ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 126/2016

Asupra cauzei de față constată următoarele: În fapt, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. 12866/3/2013, contestatorui M.S.A. a chemat în judecată pe intimata S.R.T.

(S.R.T.V.), solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună anularea Deciziei nr. 156 din 28 februarie 2013 prin care contractul individual de muncă a încetat, ca urmare a concedierii sale în mod abuziv și ilegal, cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor legale în vigoare, prevederile Constituției și Reglementarilor și actelor juridice interne; repunerea sa în situația avută anterior emiterii deciziei de concediere, prin reintegrarea pe postul deținut anterior concedierii; obligarea pârâtei la achitarea către contestatoare a unor despăgubiri materiale egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate precum și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în cazul în care decizia atacată nu ar fi fost emisă, calculate de la data la care aceasta a început să producă efecte juridice și până la data reintegrării sale efective pe postul deținut anterior; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 10767 din data de din data de 03 decembrie 2033, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vlll-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 12866/3/2013, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de contestatorui M.S.A.. în contradictoriu cu intimata S.R.T. șî a fost obligat contestatorui la 1000 lei cheltuieli de judecată parțiale către intimată. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel eontestatorul M.S.A. Prin Decizia nr. 1749 din data de 13 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de munca și asigurări sociale, recursul eontestatoruiui M.S.A. a fost respins ca nefondat. La data de 05 decembrie 2014, pe rolul Curții de Apel București, secția a Vll-a pentru cauze privind conflicte de mancă și asigurări sociale, a fost înregistrată, sub nr. 7243/2/2014, cererea de revizuire formulată de revizuentut M.S.A.

împotriva Deciziei civile nr. 1749 din 13 noiembrie 2014 pronunțată de Cartea de Apel București, secția a Vll-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 12866/3/2013. La termenul din 03 februarie 2015, Curtea de Apel București a dispus suspendarea cauzei în baza dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 M.S.A., pentru lipsa părților. La data de 28 iulie 2015, revizuentul M.S.A. a solicitat repunerea cauzei pe roi, iar, prin încheierea din 22 septembrie 2015 a Curții de Apel București. secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost menținută măsura suspendării judecării cererii de revizuire, dispusă prin încheierea din 03 februarie 2015, motivată de faptul că nici la acest termen mcîuna din părți nu s-a prezentat și nici nu a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art. 411 alin. (1) pct. 2 M.S.A.

Împotriva acestei încheieri au declarat recurs revizuenîul M.S.A. și Z.A., înregistrate pe roîul Înaltei Curți de Casație la data de 1 noiembrie 2015. Prin rezoluția din 10 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu, prin care s-a reținut că recursurile nu sunt admisibile. Completul de filtru nr. 7, la data de 02 decembrie 2015, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) M.S.A., a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) M.S.A.; comunicarea raportului a fost îndeplinită potrivit dovezilor de la filele 63-66 dosar recurs, însă părțile nu au formulat un punct de vedere.

Constatându-se încheiată procedura de filtrare, în condițiile art. 493 alin. (5) M.S.A. s-a fixat termen pentru soluționarea căii de atac la data de 22 ianuarie 2016, fără citarea părților. Examinând recursurile, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepția de inadmisibilitate, reținută prin raporta! întocmit în cauză, Înalta Curte, în majoritate, urmează să !e respingă, ca inadmisibile, pentru următoarele considerente: Prin dispozițiile art. 457 alin. (1) M.S.A., legiuitorul a stabilit că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei. Prin urmare, revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual civile, aceeași pentru subiectele de drept aliate în situații identice.

Aceleași exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern prin iegea procesuală. Din dispozițiile C. proc. civ. rezultă că. Intre alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac este și cea privind existența unei hotărâri determinate ca atare de lege ca susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe calea procesuală aleasă de titularul căii de atac. Recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă și, ca regulă, nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia, în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, se exercită conirolu! conformității hotărârii atacate cu regulile de drept.

Potrivit art. 414 M.S.A., (1) Asupra suspendării judecării procesului instanța se va pronunța prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs. în mod separat, la instanța ierarhic superioară. Când suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, hotărârea este definitivă. (2) Recursul se poate declara atât timp cât durează suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât și împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea cererii de repunere pe rol a procesului". Conform art. 634 alin. (1) pct. 4, M.S.A., sunt hotărâri definitive, hotărârile date fără drept de apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs.

