ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1347/2016

Decizia nr. 1347/2016 Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 30 ianuarie 2013 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. x/3/2013, contestatorul A., în contradictoriu cu intimata SC B. SA, a formulat contestație împotriva deciziei de concediere din 10 ianuarie 2013 emisă de SC B. SA solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța: - să dispună anularea Deciziei de concediere nr. RMJ 25 din data de 10 ianuarie 2013 emisă de SC B. SA pe motive de nelegalitate sau netemeinicie în raport de prevederile legii și de starea de fapt și de drept invocată în speță; - ca o consecință a anulării Deciziei emise de SC B. SA, să dispună anulare măsurii concedierii sale, efectuată în mod nelegal și netemeinic de SC B. SA prin Decizia de concediere din data de 10 ianuarie 2013, în raport de prevederile legii și de starea de fapt și de drept invocată în speță; - ca o consecința a anulării concedierii nelegale și netemeinice a contestatorului, să repună părțile în situația anterioară emiterii Deciziei de concediere din data de 10 ianuarie 2013 și să dispună în raport de art. 78 raportat la art. 80 alin. (2) C. muncii obligarea SC B. SA la reintegrarea contestatorului în cadrul SC B. SA pe postul și funcția deținută anterior emiterii Deciziei de concediere din data de 10 ianuarie 2013;

- ca o consecință a anulării concedierii nelegale și netemeinice a contestatorului, să dispună în raport de art. 78 raportat la art. 80 alin. (1) C. muncii obligarea SC B. SA să-i plătească o despăgubire egală cu salariile și celelalte drepturi salariale de care ar fi beneficiat dacă ar fi continuat să execute contractul individual de muncă fără a fi împiedicat de acțiunile culpabile ale SC B. SA, începând cu data de 10 ianuarie 2013 și până la reintegrarea efectivă pe postul și funcția deținută anterior emiterii deciziei de concediere din data de 10 ianuarie 2013 anulată de instanță; - să fie obligată intimata SC B. SA la calculul și plata salariului pentru cele 35 de zile lucrate, reținute, în lipsa cererii sale, de firmă, că ar fi fost solicitate de contestator drept concediu fără plată, raportate la ultimul salariu avut de acesta, eventuala diferență fiind considerată sub forma de daune interese în raport de art. 166 alin. (4) pentru prejudiciul provocat de firmă prin întârzierea plății salariului pentru cele 35 de zile lucrate, dar reținute drept solicitări de concediu fără plată; - să fie obligată intimata SC B. SA la calculul și plata salariului aferent lunilor noiembrie 2012, decembrie 2012, ianuarie 2013,

a compensării bănești legale pentru concediul neefectuat și a indemnizației pentru încetarea contractului de muncă menționat în decizia de concediere dacă nu probează legal plata integrala a acestora; - să fie obligată SC B. SA, în raport de art. 253 alin. (1) C. muncii și art. 998 - 999 C. civ., să-i plătească daune morale în valoare de 3.000 lei pentru prejudiciul nepatrimonial pe care i l-a provocat premeditat prin modul abuziv și nejustificat în care a dispus concedierea contestatorului, căruia i-a provocat astfel nemotivat un disconfort de natură psihică și morală în legătură cu activitatea profesională desfășurată în cadrul firmei și în viața personală în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu și în legătură cu serviciul și cu concedierea acestuia, determinat de culpa angajatorului SC B. SA.

Prin Sentința civilă nr. 11402 din data de 18 decembrie 2013, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis în parte acțiunea promovată de contestatorul A., în contradictoriu cu intimata SC B. SA, și a obligat intimata la plata către contestator a salariilor aferente lunilor noiembrie - decembrie 2012, respingând în rest celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Prin încheierea de cameră de consiliu din data de 29 octombrie 2014, pronunțată în același dosar, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins, ca neîntemeiată, cererea de îndreptare a omisiunilor de calcul din Sentința civilă nr. 11402 din data de 18 decembrie 2013, formulată de contestatorul A. Prin încheierea din data de 7 ianuarie 2015, pronunțată în același dosar, a fost respinsă, ca neîntemeiată, o nouă cerere de îndreptare a omisiunilor din Sentința civilă nr. 11402 din data de 18 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, în cauza cu nr. unic x/3/2013.

