ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2159/2021

Ședința publică din data de 19 octombrie 2021

Asupra recursului de față, reține și constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 811 din 25.06.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A.; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.077.978,00 RON, reprezentând contravaloarea brută a 60.000 O.A.V.T. (Opțiuni pe Acțiuni Virtuale Transelectrica) din pachetul de 90.000 O.A.V.T. acordat la data de 15.11.2014, cu titlu de bonus de performanță în baza Contractului de mandat nr. x/13.11.2013, reprezentând ultimele două tranșe; a 70.000 O.A.V.T. din pachetul de 90.000 O.A.V.T, acordat la data de 15.11.2015, cu titlu de bonus de performanță în baza Contractului de mandat nr. x/13.11.2013: 10.000 O.A.V.T. aferente primei tranșe și 60.000 O.A.V.T. reprezentând ultimele două tranșe; a obligat pârâta la plata către reclamant a dobânzii legale penalizatoare aferente raporturilor între profesioniști începând cu data de 15.11.2016 pentru cea de-a doua tranșă de 30.000 O.A.V.T, acordate în anul 2014 și pentru cele 10.000 O.A.V.T. acordate în anul 2015 și neachitate, 15.11. 2017 pentru cea de-a doua tranșă 30.000 O.A.V.T, acordate în anul 2015 și pentru cea de-a treia tranșă de 30.000 O.A.V.T. acordate în anul 2014, 15.11.2018 pentru cea de-a treia tranșă de 30.000 O.A.V.T. acordate în anul 2015 și până la data plății efective; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 22.303,38 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE - TRANSELECTRICA S.A., care a fost respins prin decizia nr. 222A din 8 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE - TRANSELECTRICA S.A. a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea în totalitate a deciziei civile atacate, iar pe fondul cauzei pronunțarea unei hotărâri prin care să se respingă în totalitate cererea de chemare în judecată formulată de intimatul-reclamant, ca neîntemeiată.

Pentru început, recurenta a prezentat parcursul litigios al dosarului.

Din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, recurenta a susținut că decizia atacată este netemeinică, nefiind în concordanță cu probele administrate, și nelegală, întrucât instanța de apel nu a identificat, interpretat și aplicat corect normele legale de drept material incidente.

Concretizând, a arătat că a încheiat cu intimatul contractul de mandat nr. x/13.11.2013. De asemenea, a arătat că intimatul a semnat contractul în calitate de membru al Consiliului de Supraveghere (numit prin Hotărârea AGA nr. 4/30.05.2014 pentru 4 ani), iar mandatul de membru al Consiliului de Supraveghere a încetat la 30.05.2017.

În acest context, a arătat că prin contractul de mandat a fost convenită o remunerație constând într-o componentă fixă și una variabilă, formată din trei elemente.

Apreciază că, în ceea ce privește interpretarea prevederilor contractuale aplicabile, aceasta trebuie să se realizeze pe baza regulilor pe care C. civ. le prevede în materia interpretării contractului, respectiv cele prevăzute de art. 1266 alin. (1) - art. 1268 C. civ.. Astfel, instanța de apel ar fi trebuit să interpreteze contractul în așa fel încât să țină cont de voința reală a părților la momentul încheierii contractului, să urmărească în mod coordonat și sistematic sensul prevederilor contractuale și să dea eficacitate clauzelor vizate.

Sub acest aspect, a susținut că hotărârea atacată încalcă principiul libertății de a contracta, statuat de art. 1169 C. civ.

Astfel, a arătat că, potrivit art. 3.4 din contract, mandatarul beneficiază de o componentă variabilă a remunerației, conform prevederilor Anexei nr. 1, pentru îndeplinirea criteriilor și obiectivelor de performanță aprobate de AGA, prevăzute în planul de administrare și preluate în planul de management.

Primul paragraf al Anexei nr. 1 la contract prevede că mandatarul beneficiază de remunerația variabilă sub rezerva încadrării în limitele generale aprobate de Adunarea Generala a Acționarilor. Deci, intenția reală a părților la momentul aprobării și încheierii contractelor de mandat a fost de a condiționa plata tuturor componentelor remunerației mandatarului de stabilirea limitelor generale ale remunerației.

A mai susținut recurenta că potrivit art. 13 din contractul de mandat, acesta se completează cu orice alte prevederi legale incidente, iar conform art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011, elementele componentei variabile sunt interdependente.

