ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1347/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1347/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr. 1347/2016
Asupra cauzei
civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data
de 30 ianuarie 2013 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a
conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. x/3/2013,
contestatorul A., în contradictoriu cu intimata SC B. SA, a formulat
contestație împotriva deciziei de concediere din 10 ianuarie 2013 emisă
de SC B. SA solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va
pronunța:
- să
dispună anularea Deciziei de concediere nr. RMJ 25 din data de 10 ianuarie
2013 emisă de SC B. SA pe motive de nelegalitate sau netemeinicie în
raport de prevederile legii și de starea de fapt și de drept invocată
în speță;
- ca o
consecință a anulării Deciziei emise de SC B. SA, să
dispună anulare măsurii concedierii sale, efectuată în mod
nelegal și netemeinic de SC B. SA prin Decizia de concediere din data de
10 ianuarie 2013, în raport de prevederile legii și de starea de fapt
și de drept invocată în speță;
- ca o
consecința a anulării concedierii nelegale și netemeinice a
contestatorului, să repună părțile în situația
anterioară emiterii Deciziei de concediere din data de 10 ianuarie 2013
și să dispună în raport de art. 78 raportat la art. 80 alin. (2)
C. muncii obligarea SC B. SA la reintegrarea contestatorului în cadrul SC B. SA
pe postul și funcția deținută anterior emiterii Deciziei de
concediere din data de 10 ianuarie 2013;
- ca o
consecință a anulării concedierii nelegale și netemeinice a
contestatorului, să dispună în raport de art. 78 raportat la art. 80
alin. (1) C. muncii obligarea SC B. SA să-i plătească o
despăgubire egală cu salariile și celelalte drepturi salariale
de care ar fi beneficiat dacă ar fi continuat să execute contractul
individual de muncă fără a fi împiedicat de acțiunile
culpabile ale SC B. SA, începând cu data de 10 ianuarie 2013 și până
la reintegrarea efectivă pe postul și funcția deținută
anterior emiterii deciziei de concediere din data de 10 ianuarie 2013
anulată de instanță;
- să fie
obligată intimata SC B. SA la calculul și plata salariului pentru
cele 35 de zile lucrate, reținute, în lipsa cererii sale, de firmă,
că ar fi fost solicitate de contestator drept concediu fără plată,
raportate la ultimul salariu avut de acesta, eventuala diferență
fiind considerată sub forma de daune interese în raport de art. 166 alin.
(4) pentru prejudiciul provocat de firmă prin întârzierea plății
salariului pentru cele 35 de zile lucrate, dar reținute drept
solicitări de concediu fără plată;
- să fie
obligată intimata SC B. SA la calculul și plata salariului aferent
lunilor noiembrie 2012, decembrie 2012, ianuarie 2013, a compensării
bănești legale pentru concediul neefectuat și a
indemnizației pentru încetarea contractului de muncă menționat
în decizia de concediere dacă nu probează legal plata integrala a
acestora;
- să fie
obligată SC B. SA, în raport de art. 253 alin. (1) C. muncii și art.
998 - 999 C. civ., să-i plătească daune morale în valoare de
3.000 lei pentru prejudiciul nepatrimonial pe care i l-a provocat premeditat
prin modul abuziv și nejustificat în care a dispus concedierea
contestatorului, căruia i-a provocat astfel nemotivat un disconfort de
natură psihică și morală în legătură cu
activitatea profesională desfășurată în cadrul firmei
și în viața personală în timpul îndeplinirii obligațiilor
de serviciu și în legătură cu serviciul și cu concedierea
acestuia, determinat de culpa angajatorului SC B. SA.
Prin
Sentința civilă nr. 11402 din data de 18 decembrie 2013, Tribunalul
București, secția a VIII-a conflicte de muncă și
asigurări sociale, a admis în parte acțiunea promovată de
contestatorul A., în contradictoriu cu intimata SC B. SA, și a obligat
intimata la plata către contestator a salariilor aferente lunilor
noiembrie - decembrie 2012, respingând în rest celelalte capete de cerere, ca
neîntemeiate.