Potrivit art. 214 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social raportate la art. 8 din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru punerea in aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., hotărârile pronunțate în cererile privitoare fa conflictele de muncă nu sunt supuse recursului, fiind supuse numai apelului la curtea de apel, iar, conform art. 513 alin. (5) din același cod, hotărârea dată asupra revizuirii este supusa căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită. Potrivii prevederilor art. 124 alin. (2) M.S.A., incidentele procedurale se soluționează de instanța în fața căreia se invocă, astfel încât hotărârilor prin care acestea se soluționează le este aplicabil, ea regulă, regimul juridic al hotărârilor pronunțate de acea instanță, inclusiv în privința căilor de atac, respectiv a condițiilor și termenelor prevăzute de lege pentru declararea căilor de atac.

în virtutea principiului accesorium sequitur principate, ceea ce înseamnă că derogările trebuie să fie expres prevăzute de lege. În speță, incidentul procedural (suspendarea pe temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 M.S.A.) a fost invocat în fața instanței de apel într-o cauză având ca obiect revizuirea unei hotărâri pronunțate în ultimă instanță de curtea de apei în cadrul unui conflict de muncă privind modul de desfacere a contractului individual de muncă al revizuentuiui, în conformitate cu prevederile C. muncii. Așadar, hotărârea pronunțată de instanța de apel într-o astfel de cauză este definitivă, m temeiul art. 634 alin. (1) pct. 4 M.S.A., iar acest regim juridic este aplicabil, ca regulă, și hotărârii prin care instanța de apel a soluționat un incident procedural invocat în fața sa.

De altfel, norma se referă generic la „hotărâri date în apel", sintagmă ce include orice hotărâri pronunțate de către instanța de apel - în măsura în care nu se prevede contrariul -, nu numai pe cele prin care se soluționează însăși cererea de apel. Art. 414 alin. (1), M.S.A., ce reglementează hotărârea dată asupra suspendării judecății, conține o excepție de la principiul accesorium sequitur principale în ceea ce privește regimul juridic a! căii de atac în privința acestui incident procedural, astfel încât, fiind o normă de excepție, este de strictă interpretare și aplicare. Derogarea instituită prin această normă privește exclusiv calea de atac - în sensul că este vorba despre recurs, chiar dacă hotărârea asupra fondului este susceptibilă de apei - și posibilitatea exercitării separate a acesteia {ca derogare de fa dispozițiile art. 466 alin. (4), M.S.A.).

Legiuitorul nu a intențional, însă, vreo derogare în privința termenului de exercitare a căii de atac, âm nici în ceea ce privește admisibilitatea căii de atac în situațiile în care hotărârea de fond nu este supusă apelului sau recursului. O asemenea excepție ar fi trebuit expres prevăzută, astfel cum legiuitorul a procedat în cazul altor incidente procedurale {de exemplu, în cazul recuzării, prin dispozițiile art. 53 alin. (1) M.S.A.), ceea ce nu s-a întâmplat în ipoteza suspendării judecății. Ca atare. în absența unei derogări exprese, nu se poate considera că recursul este admisibil și în acele situații în care hotărârea de fond este definitivă, inclusiv în situația unei hotărâri date în apel, fără drept de recurs, precum în cauză.

Pe de altă parte, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 76/2012, prevede că „secția I civilă, secția a lI-a civila și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel". În consecință, nici acest temei din legea specială nu ar permite reținerea caracterului admisibil al recursului întrucât, pe de o parte, încheierea de suspendare a soluționării apelului nu este o hotărâre nedefiniți vă, iar pe de altă parte, o hotărâre judecătorească (încheierea de suspendare) nu poate fi calificata drept un act judecătoresc, la orice natură, teza finală a textului citat fiind alternativă ipotezei hotărârii nedefinitive șl prin urmare, aplicabilă situațiilor în care obiectul recusului este un alt act a! instanței decât o hotărâre judecătorească nedefinitivă (hotărârile judecătorești fiind sentințe, decizii ori Încheieri, conform art. 424 alin. (1) - (5), M.S.A.).

Față de cele menționate, din coroborarea dispozițiilor art. 414 alin. (1) M.S.A. cu art. 21 din Legea nr. 304/2004 și art. 17 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 rezultă că încheierea de suspendare din 22 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, nu poate fi supusă recursului, fiind pronunțată de curtea de apel în cadrul soluționării cererii de revizuire a unei hotărâri pronunțate de curtea de apel în cadrul unui conflict de muncă privind modul de desfacere a contractului individual de muncă al revizuenîului. în conformitate cu prevederile C. muncii. Totodată, astfe! cum rezultă din acțiunea formulată, revizuentul M.S.A.

