Decizia nr. 1949/2016 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — revizuire

Circumstanțele cauzei 1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 20 martie 2013, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal, reclamanta SC A. SRL, societate în insolvență, a solicitat instanței, prin administrator judiciar B. și asociații SPRL, în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului Pentru Mediu, anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 192 din 20 decembrie 2012 a Administrației Fondului pentru Mediu; anularea Deciziei de impunere nr. 403/276941 din 25 octombrie 2012 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 403/276940 din 25 octombrie 2012, ambele emise de Administrația Fondului pentru Mediu; suspendarea Deciziei de impunere nr. 403/276941 din 25 octombrie 2012 a Administrației Fondului pentru Mediu, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a prezentului litigiu; obligarea Administrației Fondului pentru Mediu la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. Societatea A. SRL, în perioada 10 iulie 2012 - 9 octombrie 2012, a făcut obiectul unei inspecții fiscale din partea Administrației Fondului pentru Mediu, care viza respectarea prevederilor O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, cu modificările și completările ulterioare. Inspecția fiscală s-a finalizat la data de 25 octombrie 2012, prin emiterea Deciziei de impunere nr. 403/276941/2012 privind modificarea bazei de impunere cu privire la eco-taxa pe care societatea ar trebui să o plătească în raport cu ambalajele/sacoșele pe care le-a comercializat în perioada 2007 - 2011, în cuantum de 5.364.406 RON, cu titlu de obligații fiscale principale și accesorii. Împotriva Deciziei de impunere s-a formulat contestație la data de 12 noiembrie 2012, care a fost respinsă prin Decizia de soluționare a contestațiilor nr. 192 din data de 20 decembrie 2012. 1.

Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 1187 din 9 aprilie 2014, Curtea de Apel București a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, societate în insolvență, în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, a anulat Decizia nr. 192 din 20 decembrie 2012 emisă de pârâta AFM în soluționarea contestației reclamantei, a anulat Decizia de impunere nr. 403/276941 din 25 octombrie 2012 și Raportul de inspecție fiscală nr. 403/276940 din 25 octombrie 2012, emise de pârâta AFM și a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 9.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert. 2. Calea de atac exercitată 2.1. Împotriva sentinței menționate la pct. 1.2 și a Încheierii din data de 30 octombrie 2013, pronunțate de Curtea de Apel București a formulat recurs Administrația Fondului pentru Mediu, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. 2.2. Prin întâmpinarea depusă, SC A. SRL, aflată în insolvență a solicitat respingerea recursului și menținerea în întregime a Sentinței nr. 1187 din 9 aprilie 2013, susținând, în esență, că soluția instanței de fond este legală și temeinică. 2.

Procedura realizată în completul de filtru Raportul întocmit potrivit prevederilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în Completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii din data de 7 martie 2016, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat. Prin Încheierea din data de 18 mai 2016, completul de filtru a constatat incidența prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, a admis în principiu recursul formulat și a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 2 iunie 2016. 3. Soluția și considerentele Înaltei Curți, potrivit prevederilor art. 498 - 499 C. proc. civ., republicat 3.1. Recursul este întemeiat în limitele și pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare. 3.2. În recursul formulat, așa cum s-a menționat la pct. 2.1 al prezentei decizii, autoritatea recurentă a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și, respectiv, pct. 8 din C. proc. civ., republicat, susținând, în esență, criticile care vor fi prezentate în continuare. 3.2. Referitor la Încheierea din data de 30 octombrie 2013, autoritatea recurentă a susținut că instanța de fond a interpretat greșit prevederile art. 332 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 44 alin. (1) și art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 C. proc. civ., republicat, respingând în mod greșit cererea de recuzare a expertului tehnic judiciar Călinescu Natalia, care a efectuat expertiza din cauza de față după ce anterior, în Dosarul nr. x/33/2012 aflat pe rolul Curții de Apel Cluj, efectuase o expertiză cu aceleași obiective, cauzele având obiect identic. 3.