Prin
încheierea de cameră de consiliu din data de 29 octombrie 2014,
pronunțată în același dosar, Tribunalul București,
secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a
respins, ca neîntemeiată, cererea de îndreptare a omisiunilor de calcul
din Sentința civilă nr. 11402 din data de 18 decembrie 2013,
formulată de contestatorul A.
Prin
încheierea din data de 7 ianuarie 2015, pronunțată în același
dosar, a fost respinsă, ca neîntemeiată, o nouă cerere de
îndreptare a omisiunilor din Sentința civilă nr. 11402 din data de 18
decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a
VIII-a civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, în
cauza cu nr. unic x/3/2013.
Prin cererile
înregistrate pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a
conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/3/2013/a1,
contestatorul a solicitat completarea Sentinței civile nr. 11402 din data
de 18 decembrie 2013, cereri care au fost respinse, ca neîntemeiate, prin
Sentința nr. 3628 din data de 25 martie 2014, pronunțată în
dosarul anterior menționat.
Contestatorul
a formulat cerere de completare a Sentinței civile nr. 3628 din data de 25
martie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a
VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr.
x/3/2013/a1, cerere ce a fost respinsă, ca neîntemeiată de către
același tribunal prin Sentința civilă nr. 8980 din data de 30
septembrie 2014, pronunțată în dosarul nr. x/3/2013/a1.1.
Prin Decizia
nr. 1135 din data de 31 martie 2015, pronunțată în dosarul nr.
x/3/2013, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze
privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins
recursurile declarate de recurentul A. și de recurenta SC B. SA. împotriva
Sentinței nr. 11402 din data de 18 decembrie 2013, pronunțată de
Tribunalul București în dosarul nr. x/3/2013, ca nefondate; a respins
recursurile declarate de recurentul A. împotriva încheierilor de
ședință pronunțate de Tribunalul București la data de
29 octombrie 2014, precum și la data de 7 ianuarie 2015 în același
dosar, ca nefondate; a respins recursul declarat de recurentul A. împotriva
Sentinței nr. 8980 din data de 30 septembrie 2014, pronunțată de
Tribunalul București în dosarul nr. x/3/2013/a1.
Împotriva
Deciziei nr. 1135 din data de 31 martie 2015 a Curții de Apel
București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de
muncă și asigurări sociale, contestatorul A. a formulat mai
multe contestații în anulare, care au fost respinse de către curtea
de apel.
Prin Decizia
civilă nr. 1898 din data de 30 septembrie 2015, pronunțată de
Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2/2015, a fost respinsă, ca
inadmisibilă, contestația în anulare promovată de către
contestator la data de 7 iulie 2015 împotriva Deciziei nr. 1135 din data de 31
martie 2015. Prin aceeași decizie, a fost aplicată contestatorului
amenda judiciară de 700 lei, în baza art. 108
1
C. proc. civ.
Înalta Curte
de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 437 din data de 25
februarie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2/2015, a respins, ca
inadmisibil, recursul declarat de contestatorul A. împotriva Deciziei civile
nr. 1898 din 30 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de
muncă și asigurări sociale.
Pentru a
decide astfel, Înalta Curte, aplicând dispozițiile art. 320 alin. (3) C.
proc. civ., a apreciat că Decizia civilă nr. 1898 din data de 30
septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București,
secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și
asigurări sociale, în soluționarea contestației în anulare, este
irevocabilă, iar recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile este
inadmisibil, o asemenea hotărâre nemaiputând fi supusă căii de
atac a recursului.
Astfel, în
raport de dispozițiile legale care reglementează normele procesuale
aplicabile în cauză, a considerat că Decizia nr. 1898 din 30
septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București,
secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și
asigurări sociale, ce a fost atacată cu recurs, nu este supusă,
prin lege, cenzurii acestei căi de atac, iar recursul formulat în
cauză este inadmisibil.