a solicitat revizuirea Deciziei civile nr. 1749 din 13 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vll-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 12866/3/2013, având ca obiect, litigiu de muncă". Ori, analizând cuprinsul deciziei civile atacate, ca și actele Dosarului nr. 12866/3/2013 (atașat în cauză spre consultare), se constată că acțiunea ce a făcut obiectul acestui dosar s-a purtat între contestatorul M.S.A. și S.R.T. Așa fiind, rezultă în mod cert că numitul Z.A. nu a avut calitatea de parte în procesul în care s-a pronunțat Decizia atacată, nr. 1749 din 13 noiembrie 2014, context în care cererea de recurs formulată de acesta nu poate fi primită.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (5) M.S.A., Înalta Curte, în majoritate, va respinge ca inadmisibile recursurile declarate de Z.A. și revizuentul M.S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E În majoritate: Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de Z.A., cu domiciliul ales a Cabinet Avocat „R.D., cu sediul în București, sector 6 și de revizuentul M.S.A., domiciliat în București, sector 6, cu domiciliul ales la Cabinet Avocat „R.D., cu sediul în București, sector 6, în contradictoriu cu intimata S.R.T., cu sediul în București, sector 1, împotriva încheierii de ședință din 22 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIl-a civilă pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Fără cale de atac. Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 ianuarie 2016. Cu opinia separata a d-nei judecător S.A.M. în sensul respingerii excepției inadmisihilității recursurilor, al respingerii recursului declarat de Z.A.

ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală în cauză și al constatării nulității recursului formulat de revizuentul M.S.A., pentru următoarele considerente: Cele două cereri de recurs care fac obiectul cauzei sunt formulate împotriva încheierii de ședința din 22 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIl-a civilă pentru cauze privind conflicte de munca și asigurări sociale, prin care a fost menținută măsura suspendării judecării cererii de revizuire, dispusă prin încheierea din 03 februarie 2015, motivații de faptul că nici la acel termen niciuna din părți nu s-a prezentat și nici nu a solicitat judecarea cauzei în lipsa, conform art. 411 alin. (1) pct. 2, M.S.A. Potrivit art. 414 alin. (1) M.S.A., „Asupra suspendării judecării procesului instanța se va pronunța prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat la instanța ierarhic superioară.

Când suspendarca a fost dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, hotărârea este definitivă", în alin. (2) al aceluiași articol se precizează că „Recursul se poate declara atât timp cât durează suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât și împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea cererii de repunere pe roi a procesului". Alin. (1) al art. 414 C. proc. civ. prevede expres și neechivoc că măsura suspendării judecării oricărui proces, cu excepția ceîui care se desfășoară în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, este supusă caii de atac a recursului.

Voința legiuitorului de a reglementa expres o cale de atac împotriva încheierii de suspendare a cursului procesului este justificată de necesitatea de a supune cenzurii instanței superioare orice prelungire de natură a afecta termenul rezonabil de soluționare a cauzei, componentă a dreptului la un proces echitabil, la care face referire art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale. Regula, în ceea ce privește calea de atac împotriva încheierii de suspendare a cursului procesului, instituită de art. 414 alin. (1) teza I C. proc. civ., este aceea că încheierea poate ii atacată eu recurs, în mod separat de hotărârea care se pronunță pe fondul cauzei, la instanța ierarhic superioară.

Singura excepție de la această regulă este menționată în teza a lI-a a art. 414 C. proc. civ., pentru ipoteza în care suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, caz în care hotărârea este definitivă, calea recursului nemaifiind deschisă. Criteriile de identificare a instanței competente a se pronunța asupra incidentului procedural al suspendării procesului și asupra recursului declarat împotriva încheierii pronunțate de această instanță sunt exprimate neechivoc în cuprinsui art. 414 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care acest articol trebuie interpretat potrivit principiului "ubi iex non distinquit. nec nos distinquere debernus" („unde legea nu distinge, nici interpretul tiu trebuie să distingă"). O interpretare sistematică a art. 414 alin. (3) C. proc.

civ., realizată în scopul limitării căii de atac a recursului în funcție de căile de atac care pot fi exercitate împotriva hotărârii care se va pronunța în procesul în care s-a ivit incidentul procedural al suspendării, se îndepărtează de la scopul urmărit de legiuitor și adaugă ia lege. De vreme ce legiuitorul a prevăzut expres în teza a II-a a art. 414 alin. (1) C. proc. civ. ca nu este deschisă calea de atac a recursului numai în cazul în care suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu poate fi primită nici o alta interpretare menita să lărgească interdicția de a exercita recurs, De aceea, raportarea la art. 634 alin. (1) pct. 4 M.S.A., care definește noțiunea de hotărâre definitivă, sau la art. art. 17 alin. (2) din Legea nr. 2/2013, care reglementează desemnarea completului de filtru în recursul declarat în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate impune vreo limitare.

