ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3796/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3796/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta

SC K.S. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului

pentru Mediu, suspendarea executării Deciziei de Impunere nr. 122 din 17 iunie

2011, a Raportului de Inspecție fiscală nr. 126 din 17 iunie 2011, emise de

Administrația Fondului Pentru Mediu - Direcția Venituri, prin care s-au

stabilit în sarcina societății obligații fiscale suplimentare de plată și

accesorii aferente în cuantum de 11.685.080 RON, până la soluționarea

definitivă a acțiunii în anulare.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că în perioada 26 aprilie 2010 - 14 iunie 2011 inspectorii

Administrației Fondului pentru Mediu au desfășurat o inspecție fiscală, având

ca obiect modul de constituire și de întocmire a declarațiilor lunare privind

obligațiile de plată la veniturile Fondului pentru Mediu, precum și verificarea

modului de evidențiere, calcul și virare a obligațiilor fiscale ale Societății

față de bugetul Fondului pentru Mediu pe perioada 01 ianuarie 2005 - 31

decembrie 2009.

Ca urmare a

inspecției fiscale, organele de control au emis Raportul de inspecție și

Decizia de impunere, prin care au constatat că Societatea nu și-ar fi

îndeplinit în totalitate obligațiile anuale de valorificare, reciclare a

anvelopelor uzate, în așa fel încât societatea reclamantă a fost impusă la

plata sumei de 8.826 RON; nu și-ar fi îndeplinit în totalitate obligațiile

anuale de valorificare, reciclare a deșeurilor de ambalaje, în așa fel încât

societatea a fost impusă la plata sumei de 5.628.755 RON; nu și-ar fi

îndeplinit obligația de declarare și de plată la bugetul fondului de mediu a

contribuției de 2% din valoarea formaldehidei, motiv pentru care organele de

control au impus la plată Societatea pentru suma de 2.888 RON; nu ar fi achitat

la bugetul fondului de mediu contribuția de 3% aplicată la valoarea de vânzare

a produselor, care se achită de operatorul economic care a realizat prelucrarea

lemnului, motiv pentru care inspectorii fiscali au obligat Societatea la plata

sumei de 5.979.580 RON precum și că nu ar fi achitat la bugetul fondului de

mediu contribuția de 1% din valoarea de vânzare a masei lemnoase pe picior sau

a sortimentelor de lemn brut rezultate în urma exploatării masei lemnoase pe

picior, motiv pentru care inspectorii fiscali au obligat societatea la plata

sumei de 65.031 RON.

Împotriva Deciziei de

impunere reclamanta a formulat contestație fiscală, înregistrată sub nr. 110544

din 08 august 2011, prin care a solicitat anularea Deciziei de Impunere și a

Raportului de Inspecție fiscală pentru grave erori de fapt și de drept.

Sub aspectul cazului

bine justificat, reclamanta a argumentat, în esență, că nu realizează

activități de prelucrare a lemnului, deci nu poate fi obligată la plata

contribuției de 3% din valoarea de vânzare a produselor obținute, potrivit art.

9 alin. (1) lit. h) din O.U.G. nr. 196/2005; că nu exploatează masa lemnoasă pe

picior în vederea introducerii lemnului exploatat într-un proces de prelucrare

și deci nu i se poate impune contribuția de 1% prevăzută de art. 9 alin. (l)

lit. f) din O.U.G. nr. 196/2005; că figura în evidențele AFM cu plăți efectuate

pe plus în cuantum de 86.915 RON, în așa fel încât, în mod nelegal Societatea a

fost impusă la plata sumei de 2.888 RON reprezentând cota de 2% din valoarea

substanțelor chimice periculoase comercializate de producători sau importatori,

potrivit art. 9 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 196/2005; că și-a îndeplinit

obiectivul anual de gestionare a anvelopelor uzate și de valorificare/reciclare

a deșeurilor de ambalaje, motiv pentru care nu mai putea fi obligată și la

plata taxelor aferente.

Sub aspectul

prejudiciului iminent, reclamanta a învederat că executarea imediată ar

determina perturbarea gravă a activității comerciale desfășurată de Societate

și ar genera societății un prejudiciu major, conducând în mod direct la

incapacitate de plată a obligațiilor curente, la incapacitatea achitării

creditelor bancare pe termen scurt și pe termen lung scadente în această

perioadă și a dobânzilor aferente, la imposibilitatea obținerii unor facilități

noi de creditare în vederea acoperirii lipsei de lichidități sau a fondurilor suplimentare

din activele deținute; la incapacitatea de plată față de salariații proprii și

față de salariații indirecți, determinând întreruperea forțată și iremediabilă

a programului investițional aflat în curs, cu consecințe grave asupra

capacității de producție a societății.

La termenul din 12

decembrie 2011, societatea comercială reclamantă a depus o cerere precizatoare

prin care a arătat că, întrucât contestația împotriva Deciziei de Impunere a

fost soluționată prin Decizia nr. 56 din 22 septembrie 2011 că temeiul de drept

al cererii de suspendare îl constituie dispozițiile art. 15 din Legea nr.