Cu privire la
criticile din motivele de recurs ce fac referire la o presupusă încheiere
din data de 30 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de
muncă și asigurări sociale, Înalta Curte, din verificările
efectuate în dosar, a constatat faptul că, în cauză nu a existat
alocat pentru judecată decât un singur termen, respectiv, data de 30
septembrie 2015, termen la care, de altfel, a și fost pronunțată
decizia atacată.
Așadar,
a reținut că în cauză nu există o încheiere de amânare a
judecății sau prin care să se fi dispus orice altă
măsură judiciară, ori de amânare a pronunțării cu
această dată, singurul document de tip "încheiere" existent
în dosar fiind o încheiere din data de 9 septembrie 2015 de respingere a
cererii de preschimbare a termenului de judecată.
În
această situație, Înalta Curte a constatat că încheierea din
data de 30 septembrie 2015 reprezintă practicaua deciziei curții de
apel, care face corp comun cu aceasta, fiind supusă analizei odată cu
recursul examinat cu privire la decizia atacată.
Împotriva
Deciziei nr. 437 din data de 25 februarie 2016, pronunțată în dosarul
nr. x/2/2015 de către Înalta Curte de Casație și Justiție,
secția I civilă, a declarat contestație în anulare contestatorul
A.
Contestatorul
a apreciat că hotărârea atacată este nelegală și
netemeinică și a solicitat admiterea contestației în anulare,
anularea hotărârii contestate și dispunerea rejudecării
recursului.
În
esență, contestatorul a apreciat că Înalta Curte de Casație
și Justiție a reținut în mod eronat inexistența încheierii
prin care s-a dispus amenda judiciară și împrejurarea că aceasta
face parte din hotărârea pronunțată în cauză,
săvârșind astfel o eroare materială.
De asemenea,
arată că, tot eronat, instanța supremă a reținut
că încheierea este rezultatul unei cereri formulate de contestator,
deși încheierea prin care s-a dispus amenda nu a fost pronunțată
în ședință publică, ci după ce instanța a
rămas în pronunțare, reieșind existența încheierii din
hotărârea pronunțată în contestația în anulare, ca parte
componentă a acesteia, fără ca necesitatea aplicării
amenzii să fie pusă în discuție în ședință
publică.
Contestatorul
învederează că hotărârea pronunțată în
contestația în anulare, în data de 30 septembrie 2015, cuprinde o
încheiere, chiar dacă nu este intitulată astfel, prin care s-a dispus
amenda judiciară conform art. 108
1
C. proc. civ. și care
poate fi atacată cu cerere de reexaminare.
Apreciază
că neintitularea hotărârii ca fiind "încheiere" nu are
relevanță, după cum nu are relevanță nici faptul
că aceasta a fost pronunțată în cadrul unei contestații în
anulare.
Totodată,
contestatorul apreciază că i-a fost încălcat dreptul la
apărare, precum și celelalte drepturi procesuale, prin neîndeplinirea
de către instanța care a soluționat contestația în anulare în
cadrul curții de apel a procedurii de citare cu cinci zile înainte de
termenul de judecată, prin nepunerea în discuție în
ședință publică a sancțiunii amenzii judiciare
aplicate și prin necomunicarea acestei măsuri luate de către
instanță.
De asemenea, consideră
că măsura aplicării sancțiunii amenzii judiciare nu i-a
fost comunicată de către instanță pentru a nu i se da
posibilitatea să o atace în termenul prevăzut de lege.
În
continuarea motivelor formulate, contestatorul își exprimă
nemulțumirea cu privire la modul de instrumentare a dosarului nr. x/2/2015
al Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale, în care a fost
pronunțată hotărârea prin care s-a dispus împotriva sa
sancțiunea amenzii judiciare, apreciind că procedura de citare pentru
termenul de judecată din data de 30 septembrie 2015 nu a fost legal
îndeplinită, nefiind citat prin mandatar și cu mai puțin de
cinci zile înaintea termenului de judecată, invocând și lipsa unor
înscrisuri din acest dosar.