Prin cererile înregistrate pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/3/2013/a1, contestatorul a solicitat completarea Sentinței civile nr. 11402 din data de 18 decembrie 2013, cereri care au fost respinse, ca neîntemeiate, prin Sentința nr. 3628 din data de 25 martie 2014, pronunțată în dosarul anterior menționat. Contestatorul a formulat cerere de completare a Sentinței civile nr. 3628 din data de 25 martie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/3/2013/a1, cerere ce a fost respinsă, ca neîntemeiată de către același tribunal prin Sentința civilă nr. 8980 din data de 30 septembrie 2014, pronunțată în dosarul nr. x/3/2013/a1.1.

Prin Decizia nr. 1135 din data de 31 martie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/3/2013, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins recursurile declarate de recurentul A. și de recurenta SC B. SA. împotriva Sentinței nr. 11402 din data de 18 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/3/2013, ca nefondate; a respins recursurile declarate de recurentul A. împotriva încheierilor de ședință pronunțate de Tribunalul București la data de 29 octombrie 2014, precum și la data de 7 ianuarie 2015 în același dosar, ca nefondate; a respins recursul declarat de recurentul A. împotriva Sentinței nr. 8980 din data de 30 septembrie 2014, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/3/2013/a1.

Împotriva Deciziei nr. 1135 din data de 31 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, contestatorul A. a formulat mai multe contestații în anulare, care au fost respinse de către curtea de apel. Prin Decizia civilă nr. 1898 din data de 30 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2/2015, a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestația în anulare promovată de către contestator la data de 7 iulie 2015 împotriva Deciziei nr. 1135 din data de 31 martie 2015. Prin aceeași decizie, a fost aplicată contestatorului amenda judiciară de 700 lei, în baza art. 108 1 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 437 din data de 25 februarie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2/2015, a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul A. împotriva Deciziei civile nr. 1898 din 30 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Pentru a decide astfel, Înalta Curte, aplicând dispozițiile art. 320 alin. (3) C. proc. civ., a apreciat că Decizia civilă nr. 1898 din data de 30 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în soluționarea contestației în anulare, este irevocabilă, iar recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile este inadmisibil, o asemenea hotărâre nemaiputând fi supusă căii de atac a recursului.

Astfel, în raport de dispozițiile legale care reglementează normele procesuale aplicabile în cauză, a considerat că Decizia nr. 1898 din 30 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, ce a fost atacată cu recurs, nu este supusă, prin lege, cenzurii acestei căi de atac, iar recursul formulat în cauză este inadmisibil. Cu privire la criticile din motivele de recurs ce fac referire la o presupusă încheiere din data de 30 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, Înalta Curte, din verificările efectuate în dosar, a constatat faptul că, în cauză nu a existat alocat pentru judecată decât un singur termen, respectiv, data de 30 septembrie 2015, termen la care, de altfel, a și fost pronunțată decizia atacată.

Așadar, a reținut că în cauză nu există o încheiere de amânare a judecății sau prin care să se fi dispus orice altă măsură judiciară, ori de amânare a pronunțării cu această dată, singurul document de tip "încheiere" existent în dosar fiind o încheiere din data de 9 septembrie 2015 de respingere a cererii de preschimbare a termenului de judecată. În această situație, Înalta Curte a constatat că încheierea din data de 30 septembrie 2015 reprezintă practicaua deciziei curții de apel, care face corp comun cu aceasta, fiind supusă analizei odată cu recursul examinat cu privire la decizia atacată.

Împotriva Deciziei nr. 437 din data de 25 februarie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2/2015 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a declarat contestație în anulare contestatorul A. Contestatorul a apreciat că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică și a solicitat admiterea contestației în anulare, anularea hotărârii contestate și dispunerea rejudecării recursului. În esență, contestatorul a apreciat că Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în mod eronat inexistența încheierii prin care s-a dispus amenda judiciară și împrejurarea că aceasta face parte din hotărârea pronunțată în cauză, săvârșind astfel o eroare materială.