554/2004, reclamanta solicitând suspendarea executării Deciziei nr. 122/2011

până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei având ca obiect

anularea acestui din urmă act administrativ fiscal, dosarul fiind înregistrat

pe rolul Curții de Apel București sub nr. 9732/2/2011.

instanței de fond

Prin Sentința civilă

nr. 393 din 23 ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal a respins cererea reclamantei SC K.S. SA ca

neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a constatat că societatea reclamantă a

invocat ca împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă asupra

legalității actului administrativ însăși criticile de nelegalitate invocate în

privința actului administrativ atacat (critici care, în concret, au vizat

greșita interpretare și aplicare de către organele de control a dispozițiilor

art. 9 lit. f), h), e ) și ale art. 4 din O.U.G. nr. 196/2008), iar verificarea

acestora ar obliga instanța la o analiză profundă și amănunțită a

interpretărilor date de autoritatea emitentă și a argumentelor invocate de

reclamantă, ceea ce ar fi de natură să atragă antepronunțarea instanței cu

privire la legalitatea actului administrativ.

Curtea a apreciat că

în cauză nu au fost invocate și nici nu au fost identificate împrejurări vădite

de fapt și de drept care să creeze o îndoială serioasă cu privire la

legalitatea actului administrativ atacat, care se bucură de o puternică

prezumție de legalitate, veridicitate și autenticitate.

În condițiile în care

decizia atacată se bucură în continuare de prezumția de legalitate,

veridicitate și autenticitate, ceea ce face ca aceasta să fie executorie, punerea

în executare a acesteia nu poate produce o pagubă iminentă în sensul legii.

exercitată

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs, în termenul legal, SC K.S. SA, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, invocând motivul de modificare prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei

legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

Recurenta susține că

instanța de fond în mod greșit, ignoră aspectele sesizate, de societate, de

natură să creeze o aparență de nelegalitate a Deciziei de impunere prin prisma

încălcării dispozițiilor legale cu privire la efectele plății și efectele

compensării de drept a creanțelor fiscale reciproce și, în același timp, omite

analiza îndeplinirii condiției producerii unei pagube iminente, apreciind, în

mod vădit nelegal, că nu este necesară cercetarea îndeplinirii condiției

pagubei iminentă în situația constatării neîndeplinirii condiției cazului bine

justificat.

Apreciază că în cauză

sunt îndeplinite în totalitate cerințele prevăzute de art. 14 din Legea nr.

554/2004 pentru a se dispune măsura suspendării executării deciziei de

impunere, situația societății recurente prezentând un caz bine justificat, de

natură să inducă îndoieli temeinice cu privire la nelegalitatea actului de

impunere și, în același timp, executarea Deciziei de impunere ar fi de natură

să cauzeze o pagubă iminentă.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurenta-reclamantă prezintă detaliat motivele care, în

opinia sa justifică îndeplinirea celor două condiții cerute de lege.

Susține în ceea ce

privește îndeplinirea condiției cazului bine justificat că raționamentul

instanței de fond este greșit în condițiile în care pe lângă aspectele

referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 9 lit. f) și h) din

O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru Mediu asupra situației de fapt

specifice K., a contestat Decizia de impunere pentru faptul ignorării totale de

către AFM a specificului activității de producție al societății, a efectelor

unei plăți perfect valabile efectuate de recurentă și constatată de organele de

control, precum și nesocotirea flagrantă a dispozițiilor legale cu privire la

compensarea de drept a creanțelor fiscale.

Arată că instanța de

fond a omis să analizeze aspectele de drept și de fapt învederate de societate

care nu vizau și nu necesitau, în mod exclusiv, analiza chestiunilor de fond,

fiind ușor identificabile în urma „pipăirii fondului", la o analiză

efectivă a argumentelor prezentate.

Solicită observarea

caracterului sumar și omisiv al analizei instanței de fond cu privire la

argumentele referitoare la îndeplinirea condiției cazului bine justificat,

fiind ignorate aspectele esențiale invocate de societate de natură să conducă

la dovedirea unei îndoieli vădite cu privire la legalitatea Deciziei de

impunere.

Contrar concluziilor

instanței de fond, care a decis analizarea condiției pagubei iminente exclusiv

ca o condiție subsecventă și accesorie a cazului bine justificat, susține că

prevenirea producerii unei pagube iminente, așa cum este aceasta este definită

de art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 544/2004, reprezintă o condiție

separată, a cărei îndeplinire poate fi reținută, în situația în care executarea

actului administrativ ar produce un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat

prin anularea actului.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului.

Examinând cauza prin

prisma motivului invocat de recurenta-reclamantă și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., sub toate aspectele Înalta Curte constată că recursul nu este

fondat.

fapt și de drept relevante

Suspendarea

executării actului administrativ la cererea persoanei vătămate, reglementată în

art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru etapa procedurii prealabile

administrative și în art. 15 din aceeași lege, pentru etapa judiciară de

contestate a actului administrativ, constituie un instrument procedural menit

să asigure protecția juridică provizorie a subiectelor de drept în sarcina

cărora actul administrativ dă naștere unor obligații, până la evaluarea

acestuia de către instanța de contencios administrativ.