Contestatorul
mai învederează că nici el și nici mandatarul său nu au
studiat dosarul în perioada în care acesta s-a aflat pe rolul Curții de
Apel București și al Înaltei Curți de Casație și
Justiție.
Prin
completarea motivelor contestației în anulare, depuse la data de 6 mai
2016, contestatorul precizează temeiul legal al căii de atac
declarate, respectiv prevederile art. 318 C. proc. civ., arătând că,
în mod eronat, Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând
recursul și respingându-l ca inadmisibil, a omis să se pronunțe
asupra unor motive de recurs clar formulate și susținute.
Contestatorul
critică reținerea instanței de recurs potrivit cu care calea de
atac a fost declarată împotriva hotărârii pronunțate în
contestația în anulare, deși acesta nu a fost declarată
împotriva întregii hotărâri, ci numai împotriva părții din
această hotărâre care reprezintă încheierea prin care a fost
aplicată amenda judiciară, în cauză fiind vorba, în opinia sa,
de două hotărâri distincte.
De asemenea,
apreciază că era deschisă calea de atac împotriva încheierii
prin care s-a dispus amendarea sa, iar, datorită erorii materiale
săvârșite, Înalta Curte a omis să analizeze și să
soluționeze motivele de recurs pe care le-a invocat numai cu privire la
încheierea prin care s-a aplicat sancțiunea amenzii judiciare.
Ca și în
cuprinsul motivelor inițiale ale contestației în anulare,
contestatorul invocă neregularități cu privire la
soluționarea contestației în anulare de către Curtea de Apel
București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de
muncă și asigurări sociale, respectiv modificarea unor acte ale
dosarului și, totodată, apreciază că aplicarea
sancțiunii amenzii judiciare nu a fost motivată.
Examinând
contestația în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este
nefondată pentru următoarele considerente:
Contestația
în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, ce poate fi
exercitată doar pentru ipotezele expres determinate prin dispozițiile
art. 317 C. proc. civ. (contestația în anulare obișnuită)
și ale art. 318 C. proc. civ. (contestația în anulare specială).
Cazurile în
care poate fi promovată contestația în anulare obișnuită
sunt două, respectiv când procedura de chemare a părții pentru
ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu
cerințele legii și când hotărârea a fost dată cu
încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la
competență.
Contestația
în anulare specială, la rândul său, poate fi promovată în
două ipoteze, respectiv când dezlegarea dată recursului este
rezultatul unei greșeli materiale și când instanța, respingând
recursul ori admițându-l numai în parte, a omis din greșeală
să cerceteze vreunul din motivele de casare.
În
cauză, contestatorul invocă drept temei juridic al căii
extraordinare de atac dispozițiile art. 318 C. proc. civ., indicând, în
esență, drept motive ale contestației în anulare, pe de o parte,
împrejurarea că instanța de recurs a considerat în mod eronat că
nu există o încheiere prin care să se fi dispus sancțiunea
amenzii judiciare și, pe de altă parte, raportat la această
reținere, a săvârșit o eroare materială și a omis
să cerceteze motivele de recurs ce au fost invocate numai cu privire la
această încheiere.
Înalta Curte,
având în vedere prevederile art. 318 C. proc. civ., constată că
noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată
extensiv, dispozițiile legale anterior menționate vizând exclusiv
acele situații în care se omit sau se confundă date materiale
relevante cauzei.
Pentru ca
eroarea materială să constituie motiv de contestație în anulare,
în înțelesul prevederilor art. 318 C. proc. civ., ea trebuie să
existe și să poată fi sesizată în mod concret în dosarul în
care a fost pronunțată decizia atacată.