Prin urmare, a apreciat că art. 3.4 din contract, coroborat cu art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011, nu poate fi interpretat decât în sensul în care, atât timp cât unul dintre elemente nu poate fi acordat din cauza neîndeplinirii condițiilor impuse punctual prin Anexa nr. 1 la contract, nu pot fi acordate nici celelalte elemente.

A mai susținut recurenta că intimatul nu a dovedit, conform art. 249 C. proc. civ., îndeplinirea condițiilor pentru a beneficia de bonusul de performanță care face obiectul prezentului litigiu.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că nu au fost îndeplinite condițiile pentru acordarea bonusului, subliniind că răspunderea contractuală este supusă principiului disponibilității, astfel că părțile pot conveni în orice mod înlăturarea sau diminuarea acesteia, chiar și în condițiile în care au stipulat în mod expres în contract cazurile de răspundere, întrucât creditorul are dreptul de a uza de mijloacele legale pentru a-și acoperi prejudiciile suferite ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale.

Astfel, contractul de mandat nu este doar un simplu acord al voințelor, ci reprezintă interesele reunite ale părților, ale căror prestații trebuie să fie proporționale și coerente, pentru a se asigura echilibrul contractual, cu atât mai mult cu cât contractul în discuție este unul încheiat pe termen lung, cu executare succesivă, caracterizat prin continuitate, încredere și asumare a riscurilor.

Tot în sensul neîndeplinirii de către intimat a obligațiilor contractuale și, implicit, a criteriilor care conduceau la acordarea bonusului, a susținut că din situațiile financiare și datele din planul de administrare rezultă că au fost stabiliți indicatori de performanță care urmau să fie avuți în vedere la acordarea componentei variabile, precum și obiectivul aferent fiecărui an, începând din 2014 până în 2017.

În plus, susține că în mod greșit instanța de apel a înlăturat apărările recurentei din care ar rezulta că intimatul-reclamant revendică sume de bani aferente perioadei anului 2014 și anului 2015, anterioare datei hotărârii AGA nr. 1/23.05.2015, prin care acționarii societății au decis că bonusul de performanță nu se poate valorifica retroactiv, ci doar de la data acestei hotărâri.

A precizat recurenta că bonusul de performanță poate fi acordat numai în măsura în care se constată îndeplinirea indicatorilor aferenți primului element al componentei variabile, fiind dependent de rentabilitatea acțiunilor Transelectrica pentru acționarii societății. Or, rentabilitatea este dependentă de implementarea în mod corespunzător a planului de administrare.

Aceasta, întrucât pachetul O.A.V.T. nu are nicio valoare la acordare (sunt opțiuni pe acțiuni virtuale), dar urmează să capete una concretă odată cu depunerea cererii de valorificare, când se poate evalua plus-valoarea adusă de către mandatar acțiunilor Transelectrica, dependent de îndeplinirea indicatorilor de performanță asumați contractual, prin planul de administrare. În opinia recurentei, dacă s-ar admite că fiecare element al componentei variabile al remunerației este autonom, atunci mandatarii ar putea urmări în exercitarea mandatului doar propriile interese.

Arată că, raportat la dispozițiile art. 1350 din C. civ., proba neexecutării obligațiilor este ușor de administrat, situațiile financiare consolidate demonstrând că nu există performanță din partea reclamantului. Mai susține că, din analiza datelor financiare, precum și a obiectivelor de performanță, ar rezulta că recurenta a dovedit faptul că activitatea desfășurată și mijloacele utilizate au fost insuficiente și necorespunzătoare, astfel că, din punct de vedere legal, suntem în situația neexecutării obligațiilor de mijloace, rezultatul urmărit nefiind obținut.

Conchide recurenta că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale, prin urmare, interpretarea și constatările instanței de apel, dar și ale instanței de fond, fiind total eronate și nesusținute de dovezile administrate.

Dintr-un alt punct de vedere, susține recurenta că decizia este nelegală și din perspectiva acordării dobânzii legale penalizatoare, întrucât dispozițiile art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011 sunt de strictă interpretare și aplicare, fiind aplicabile doar în raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, ipoteză care nu se regăsește în speță.

Astfel, arată că raportul juridic dintre recurentă și reclamant, în calitatea acestuia de membru în Consiliul de supraveghere este un raport între un profesionist și o persoană fizică, intimatul-reclamant nefăcând dovada că se încadrează în noțiunea de profesionist, în sensul art. 2 alin. (2) C. civ. și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

La 11 iunie 2021, intimatul-reclamant a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, apreciind că motivele de nelegalitate nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 2 iulie 2021, recurenta-pârâtă a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității invocate de partea adversă și admiterea recursului.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

În recurs, a fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text de lege potrivit căruia hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea ori cu greșita aplicare a normelor de drept material.

