ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1199/2017

Decizia nr. 1199/2017

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, la data de

9 ianuarie 2015 sub nr. x/3/2015 reclamanta A.

a solicitat, în temeiul

dispozițiilor art. 252 C. muncii, în contradictoriu cu pârâtul B.,

anularea Deciziei nr. 131 din 03 decembrie 2014 prin care a fost

sancționată disciplinar cu avertisment, cu cheltuieli de

judecată.

Prin

sentința nr. 10265 din 26 octombrie 2015 Tribunalul București, secția

a VIII-a civilă conflicte de muncă și asigurări sociale,

a admis acțiunea, a

anulat Decizia nr. 131 din 03 decembrie 2014 emisă de pârât, pe care l-a

obligat la plata, către reclamantă, a sumei de 1.400 lei reprezentând

cheltuieli de judecată.

Prin

Decizia nr. 5800 din 14 noiembrie 2016 Curtea de Apel București,

secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale,

a

admis apelul pârâtului împotriva sentinței mai sus menționate, a

schimbat în parte sentința apelată în sensul că a anulat Decizia

nr. 131 din 03 decembrie 2014 emisă de pârât numai în ceea ce

privește reținerea săvârșirii faptei de

neglijență repetată în serviciu; a păstrat celelalte

dispoziții ale sentinței; a obligat pârâtul

la plata, către reclamantă,

a sumei de 700 lei cheltuieli de judecată reduse conform art. 453 alin.

(2) C. proc. civ.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 483 pct.

4, 6, 8 C. proc. civ. reclamanta A.,

arătând că hotărârea instanței de

apel conține motive și dispoziții contradictorii, respectiv, în

mod nelegal s-a procedat la o recalificare a motivului de fapt ce a determinat

sancționarea disciplinară, așa cum acesta este indicat la art. 2

alin. (1) din Decizia nr. 131 din 03 decembrie 2014, aspect ce nu reprezenta

obiectul cauzei.

Recurenta-reclamantă

arată că noțiunile de „neglijență" și

„refuz" sunt distincte, nu se pot confunda și prezintă un regim

juridic diferit, situație față de care instanța de apel a

depășit cadrul procesual cu care a fost învestită și a

tratai cu superficialitate chestiunea dedusă judecății, ajungând

la concluzii eronate.

Deși

instanța de apel a reținut nelegalitatea acuzației adusă

reclamantei, a menținut totuși sancțiunea aplicată, cu

motivarea că nu era gravă, pentru o cu totul altă faptă

decât cea stabilită de însuși emitentul actului contestat.

Înalta

Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 23 mai 2017, la

întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a

recursului, prin raportul întocmit constatându-se că decizia obiect al

prezentei căi de atac nu face parte din categoria hotărârilor

judecătorești susceptibile de a fi atacate cu recurs.

Completul

de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art.

493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași

dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să

depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C.

proc. civ.

În cauză

nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

S-a

acordat termen pentru judecarea recursului la data de 19 iulie 2017, în temeiul

art. 493 alin. (5) C. proc. civ., fără citarea părților.

Analizând

cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit

art. 634 alin. (1) pct. 4 N.C.P.C. sunt hotărâri definitive,

hotărârile date în apel, tară drept de recurs, precum și cele

neatacate cu recurs.

Rezultă

că deciziile definitive nu pot fi supuse nici apelului și nici

recursului și ca atare, are caracter inadmisibil calea de atac

exercitată împotriva unor atare hotărâri.

În speță,

Decizia nr. 5800 din 14 noiembrie 2016 a Curții de Apel București,

secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale, este dată în apel în soluționarea unui

litigiu privind un litigiu de muncă.

Or,

potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 „în

procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi

și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului

hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1

lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în

cele privind navigația civilă și activitatea în porturi,

conflictele de muncă și asigurări sociale."

Prin

urmare, în raport de conținutul dispozițiilor legale anterior

menționate, se apreciază că recursul declarat este inadmisibil,

hotărârea

pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de

muncă și asigurări sociale, fiind una definitivă în sensul

dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 N.C.P.C., nesusceptibilă de a

fi atacată pe calea recursului.

Față

de cele arătate, criticile deduse judecății prin intermediul

motivelor de recurs nu se mai impun a fi analizate, pentru considerentele

menționate, Înalta Curte urmând să respingă, ca inadmisibil,

recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 5800 din 14 noiembrie

2016 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I

D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de reclamanta A., domiciliată în București, sector 6

împotriva Deciziei nr. 5800 din 14 noiembrie 2016 a Curții de Apel

București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de

muncă și asigurări sociale, în contradictoriu cu intimatul-pârât

B., cu sediul în București, sector 1.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică azi, 19 iulie 2017.