Prin urmare,
eroarea trebuie să fie evidentă și săvârșită de
instanță, datorită omiterii sau confundării unor elemente
sau date materiale importante din dosarul cauzei. Greșeala materială
se apreciază, astfel, în raport cu datele existente la dosarul supus
judecății.
Analizând
decizia contestată, Înalta Curte apreciază că, raportat la
actele dosarului, instanța de recurs a reținut în mod corect că
nu există o încheiere de sine stătătoare prin care să se fi
aplicat contestatorului sancțiunea amenzii judiciare de către curtea
de apel.
Astfel,
Înalta Curte reține că, la data de 30 septembrie 2015, Curtea de Apel
București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de
muncă și asigurări sociale, a pronunțat în cauză doar
Decizia nr. 1898, prin care a fost respinsă contestația în anulare
formulată de contestator împotriva Deciziei nr. 1135 din data de 31 martie
2015 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze
privind conflicte de muncă și asigurări sociale și a
aplicat acestuia amenda judiciară de 700 lei, în baza art. 108
1
C. proc. civ., nefiind pronunțată în cauză, la acea dată,
vreo altă hotărâre.
Prin urmare,
amendarea contestatorului s-a dispus prin Decizia civilă nr. 3511 din data
de 30 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București,
secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări
sociale, care cuprinde, totodată, și motivarea instanței cu
privire la aplicarea acestei sancțiuni.
În ceea ce
privește critica formulată de către contestator potrivit
căreia instanța de recurs a omis să analizeze și să
soluționeze motivele de recurs pe care le-a invocat cu privire la
încheierea prin care s-a dispus amendarea sa, Înalta Curte constată
că, în cuprinsul deciziei atacate, instanța de recurs a arătat
că încheierea din 30 septembrie 2015 reprezintă practicaua deciziei
curții de apel, care face corp comun cu aceasta, fiind supusă
analizei odată cu recursul examinat cu privire la decizia
menționată.
Căile de
atac și condițiile în care acestea pot fi exercitate sunt
reglementate prin norme de ordine publică, de strictă interpretare,
prioritar analizării motivelor invocate în susținerea căii de
atac fiind aspectul admisibilității acesteia, iar constatarea
neîndeplinirii acestei cerințe, cu consecința respingerii căii
de atac ca fiind inadmisibilă, face de prisos analiza motivelor formulate.
Raportat la
cele anterior reținute, cum instanța de recurs s-a pronunțat în
sensul că recursul este inadmisibil, examinând calea de atac în temeiul
dispozițiilor privind legalitatea declarării acesteia și
implicit prin prisma admisibilității, în mod corect, nu a mai
procedat la analiza motivelor de recurs invocate de către recurent și
prin urmare, în speța de față, nu este cazul omisiunii din
greșeală a analizării motivelor de recurs avută în vedere
de prevederile art. 318 C. proc. civ.
În ceea ce
privește celelalte aspecte învederate de către contestator
referitoare la modul de instrumentare a dosarului nr. x/2/2015 al Curții
de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de
muncă și asigurări sociale, Înalta Curte apreciază că
acestea nu pot face obiectul analizei în prezenta cale extraordinară de
atac, pe calea căreia se pot valorifica doar eventualele neregulile
procedurale săvârșite de către instanța care a
pronunțat decizia atacată, respectiv Decizia nr. 437 din data de 25
februarie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2/2015.
În lipsa unei
circumstanțe de natură să justifice redeschiderea procesului
judecat irevocabil, în contextul în care din actele dosarului nu rezultă
că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli
materiale sau că instanța, respingând recursul, a omis din
greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare, prezenta
contestație în anulare nu poate fi admisă, astfel că Înalta
Curte o va respinge, ca nefondată, reținând că, în speța de
față, nu sunt incidente dispozițiile art. 318 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul A.
împotriva Deciziei nr. 437 din 25 februarie 2016 a Înaltei Curți de
Casație și Justiție, secția I civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică astăzi, 10 iunie 2016.
Procesat de GGC - CL