Din această perspectivă, Înalta Curte va examina doar observațiile recurentei care pun în dezbatere nelegalitatea deciziei, nu și cele care vizează modalitatea de interpretare a probelor și de stabilire a situației de fapt, deoarece analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă, după cum rezultă din conținutul art. 488 C. proc. civ., dincolo de criticile de nelegalitate, spre cele de eventuală netemeinicie.

Aceasta, deoarece sistemul de drept național nu cunoaște decât dublul grad de jurisdicție (fond și apel), iar căile extraordinare de atac pot fi exercitate doar în condițiile prevăzute de lege, nu însă și pentru ca părțile să supună instanțelor de control judiciar orice nemulțumire asupra hotărârii anterioare.

De aceea, Înalta Curte nu va putea evalua măsura în care intimatul-reclamant a îndeplinit criteriile și obiectivele de performanță, căci aceasta presupune un examen al fondului, neîngăduit în recurs; așa fiind, statuările instanțelor devolutive asupra acestui aspect au intrat în puterea lucrului judecat.

În controlul de legalitate, instanța supremă va verifica doar dacă, prin modul în care a fost interpretată convenția părților, a fost încălcat sau nu principiul voinței interne a semnatarilor actului, reglementat de art. 1266 C. civ., precum și pretinsa nesocotire a dispozițiilor O.U.G. nr. 109/2011.

Anexa nr. 1 la contract, adoptată de părți prin actul adițional din 13.11.2014, care a completat contractul de mandat, prevede, distinct pentru fiecare componentă a remunerației variabile, reperele în funcție de care aceasta se acordă.

Astfel, componenta anuală variabilă a remunerației, prevăzută de pct. 2.1 din Anexă, se acorda pentru îndeplinirea cumulativă a indicatorilor de performanță "Timpul mediu de întrerupere", "EBITDA" și "Total investiții", asumați în planul de management pentru fiecare an de mandat, bonusul de performanță prevăzut de pct. 3.1 din Anexă, se acorda în funcție de rentabilitatea acțiunilor Transelectrica pentru acționarii societății, determinat conform clauzelor inserate la pct. 3.2-3.21, iar bonusul colectiv de performanță, prevăzut de pct. 4.1 din Anexă, pentru fiecare an de mandat, în cazul depășirii valorii indicatorului de performanță "EBITDA", asumată prin planul de management, condiționat de îndeplinirea indicatorului "Total investiții" asumat prin același plan.

Deși de principiu, Înalta Curte recunoaște că rentabilitatea acțiunilor se poate afla într-o relație de dependență cu îndeplinirea unor indicatori de performanță, subliniază că modul de redactare a convenției părților relevă că voința lor a fost în sensul de a stabili, pentru fiecare element al componentei variabile a remunerației, condiții specifice de acordare, cele care justifică plata bonusului de performanță diferind de cele agreate pentru celelalte două componente.

Mai reține și că, spre deosebire de remunerațiile stabilite la pct. 2.1 și 4.1 din Anexă, pentru a căror acordare părțile au pretins expres necesitatea îndeplinirii indicatorilor de performanță "Timpul mediu de întrerupere", "EBITDA" și "Total investiții" pentru fiecare an de mandat, acordarea bonusului de performanță a fost condiționată doar de rentabilitatea acțiunilor Transelectrica.

În aceste condiții, constatând că prin voința lor, părțile au stabilit ca plata bonusului de performanță să nu depindă de îndeplinirea indicatorilor specificați în pct. 2.1 și 4.1 din Anexa nr. 1, ci, în mod exclusiv, de îndeplinirea obiectivului privind rentabilitatea acțiunilor Transelectrica, instanțele de fond nu au încălcat voința reală a părților; dimpotrivă, au dat eficiență principiilor de interpretare a contractului, prevăzute de art. 1266 și urm. C. civ. și forței lui obligatorii, consacrată de art. 1270 alin. (1) C. civ.

Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta a susținut că decizia de apel încalcă prevederile art. 37 și 38 din O.U.G. nr. 109/2011, susținând că potrivit acestei norme, elementele componentei variabile ar fi interdependente, astfel încât atât timp cât unul dintre ele nu poate fi acordat din cauza neîndeplinirii condițiilor impuse prin Anexa nr. 1 la contract, nu pot fi acordate nici celelalte.