De asemenea, arată că, tot eronat, instanța supremă a reținut că încheierea este rezultatul unei cereri formulate de contestator, deși încheierea prin care s-a dispus amenda nu a fost pronunțată în ședință publică, ci după ce instanța a rămas în pronunțare, reieșind existența încheierii din hotărârea pronunțată în contestația în anulare, ca parte componentă a acesteia, fără ca necesitatea aplicării amenzii să fie pusă în discuție în ședință publică. Contestatorul învederează că hotărârea pronunțată în contestația în anulare, în data de 30 septembrie 2015, cuprinde o încheiere, chiar dacă nu este intitulată astfel, prin care s-a dispus amenda judiciară conform art. 108 1 C. proc. civ. și care poate fi atacată cu cerere de reexaminare.

Apreciază că neintitularea hotărârii ca fiind "încheiere" nu are relevanță, după cum nu are relevanță nici faptul că aceasta a fost pronunțată în cadrul unei contestații în anulare. Totodată, contestatorul apreciază că i-a fost încălcat dreptul la apărare, precum și celelalte drepturi procesuale, prin neîndeplinirea de către instanța care a soluționat contestația în anulare în cadrul curții de apel a procedurii de citare cu cinci zile înainte de termenul de judecată, prin nepunerea în discuție în ședință publică a sancțiunii amenzii judiciare aplicate și prin necomunicarea acestei măsuri luate de către instanță. De asemenea, consideră că măsura aplicării sancțiunii amenzii judiciare nu i-a fost comunicată de către instanță pentru a nu i se da posibilitatea să o atace în termenul prevăzut de lege.

În continuarea motivelor formulate, contestatorul își exprimă nemulțumirea cu privire la modul de instrumentare a dosarului nr. x/2/2015 al Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în care a fost pronunțată hotărârea prin care s-a dispus împotriva sa sancțiunea amenzii judiciare, apreciind că procedura de citare pentru termenul de judecată din data de 30 septembrie 2015 nu a fost legal îndeplinită, nefiind citat prin mandatar și cu mai puțin de cinci zile înaintea termenului de judecată, invocând și lipsa unor înscrisuri din acest dosar. Contestatorul mai învederează că nici el și nici mandatarul său nu au studiat dosarul în perioada în care acesta s-a aflat pe rolul Curții de Apel București și al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin completarea motivelor contestației în anulare, depuse la data de 6 mai 2016, contestatorul precizează temeiul legal al căii de atac declarate, respectiv prevederile art. 318 C. proc. civ., arătând că, în mod eronat, Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând recursul și respingându-l ca inadmisibil, a omis să se pronunțe asupra unor motive de recurs clar formulate și susținute. Contestatorul critică reținerea instanței de recurs potrivit cu care calea de atac a fost declarată împotriva hotărârii pronunțate în contestația în anulare, deși acesta nu a fost declarată împotriva întregii hotărâri, ci numai împotriva părții din această hotărâre care reprezintă încheierea prin care a fost aplicată amenda judiciară, în cauză fiind vorba, în opinia sa, de două hotărâri distincte.

De asemenea, apreciază că era deschisă calea de atac împotriva încheierii prin care s-a dispus amendarea sa, iar, datorită erorii materiale săvârșite, Înalta Curte a omis să analizeze și să soluționeze motivele de recurs pe care le-a invocat numai cu privire la încheierea prin care s-a aplicat sancțiunea amenzii judiciare. Ca și în cuprinsul motivelor inițiale ale contestației în anulare, contestatorul invocă neregularități cu privire la soluționarea contestației în anulare de către Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, respectiv modificarea unor acte ale dosarului și, totodată, apreciază că aplicarea sancțiunii amenzii judiciare nu a fost motivată.

Examinând contestația în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, ce poate fi exercitată doar pentru ipotezele expres determinate prin dispozițiile art. 317 C. proc. civ. (contestația în anulare obișnuită) și ale art. 318 C. proc. civ. (contestația în anulare specială). Cazurile în care poate fi promovată contestația în anulare obișnuită sunt două, respectiv când procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii și când hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

Contestația în anulare specială, la rândul său, poate fi promovată în două ipoteze, respectiv când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale și când instanța, respingând recursul ori admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare. În cauză, contestatorul invocă drept temei juridic al căii extraordinare de atac dispozițiile art. 318 C. proc. civ., indicând, în esență, drept motive ale contestației în anulare, pe de o parte, împrejurarea că instanța de recurs a considerat în mod eronat că nu există o încheiere prin care să se fi dispus sancțiunea amenzii judiciare și, pe de altă parte, raportat la această reținere, a săvârșit o eroare materială și a omis să cerceteze motivele de recurs ce au fost invocate numai cu privire la această încheiere.