Această măsură de

protecție, care înlătură temporar efectul executoriu al actului administrativ,

poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite cele două condiții prevăzute

cumulativ de lege:

- cazul bine

justificat, definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind

împrejurările legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o

îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ;

- paguba iminentă,

definită de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 ca fiind

prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu

public.

Îndeplinirea celor

două condiții este verificată în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o

analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept

prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente

pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul

administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu sau

impozabil de înlăturat în ipoteza în care actul contestat ar fi, în final,

anulat de instanță.

În speță, judecătorul

fondului a reținut în mod judicios neîndeplinirea cerințelor legale, în

condițiile în care în cauză nu s-a probat existența unor elemente astfel cum

sunt definite în art. 2 alin. (1) lit. t) de natură a crea dubii serioase cu

privire la legalitatea actului administrativ.

Fără a se pronunța

tranșant în sensul legalității Deciziei de impunere nr. 122 din 17 iunie 2011,

a Raportului de inspecție fiscală nr. 126 din 17 iunie 2011 și a Deciziei nr.

56 din 22 septembrie 2011 emise de Administrația Fondului pentru Mediu prin

care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare la

bugetul fondului pentru mediu în perioada 1 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2009

și fără a interfera cu atribuțiile instanței care soluționează fondul pricinii,

Înalta Curte reține că în limitele învestirii sale nu a putut decela elemente

de natură a răsturna prezumția de legalitate de care beneficiază actul

administrativ examinat.

Este adevărat că

reclamanta a formulat critici la adresa actului administrativ fiscal, însă

acest fapt nu este de natură să conducă la răsturnarea prezumției de legalitate

pe care se fondează caracterul executoriu al acestuia.

Înalta Curte reține

că aceste critici vizează nelegalitatea impunerii contribuției de 3% din

valoarea de vânzare a produselor obținute potrivit art. 9 alin. (1) lit. h) din

O.U.G. nr. 196/2005, a contribuției de 1% din valoarea masei lemnoase pe picior

rezultată în urma exploatării potrivit art. (1) lit. f) din același act

normativ, a cotei de 2% din valoarea substanțelor chimice periculoase

comercializate în condițiile art. 9 alin. (1) lit. e) din ordonanță,

îndeplinirea obligațiilor de valorificare, reciclare a autovehiculelor uzate, a

deșeurilor de ambalaje.

Or, clarificarea

aspectelor care țin de interpretarea dispozițiilor legale aplicabile și de valoarea

probatorie a înscrisurilor prezentate nu se poate realiza pe calea sumară a

procedurii reglementate de art. 14 alin. (1) Legea nr. 554/2004, ci doar în

cadrul acțiunii având ca obiect anularea actului administrativ fiscal, adică la

fondul cauzei.

Jurisprudența

constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal în această materie (relevată, de ex. prin Deciziile nr.

550/2009, nr. 3322/2009, nr. 3543/2009, nr. 4027/2009, nr. 4169/2009) este în

sensul că nu orice dubiu în privința legalității unui act administrativ

demonstrează îndeplinirea „cazului bine justificat”, ci, dimpotrivă, au această

aptitudine doar îndoielile serioase, determinate, spre exemplu, de nemotivarea

actului, de emiterea lui de către un organ necompetent, de întemeierea acestuia

pe texte legale abrogate, neconstituționale, ori în mod evident inaplicabile,

etc.

Respectarea

principiului proporționalității în această materie și punerea în balanță, pe de

o parte, a interesului statului care execută un act ce se bucură de prezumția

de legalitate, fără a fi afectat de vădite neregularități și, pe de altă parte,

a interesului particularului care nu se prevalează de apărări de natură a crea

o îndoială serioasă în privința legalității acestuia, conduce, de asemenea, la

concluzia că nu există temeiuri pentru ca în această etapă să se acorde

suspendarea executării.

Mai mult instanța are

numai posibilitatea de a efectua o cercetare sumară a aparenței dreptului,

întrucât în cadrul procedurii prevăzute de lege nu poate fi prejudecat fondul

litigiului.

Înalta Curte reține

că cercetarea sumară a dovezilor administrate la fondul cauzei în limitele

specifice acestei proceduri, în care nu este îngăduită prejudecarea fondului,

nu este aptă să conducă la o concluzie contrară celei la care a ajuns prima

instanță.

Având în vedere cele

reținute cu privire la cazul bine justificat și împrejurarea că, așa cum s-a

menționat și anterior, art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 impune îndeplinirea

cumulativă a celor două condiții pentru suspendarea actului administrativ,

Înalta Curte constată că examinarea criticii legate de condiția pagubei

iminente a devenit de prisos așa cum în mod corect a motivat prima instanță.

soluției adoptate în recurs

Ținând seama de toate

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul declarat în temeiul

art. 14 alin. (4), corelat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, ca

nefondat, neexistând motive de reformare a sentinței atacate, potrivit art. 304

pct. 9 sau art. 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de SC „K.S.” SA împotriva Sentinței civile nr. 393 din 23 ianuarie

2012 a Curții de Apel București, secția a VIII- a contencios administrativ și

fiscal ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 septembrie 2012.

Procesat de GGC - LM