ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1199/2017

Decizia nr. 1199/2017 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, la data de 9 ianuarie 2015 sub nr. x/3/2015 reclamanta A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 252 C. muncii, în contradictoriu cu pârâtul B., anularea Deciziei nr. 131 din 03 decembrie 2014 prin care a fost sancționată disciplinar cu avertisment, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința nr. 10265 din 26 octombrie 2015 Tribunalul București, secția a VIII-a civilă conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis acțiunea, a anulat Decizia nr. 131 din 03 decembrie 2014 emisă de pârât, pe care l-a obligat la plata, către reclamantă, a sumei de 1.400 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 5800 din 14 noiembrie 2016 Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul pârâtului împotriva sentinței mai sus menționate, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a anulat Decizia nr. 131 din 03 decembrie 2014 emisă de pârât numai în ceea ce privește reținerea săvârșirii faptei de neglijență repetată în serviciu; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței; a obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 700 lei cheltuieli de judecată reduse conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ. Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 483 pct. 4, 6, 8 C. proc. civ.

reclamanta A., arătând că hotărârea instanței de apel conține motive și dispoziții contradictorii, respectiv, în mod nelegal s-a procedat la o recalificare a motivului de fapt ce a determinat sancționarea disciplinară, așa cum acesta este indicat la art. 2 alin. (1) din Decizia nr. 131 din 03 decembrie 2014, aspect ce nu reprezenta obiectul cauzei. Recurenta-reclamantă arată că noțiunile de „neglijență" și „refuz" sunt distincte, nu se pot confunda și prezintă un regim juridic diferit, situație față de care instanța de apel a depășit cadrul procesual cu care a fost învestită și a tratai cu superficialitate chestiunea dedusă judecății, ajungând la concluzii eronate. Deși instanța de apel a reținut nelegalitatea acuzației adusă reclamantei, a menținut totuși sancțiunea aplicată, cu motivarea că nu era gravă, pentru o cu totul altă faptă decât cea stabilită de însuși emitentul actului contestat.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 23 mai 2017, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raportul întocmit constatându-se că decizia obiect al prezentei căi de atac nu face parte din categoria hotărârilor judecătorești susceptibile de a fi atacate cu recurs. Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate. S-a acordat termen pentru judecarea recursului la data de 19 iulie 2017, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc.

civ., fără citarea părților. Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 N.C.P.C. sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, tară drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs. Rezultă că deciziile definitive nu pot fi supuse nici apelului și nici recursului și ca atare, are caracter inadmisibil calea de atac exercitată împotriva unor atare hotărâri. În speță, Decizia nr. 5800 din 14 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, este dată în apel în soluționarea unui litigiu privind un litigiu de muncă. Or, potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 „în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și asigurări sociale." Prin urmare, în raport de conținutul dispozițiilor legale anterior menționate, se apreciază că recursul declarat este inadmisibil, hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, fiind una definitivă în sensul dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 N.C.P.C., nesusceptibilă de a fi atacată pe calea recursului. Față de cele arătate, criticile deduse judecății prin intermediul motivelor de recurs nu se mai impun a fi analizate, pentru considerentele menționate, Înalta Curte urmând să respingă, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 5800 din 14 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta A., domiciliată în București, sector 6 împotriva Deciziei nr. 5800 din 14 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în contradictoriu cu intimatul-pârât B., cu sediul în București, sector 1. Fără cale de atac. Pronunțată în ședință publică azi, 19 iulie 2017.