Referitor la Sentința nr. 1187/2014, autoritatea recurentă a susținut că această soluție nu cuprinde motivele pe care se sprijină, instanța de fond rezumându-se să preia concluziile raportului de expertiză, fără a prezenta considerațiile proprii, cu argumente temeinice și legale care să aparțină judecătorului fondului, fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, autoritatea recurentă a susținut, în esență, că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile de drept material incidente în cauza dedusă judecății. În ceea ce privește obligarea la plata sumei de 9.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată pentru onorariul de expert, autoritatea recurentă a susținut că sunt incidente prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., republicat, raportate la prevederile art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000, iar complexitatea lucrării și volumul de lucru depus trebuiau apreciate prin prisma faptului că același expert efectuase o expertiză identică din care a preluat concluziile. 3.

În ceea ce privește susținerile și criticile care vizează nelegalitatea și netemeinicia Încheierii din data de 30 octombrie 2013, Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate. Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ., republicată, experții pot fi recuzați pentru aceleași motive ca și judecătorii, iar potrivit prevederilor art. 42 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul este incompatibil, între altele, atunci: pct. 1 când și-a exprimat, anterior, părerea cu privire la soluția în cauză pe care a fost desemnat să o judece; pct. 13 atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa. În cauză, este necontestat că expertul tehnic judiciar care a întocmit/realizat raportul de expertiză în cauza de față, fusese desemnat și efectuase o expertiză similară în cauza ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/33/2012, în care Curtea de Apel Cluj a pronunțat Sentința nr. 603 din 13 decembrie 2013, irevocabilă prin Decizia nr. 4008 din 28 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. Ambele dosare au avut ca obiect cereri de anulare a actelor fiscale prin care Administrația Fondului pentru Mediu (AFM) stabilise în sarcina societăților comerciale reclamante obligații fiscale bugetare constând în contribuții pentru ecotaxa pe care cele două societăți comerciale o datorau pentru perioada 2007 - 2011, ca urmare a fabricării și comercializării pe piața internă a pungilor/sacoșelor din material plastic. De asemenea, în ambele dosare, expertizele tehnice au avut ca obiectiv verificarea tehnică dacă materialul plastic utilizat de cele două societăți comerciale respectă condițiile prevăzute la pct. 3 lit. d) din Anexa 2 la Directiva 94/62/CE și pct. 3 lit. d) din Anexa 2 la H.G. nr. 62/2005. Analizând conținutul celor două expertize tehnice, rezultă că, în ambele cazuri, conținuturile (considerațiile teoretice, concluziile, etc.) sunt identice, diferențele rezumându-se, în esență, la cantitățile procesate și sumele stabilite de organele fiscale drept contribuții și accesorii. În întâmpinarea depusă, societatea comercială intimată a susținut că dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., republicat, nu sunt incidente deoarece expertul tehnic nu s-a pronunțat în cauza de față și nici în legătură cu litigiul care face obiectul cauzei de față. Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., republicat, judecătorul este incompatibil când și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția în cauza pe care a fost desemnat să o judece, dar, în cazul expertului tehnic judiciar Călinescu Natalia,,,cauza pe care a fost desemnat să o judece” o constituie expertiza și obiectivele pentru care fusese desemnat și pe care le,,soluționase” și în prima expertiză efectuată în Dosarul nr. x/33/2012, fiind astfel incidente dispozițiile legale citate. Pe de altă parte, în opinia Înaltei Curți, având în vedere aspectele reținute/prezentate mai sus și necontestate de părți, cu privire la efectuarea expertizei tehnice în cauza de față, existau suficiente elemente care să producă îndoieli serioase cu privire la imparțialitatea expertului, după ce efectuase prima expertiză în litigiul din Dosarul nr. x/33/2012, fiind astfel incidente prevederile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., republicat. Astfel fiind, rezultă că Încheierea din data de 30 octombrie 2013 a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 322 alin. (1) și art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 C. proc. civ., republicat, cererea de recuzare a expertului tehnic judiciar fiind temeinică și legală, ceea ce impune desființarea încheierii respective. Ca urmare, rejudecând cererea de recuzare, Înalta Curte o va admite ca fiind întemeiată. Pe cale de consecință, actele îndeplinite ulterior, inclusiv pronunțarea Sentinței nr. 1187 din 9 aprilie 2014, sunt lovite de nulitate, astfel încât analizarea celorlalte motive de recurs a devenit superfluă, urmând ca susținerile autorității recurente să fie avute în vedere, ca apărări, de instanța de rejudecare. În concluzie, recursul va fi admis, cele două hotărâri vor fi casate iar cauza va fi trimisă pentru rejudecare aceleiași instanțe.