ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3796/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Procedura în primă instanță Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC K.S. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, suspendarea executării Deciziei de Impunere nr. 122 din 17 iunie 2011, a Raportului de Inspecție fiscală nr. 126 din 17 iunie 2011, emise de Administrația Fondului Pentru Mediu - Direcția Venituri, prin care s-au stabilit în sarcina societății obligații fiscale suplimentare de plată și accesorii aferente în cuantum de 11.685.080 RON, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în perioada 26 aprilie 2010 - 14 iunie 2011 inspectorii Administrației Fondului pentru Mediu au desfășurat o inspecție fiscală, având ca obiect modul de constituire și de întocmire a declarațiilor lunare privind obligațiile de plată la veniturile Fondului pentru Mediu, precum și verificarea modului de evidențiere, calcul și virare a obligațiilor fiscale ale Societății față de bugetul Fondului pentru Mediu pe perioada 01 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2009. Ca urmare a inspecției fiscale, organele de control au emis Raportul de inspecție și Decizia de impunere, prin care au constatat că Societatea nu și-ar fi îndeplinit în totalitate obligațiile anuale de valorificare, reciclare a anvelopelor uzate, în așa fel încât societatea reclamantă a fost impusă la plata sumei de 8.826 RON; nu și-ar fi îndeplinit în totalitate obligațiile anuale de valorificare, reciclare a deșeurilor de ambalaje, în așa fel încât societatea a fost impusă la plata sumei de 5.628.755 RON; nu și-ar fi îndeplinit obligația de declarare și de plată la bugetul fondului de mediu a contribuției de 2% din valoarea formaldehidei, motiv pentru care organele de control au impus la plată Societatea pentru suma de 2.888 RON; nu ar fi achitat la bugetul fondului de mediu contribuția de 3% aplicată la valoarea de vânzare a produselor,

care se achită de operatorul economic care a realizat prelucrarea lemnului, motiv pentru care inspectorii fiscali au obligat Societatea la plata sumei de 5.979.580 RON precum și că nu ar fi achitat la bugetul fondului de mediu contribuția de 1% din valoarea de vânzare a masei lemnoase pe picior sau a sortimentelor de lemn brut rezultate în urma exploatării masei lemnoase pe picior, motiv pentru care inspectorii fiscali au obligat societatea la plata sumei de 65.031 RON. Împotriva Deciziei de impunere reclamanta a formulat contestație fiscală, înregistrată sub nr. 110544 din 08 august 2011, prin care a solicitat anularea Deciziei de Impunere și a Raportului de Inspecție fiscală pentru grave erori de fapt și de drept.

Sub aspectul cazului bine justificat, reclamanta a argumentat, în esență, că nu realizează activități de prelucrare a lemnului, deci nu poate fi obligată la plata contribuției de 3% din valoarea de vânzare a produselor obținute, potrivit art. 9 alin. (1) lit. h) din O.U.G. nr. 196/2005; că nu exploatează masa lemnoasă pe picior în vederea introducerii lemnului exploatat într-un proces de prelucrare și deci nu i se poate impune contribuția de 1% prevăzută de art. 9 alin. (l) lit. f) din O.U.G. nr. 196/2005; că figura în evidențele AFM cu plăți efectuate pe plus în cuantum de 86.915 RON, în așa fel încât, în mod nelegal Societatea a fost impusă la plata sumei de 2.888 RON reprezentând cota de 2% din valoarea substanțelor chimice periculoase comercializate de producători sau importatori, potrivit art. 9 alin. (1) lit. e) din O.U.G.

nr. 196/2005; că și-a îndeplinit obiectivul anual de gestionare a anvelopelor uzate și de valorificare/reciclare a deșeurilor de ambalaje, motiv pentru care nu mai putea fi obligată și la plata taxelor aferente.

Sub aspectul prejudiciului iminent, reclamanta a învederat că executarea imediată ar determina perturbarea gravă a activității comerciale desfășurată de Societate și ar genera societății un prejudiciu major, conducând în mod direct la incapacitate de plată a obligațiilor curente, la incapacitatea achitării creditelor bancare pe termen scurt și pe termen lung scadente în această perioadă și a dobânzilor aferente, la imposibilitatea obținerii unor facilități noi de creditare în vederea acoperirii lipsei de lichidități sau a fondurilor suplimentare din activele deținute; la incapacitatea de plată față de salariații proprii și față de salariații indirecți, determinând întreruperea forțată și iremediabilă a programului investițional aflat în curs, cu consecințe grave asupra capacității de producție a societății.