Dispozițiile cuprinse în art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011 prevăd, în alin. (2), (3) și (4), că elementele componentei variabile se stabilesc pe baza unor indicatori de performanță financiari și nefinanciari negociați și aprobați de adunarea generală a acționarilor, diferiți de cei aprobați pentru administratorii executivi, determinați cu respectarea metodologiei prevăzute la art. 3

1

alin. (5) și care urmăresc inclusiv sustenabilitatea pe termen lung a societății și asigurarea respectării principiilor de bună guvernanță și că se revizuiește anual, în funcție de nivelul de realizare a obiectivelor cuprinse în planul de administrare și de gradul de îndeplinire a indicatorilor de performanță financiari și nefinanciari aprobați de adunarea generală a acționarilor, anexă la contractul de mandat.

Iar potrivit art. 38 din aceeași ordonanță de urgență, în forma în vigoare la data semnării contractului de mandat, componenta variabilă a remunerației poate consta într-o cotă de participare la profitul net al societății, o schemă de pensii ori o altă formă de remunerare pe baza indicatorilor de performanță.

Așadar, aceste texte nu confirmă susținerea recurentei, deoarece nu statuează în sensul interdependenței afirmate, ci, dimpotrivă, dând expresie libertății de voință, lasă la latitudinea părților modalitatea de stabilire a remunerației variabile, indicând doar, cu titlu general, reperele care trebuie să fie avute în vedere atunci când componentele acesteia sunt negociate.

Or, agreând asupra celor trei componente ale remunerației variabile și asupra indicatorilor de performanță a căror îndeplinire condiționa dreptul mandatarului la plata acestor remunerații, părțile nu au încălcat prevederile art. 37 și 38 din O.U.G. nr. 109/2011.

Instanța supremă reține că invocarea de către recurentă a prevederilor art. 1350 C. civ., în sensul că orice persoană trebuie să își execute obligațiile contractate prin raportare la argumentul potrivit căruia proba neexecutării obligațiilor este ușor de administrat, situațiile financiare consolidate demonstrând că nu exista performanță din partea intimatului, excedează analizei de nelegalitate care se efectuează în recurs.

De asemenea, nu pot fi analizate nici criticile recurentei prin care se susține că instanța de apel a înlăturat, printr-o interpretare greșită, apărările recurentei din care ar rezulta că intimatul-reclamant revendică sume de bani aferente perioadei anului 2014 și anului 2015, anterioare datei hotărârii AGA nr. 1/23.05.2015, prin care acționarii societății au decis că bonusul de performanță nu se poate valorifica retroactiv, ci doar de la data acestei hotărâri, întrucât, fără a arăta dispozițiile legale aplicate greșit de către instanța de apel, recurenta urmărește, în realitate, readministrarea probatoriului, în vederea stabilirii unei alte situații de fapt cu privire la limita componentei variabile a remunerațiilor reprezentând un bonus de performanță în funcție de rentabilitatea acțiunilor.

În ceea ce privește criticile recurentei referitoare la obligarea sa la plata dobânzii legale penalizatoare în procentul prevăzut de art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recurenta nu contestă de plano curgerea unei dobânzi penalizatoare, ci doar modul de calcul a acesteia ales de instanța de fond. În încercarea de a înlătura aplicarea acestui text și a obține reducerea dobânzii datorate, recurenta susține că acesta nu ar fi incident decât în situația în care ambele părți ale raportului juridic ar fi profesioniști, iar reclamantului îi lipsește această calitate, astfel cum este definită legal prin art. 2 pct. 2 din Legea nr. 72/2013.

Recurenta nu contestă calitatea sa evidentă de profesionist, dar omite să sublinieze faptul că actul juridic dintre părți este încheiat în exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în vederea exercitării de către intimat a unor obligații specifice în organizarea și funcționarea activității sale, ceea atrage incidența textului de lege reținut de instanțele de fond.

De altfel, în indicarea modului de calcul a dobânzii legale penalizatoare, dispozițiile art. 3 alin. (2)

1

și alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 72/2013, opun categoria raporturilor "dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante" celei a raporturilor "care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi", fără a mai exista alte categorii intermediare, iar, în această antiteză, se poate observa cu ușurință că raportul dedus judecății nu poate fi guvernat de alte prevederi legale decât cele reținute de instanțele de fond.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că decizia atacată este legală, iar criticile prezentate de recurentă nu justifică adoptarea unei dispoziții de casare, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE - TRANSELECTRICA S.A. împotriva deciziei civile nr. 222A din 8 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 octombrie 2021.