă pentru anul 2014.

Suma acestor critici va fi înlăturată, deopotrivă pentru că i se opun statuările anterioare ale instanței supreme, dar și pentru că propune o analiză deplin atașată stării de fapt fixată în apel, ca expresie a suveranității instanțelor de fond de a administra și evalua probatoriul.

Tot astfel, susținerea recurentei privind neîndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii sale contractuale va fi înlăturată, în considerarea formalismului său, probat de lipsa unui raționament aplicat, care să susțină modul în care decizia recurată reflectă transgresarea art. 1.350 C. civ.

La acest moment, se constată că statuările anterioare ale acestei instanțe concordă cu dezlegările date prin decizia nr. 2159/19.10.2021 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, decizie a cărei autoritate de lucru judecat, sub aspectul efectului pozitiv, este, așadar, conservată.

Prin a doua critică, recurenta evocă pretinsa eroare a curții de apel în determinarea dobânzii legale penalizatoare, care, în viziunea sa, nu poate fi stabilită în temeiul art. 3 alin. (2

1

) O.U.G. nr. 13/2011, întrucât intimatul nu este profesionist, iar norma este incidentă numai în raporturile acestora.

Dezlegând acest motiv în apel, curtea a statuat că raporturile juridice stabilite prin contractul de mandat sunt raporturi între profesioniști, întrucât intimatul nu a fost angajat al societății și a exploatat în mod sistematic o întreprindere, în sensul art. 3 alin. (3) C. civ., exercitând activitatea de supraveghere a operațiunilor de management în beneficiul recurentei.

Înalta Curte constată nefondată critica și reține că aplicarea art. 3 alin. (2

1

) din O.U.G. nr. 13/2011 este legală, de vreme ce raportul administratorului cu societatea este un mandat de natură profesional-comercială, iar obligația a cărei neîndeplinire este sancționată, de plată a remunerației, a fost asumată de recurentă în exercițiul unei întreprinderi.

Distinct de acest aspect, critica nu era aptă să atragă casarea hotărârii nici din perspectiva obiectului său, care antamează nu întrunirea condițiilor pentru aplicarea dobânzii penalizatoare, ci cuantumul acesteia, deci un element de netemeinicie.

La cele de mai sus se poate adăuga și că interpretarea propusă de autoarea recursului este contrazisă de prevederile Directivei nr. 2011/7/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale, transpusă în legislația națională prin dispoziția evocată. Din moment ce, potrivit considerentului 8 din preambul și art. 1 alin. (2), directiva "(…) se aplică tuturor plăților efectuate ca remunerații pentru tranzacții comerciale.", este justă concluzia că intimatul, în calitate de creditor, beneficiază de acoperirea prevederii legale în discuție, cât timp raportul litigios nu apare exclus din obiectul de reglementare al directivei.

În considerarea tuturor argumentelor prezentate, Înalta Curte constată că niciunul dintre motivele invocate de recurentă nu a avut aptitudinea de a demonstra nelegalitatea deciziei atacate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE "TRANSELECTRICA" S.A. împotriva deciziei civile nr. 397A din 4 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 iunie 2023.