La termenul din 12 decembrie 2011, societatea comercială reclamantă a depus o cerere precizatoare prin care a arătat că, întrucât contestația împotriva Deciziei de Impunere a fost soluționată prin Decizia nr. 56 din 22 septembrie 2011 că temeiul de drept al cererii de suspendare îl constituie dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, reclamanta solicitând suspendarea executării Deciziei nr. 122/2011 până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei având ca obiect anularea acestui din urmă act administrativ fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București sub nr. 9732/2/2011. 2. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 393 din 23 ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea reclamantei SC K.S.

SA ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a constatat că societatea reclamantă a invocat ca împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ însăși criticile de nelegalitate invocate în privința actului administrativ atacat (critici care, în concret, au vizat greșita interpretare și aplicare de către organele de control a dispozițiilor art. 9 lit. f), h), e ) și ale art. 4 din O.U.G. nr. 196/2008), iar verificarea acestora ar obliga instanța la o analiză profundă și amănunțită a interpretărilor date de autoritatea emitentă și a argumentelor invocate de reclamantă, ceea ce ar fi de natură să atragă antepronunțarea instanței cu privire la legalitatea actului administrativ.

Curtea a apreciat că în cauză nu au fost invocate și nici nu au fost identificate împrejurări vădite de fapt și de drept care să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ atacat, care se bucură de o puternică prezumție de legalitate, veridicitate și autenticitate. În condițiile în care decizia atacată se bucură în continuare de prezumția de legalitate, veridicitate și autenticitate, ceea ce face ca aceasta să fie executorie, punerea în executare a acesteia nu poate produce o pagubă iminentă în sensul legii. 3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a formulat recurs, în termenul legal, SC K.S. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. Recurenta susține că instanța de fond în mod greșit, ignoră aspectele sesizate, de societate, de natură să creeze o aparență de nelegalitate a Deciziei de impunere prin prisma încălcării dispozițiilor legale cu privire la efectele plății și efectele compensării de drept a creanțelor fiscale reciproce și, în același timp, omite analiza îndeplinirii condiției producerii unei pagube iminente, apreciind, în mod vădit nelegal, că nu este necesară cercetarea îndeplinirii condiției pagubei iminentă în situația constatării neîndeplinirii condiției cazului bine justificat.

Apreciază că în cauză sunt îndeplinite în totalitate cerințele prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune măsura suspendării executării deciziei de impunere, situația societății recurente prezentând un caz bine justificat, de natură să inducă îndoieli temeinice cu privire la nelegalitatea actului de impunere și, în același timp, executarea Deciziei de impunere ar fi de natură să cauzeze o pagubă iminentă. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă prezintă detaliat motivele care, în opinia sa justifică îndeplinirea celor două condiții cerute de lege. Susține în ceea ce privește îndeplinirea condiției cazului bine justificat că raționamentul instanței de fond este greșit în condițiile în care pe lângă aspectele referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 9 lit. f) și h) din O.U.G.

nr. 196/2005 privind Fondul pentru Mediu asupra situației de fapt specifice K., a contestat Decizia de impunere pentru faptul ignorării totale de către AFM a specificului activității de producție al societății, a efectelor unei plăți perfect valabile efectuate de recurentă și constatată de organele de control, precum și nesocotirea flagrantă a dispozițiilor legale cu privire la compensarea de drept a creanțelor fiscale. Arată că instanța de fond a omis să analizeze aspectele de drept și de fapt învederate de societate care nu vizau și nu necesitau, în mod exclusiv, analiza chestiunilor de fond, fiind ușor identificabile în urma „pipăirii fondului", la o analiză efectivă a argumentelor prezentate.

Solicită observarea caracterului sumar și omisiv al analizei instanței de fond cu privire la argumentele referitoare la îndeplinirea condiției cazului bine justificat, fiind ignorate aspectele esențiale invocate de societate de natură să conducă la dovedirea unei îndoieli vădite cu privire la legalitatea Deciziei de impunere. Contrar concluziilor instanței de fond, care a decis analizarea condiției pagubei iminente exclusiv ca o condiție subsecventă și accesorie a cazului bine justificat, susține că prevenirea producerii unei pagube iminente, așa cum este aceasta este definită de art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 544/2004, reprezintă o condiție separată, a cărei îndeplinire poate fi reținută, în situația în care executarea actului administrativ ar produce un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat prin anularea actului.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului. Examinând cauza prin prisma motivului invocat de recurenta-reclamantă și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., sub toate aspectele Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante Suspendarea executării actului administrativ la cererea persoanei vătămate, reglementată în art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru etapa procedurii prealabile administrative și în art. 15 din aceeași lege, pentru etapa judiciară de contestate a actului administrativ, constituie un instrument procedural menit să asigure protecția juridică provizorie a subiectelor de drept în sarcina cărora actul administrativ dă naștere unor obligații, până la evaluarea acestuia de către instanța de contencios administrativ.