De altfel, textele menționate nu prevăd, explicit sau implicit, restricții de exercitare a recursului exercitat împotriva încheierii de suspendare a cursului procesului. Nici art. 124 alin. (2) M.S.A. nu limitează aplicarea art. 414 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu stabilește o interdicție expresă de fonnuiare a recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus sau menținut suspendarea cursului procesului, ci se referă doar la competența de soluționare a incidentelor procedurale (în categoria cărora intră și suspendarea procesului). Mai mult, textul art. 414 C. proc. civ. dă competența de soluționare a recursului în favoarea instanței ierarhic superioare celei menționate în art. 124 alin. (2) C. proc.

civ., deci vine în completarea acestui articol, astfel că nu există nici un argument care să susțină concluzia că art. 124 alin. (2) C. proc. civ. ar limita în vreun mod aplicabilitatea art, 414 C. proc. civ.. Altfel spus, art. 124 alin. (2) și art. 414 alin. (1) C. proc. civ. reglementează competența de soluționare a cererii de suspendare a procesului - respectiv a recursului declarat împotriva încheierii prin care se dispune această măsură. Prin urmare, nu exista nici un argument care să susțină concluzia că încheierilor care soluționează incidentele procedurale le este: aplicabil, ca regulă, regimul juridic aî hotărârilor pronunțate pe fond de acea instanță, inclusiv în privința căilor de atac, și care să atragă aplicarea în cauză a principiului „acesorium sequitur principale". "Nici art. 21 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, aslfei cum a fost modificată prin Legea nr. 76/2012, nu prevede o astfel de posibilitate.

Conform acestui text de lege, „secția I civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de Curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel". De vreme ce în noțiunea de .hotărâre", la care se referă prima teză a acestui articol, intră și încheierile, astfel cum sunt enumerate în art. 424 alin. (5) M.S.A., iar art. 414 alin. (1) instituie o cale de atac explicită pentru ipoteza întreruperii cursului judecății în ipoteza suspendării acestuia, teza a II-a a art. art. 21 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 nu este aplicabilă.

Prin urmare, art. 21 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 nu împiedică formularea recursului împotriva încheierilor prin care se suspendă cursul procesului pendinte în fața instanțelor care vor pronunța pe fond hotărâri definitive. Întrucât legiuitorul impune o singură limitare în aplicarea art. 414 alin. (1) C. proc. civ., în cazul încheierilor de suspendare date de Înalta Curte de Casație și Justiție, consider că o interpretare coroborată a art. 414 alin. (1) cu art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., art. 124 alin. (2) M.S.A., art. 21 din Legea nr. 304/2004 și art. 17 alin. (2) din Legea nr. 2/2013, menită să adauge noi limitări, se îndepărtează de Ia scopul urmărit de legiuitor, acela de a lăsa deschisa calea recursului împotriva tuturor încheierilor prin care se dispune suspendarea cauzei și de a nu condiționa în vreun fel exercitarea acestei căi de atac de posibilitatea ea hotărârea care se pronunță asupra fondului cauzei să fie susceptibilă de apel sau recurs.

Exercitarea căilor de atac numai în limitele fegii constituie o cerință de natură constituțională, menționată în art. 129 din Constituția României, potrivit cu care „împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita caile de atac, în condițiile legii", în art. 457 alin. (1) M.S.A. care prevede că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege și de principiul legalității care exclude examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală. Față de cele ce preced, consider că prezenta caic de atac este exercitată în conform cu legea, respectiv cu art. 414 alin. (1) C. proc.

civ., motiv pentru care excepția inadmisibilității recursului se impunea a fi respinsă. Prin urmare, recursul declarat de revizuentul M.S.A. era admisibil, însă putea fi sancționat cu nulitatea întrucât nu se încadra în motivele de recurs limitativ prevăzute de lege. În ceea ce privește recursul declarat de numitul Z.A., din analiza deciziei civile atacate, ca și din actele Dosarului nr. 12866/3/2013: se constată că acțiunea ce a făcut obiectul acestui dosar s-a purtat între con testatorul M.S.A. și S.R.T., astfel încât Z.A. nu a avui calitatea de parte în procesul în care s-a pronunțat Decizia atacată nr. 1749 din 13 noiembrie 2014, context în care cererea de recurs formulată de acesia se impunea a fi respinsă ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală în cauză.

În opinia separată nu se va insista asupra altor argumente care susțin soluția de constatare a nulității recursului formulat de revizuentul M.S.A., ca și asupra altor aspecte pentru care recursul declarat de Z.A. se impunea a fi respins, deoarece opinia majoritară, care impune soluția pronunțată în recursul, s-a rezumat la admisibilitatea recursului, astfel că rămâne fără semnificație juridică argumentarea unor aspecte de neiegalîtate care exced limitelor în care instanța s-a pronunțat.