Înalta Curte, având în vedere prevederile art. 318 C. proc. civ., constată că noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv, dispozițiile legale anterior menționate vizând exclusiv acele situații în care se omit sau se confundă date materiale relevante cauzei. Pentru ca eroarea materială să constituie motiv de contestație în anulare, în înțelesul prevederilor art. 318 C. proc. civ., ea trebuie să existe și să poată fi sesizată în mod concret în dosarul în care a fost pronunțată decizia atacată. Prin urmare, eroarea trebuie să fie evidentă și săvârșită de instanță, datorită omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante din dosarul cauzei. Greșeala materială se apreciază, astfel, în raport cu datele existente la dosarul supus judecății.

Analizând decizia contestată, Înalta Curte apreciază că, raportat la actele dosarului, instanța de recurs a reținut în mod corect că nu există o încheiere de sine stătătoare prin care să se fi aplicat contestatorului sancțiunea amenzii judiciare de către curtea de apel. Astfel, Înalta Curte reține că, la data de 30 septembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a pronunțat în cauză doar Decizia nr. 1898, prin care a fost respinsă contestația în anulare formulată de contestator împotriva Deciziei nr. 1135 din data de 31 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și a aplicat acestuia amenda judiciară de 700 lei, în baza art. 108 1 C. proc.

civ., nefiind pronunțată în cauză, la acea dată, vreo altă hotărâre. Prin urmare, amendarea contestatorului s-a dispus prin Decizia civilă nr. 3511 din data de 30 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, care cuprinde, totodată, și motivarea instanței cu privire la aplicarea acestei sancțiuni. În ceea ce privește critica formulată de către contestator potrivit căreia instanța de recurs a omis să analizeze și să soluționeze motivele de recurs pe care le-a invocat cu privire la încheierea prin care s-a dispus amendarea sa, Înalta Curte constată că, în cuprinsul deciziei atacate, instanța de recurs a arătat că încheierea din 30 septembrie 2015 reprezintă practicaua deciziei curții de apel, care face corp comun cu aceasta, fiind supusă analizei odată cu recursul examinat cu privire la decizia menționată.

Căile de atac și condițiile în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, de strictă interpretare, prioritar analizării motivelor invocate în susținerea căii de atac fiind aspectul admisibilității acesteia, iar constatarea neîndeplinirii acestei cerințe, cu consecința respingerii căii de atac ca fiind inadmisibilă, face de prisos analiza motivelor formulate. Raportat la cele anterior reținute, cum instanța de recurs s-a pronunțat în sensul că recursul este inadmisibil, examinând calea de atac în temeiul dispozițiilor privind legalitatea declarării acesteia și implicit prin prisma admisibilității, în mod corect, nu a mai procedat la analiza motivelor de recurs invocate de către recurent și prin urmare, în speța de față, nu este cazul omisiunii din greșeală a analizării motivelor de recurs avută în vedere de prevederile art. 318 C. proc.

civ. În ceea ce privește celelalte aspecte învederate de către contestator referitoare la modul de instrumentare a dosarului nr. x/2/2015 al Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, Înalta Curte apreciază că acestea nu pot face obiectul analizei în prezenta cale extraordinară de atac, pe calea căreia se pot valorifica doar eventualele neregulile procedurale săvârșite de către instanța care a pronunțat decizia atacată, respectiv Decizia nr. 437 din data de 25 februarie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2/2015.

În lipsa unei circumstanțe de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, în contextul în care din actele dosarului nu rezultă că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale sau că instanța, respingând recursul, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare, prezenta contestație în anulare nu poate fi admisă, astfel că Înalta Curte o va respinge, ca nefondată, reținând că, în speța de față, nu sunt incidente dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 437 din 25 februarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 iunie 2016. Procesat de GGC - CL