Această măsură de protecție, care înlătură temporar efectul executoriu al actului administrativ, poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite cele două condiții prevăzute cumulativ de lege: - cazul bine justificat, definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind împrejurările legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; - paguba iminentă, definită de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Îndeplinirea celor două condiții este verificată în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu sau impozabil de înlăturat în ipoteza în care actul contestat ar fi, în final, anulat de instanță. În speță, judecătorul fondului a reținut în mod judicios neîndeplinirea cerințelor legale, în condițiile în care în cauză nu s-a probat existența unor elemente astfel cum sunt definite în art. 2 alin. (1) lit. t) de natură a crea dubii serioase cu privire la legalitatea actului administrativ.

Fără a se pronunța tranșant în sensul legalității Deciziei de impunere nr. 122 din 17 iunie 2011, a Raportului de inspecție fiscală nr. 126 din 17 iunie 2011 și a Deciziei nr. 56 din 22 septembrie 2011 emise de Administrația Fondului pentru Mediu prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare la bugetul fondului pentru mediu în perioada 1 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2009 și fără a interfera cu atribuțiile instanței care soluționează fondul pricinii, Înalta Curte reține că în limitele învestirii sale nu a putut decela elemente de natură a răsturna prezumția de legalitate de care beneficiază actul administrativ examinat. Este adevărat că reclamanta a formulat critici la adresa actului administrativ fiscal, însă acest fapt nu este de natură să conducă la răsturnarea prezumției de legalitate pe care se fondează caracterul executoriu al acestuia.

Înalta Curte reține că aceste critici vizează nelegalitatea impunerii contribuției de 3% din valoarea de vânzare a produselor obținute potrivit art. 9 alin. (1) lit. h) din O.U.G. nr. 196/2005, a contribuției de 1% din valoarea masei lemnoase pe picior rezultată în urma exploatării potrivit art. (1) lit. f) din același act normativ, a cotei de 2% din valoarea substanțelor chimice periculoase comercializate în condițiile art. 9 alin. (1) lit. e) din ordonanță, îndeplinirea obligațiilor de valorificare, reciclare a autovehiculelor uzate, a deșeurilor de ambalaje. Or, clarificarea aspectelor care țin de interpretarea dispozițiilor legale aplicabile și de valoarea probatorie a înscrisurilor prezentate nu se poate realiza pe calea sumară a procedurii reglementate de art. 14 alin. (1) Legea nr. 554/2004, ci doar în cadrul acțiunii având ca obiect anularea actului administrativ fiscal, adică la fondul cauzei.

Jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în această materie (relevată, de ex.

prin Deciziile nr. 550/2009, nr. 3322/2009, nr. 3543/2009, nr. 4027/2009, nr. 4169/2009) este în sensul că nu orice dubiu în privința legalității unui act administrativ demonstrează îndeplinirea „cazului bine justificat”, ci, dimpotrivă, au această aptitudine doar îndoielile serioase, determinate, spre exemplu, de nemotivarea actului, de emiterea lui de către un organ necompetent, de întemeierea acestuia pe texte legale abrogate, neconstituționale, ori în mod evident inaplicabile, etc. Respectarea principiului proporționalității în această materie și punerea în balanță, pe de o parte, a interesului statului care execută un act ce se bucură de prezumția de legalitate, fără a fi afectat de vădite neregularități și, pe de altă parte, a interesului particularului care nu se prevalează de apărări de natură a crea o îndoială serioasă în privința legalității acestuia, conduce, de asemenea, la concluzia că nu există temeiuri pentru ca în această etapă să se acorde suspendarea executării.

Mai mult instanța are numai posibilitatea de a efectua o cercetare sumară a aparenței dreptului, întrucât în cadrul procedurii prevăzute de lege nu poate fi prejudecat fondul litigiului. Înalta Curte reține că cercetarea sumară a dovezilor administrate la fondul cauzei în limitele specifice acestei proceduri, în care nu este îngăduită prejudecarea fondului, nu este aptă să conducă la o concluzie contrară celei la care a ajuns prima instanță. Având în vedere cele reținute cu privire la cazul bine justificat și împrejurarea că, așa cum s-a menționat și anterior, art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 impune îndeplinirea cumulativă a celor două condiții pentru suspendarea actului administrativ, Înalta Curte constată că examinarea criticii legate de condiția pagubei iminente a devenit de prisos așa cum în mod corect a motivat prima instanță.

2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Ținând seama de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul declarat în temeiul art. 14 alin. (4), corelat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat, neexistând motive de reformare a sentinței atacate, potrivit art. 304 pct. 9 sau art. 304 1 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de SC „K.S.” SA împotriva Sentinței civile nr. 393 din 23 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII- a contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 septembrie 2012. Procesat de GGC - LM