ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1293/2017

Decizia nr. 1293/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL (societate în insolvență) a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, anularea Raportului de inspecție fiscală și a Deciziei de impunere nr. 451 din 17 decembrie 2012 în ceea ce privește obligațiile stabilite în sarcina societății, precum și a Deciziei de soluționare a contestației administrative nr. 28 din 22 martie 2013.

Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 160 din 18 decembrie 2014, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantă, a anulat, în parte, Decizia de soluționare a contestației administrative nr. 28 din 22 martie 2013.

Totodată, a admis, în parte, contestația formulată de reclamantă, a anulat, parțial, Raportul de inspecție fiscală nr. 451 din 17 decembrie 2012 și decizia de impunere cu același număr, în ceea ce privește obligația de plată a sumei de 71.506 RON, stabilită în temeiul art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 195/2006; obligația de plată a sumei de 6.244.307,8 RON, stabilită în temeiul art. 9 alin. (1) lit. q) din O.U.G. nr. 195/2006, și obligația de plată a sumei de 4.988.705,06 RON, reprezentând accesorii.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea atacată se fundamentează pe aspecte contradictorii, neconforme cu realitatea și străine cauzei, în ceea ce privește reținerile referitoare la Standardul ASTM invocat de reclamantă și cele în legătură cu obiecțiunile formulate la raportul de expertiză efectuat în cauză.

Totodată, a invocat faptul că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în materie de stabilire a biodegradabilității ambalajelor și a regimului de taxare/ impozitare aplicabil acestora, respectiv, de stabilire a obligației de plată a ecotaxei și al cuantumului acesteia.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat.

Un prim motiv de recurs vizează fundamentarea sentinței atacate pe aspecte contradictorii, neconforme cu realitatea și străine cauzei.

În acest sens, recurenta-pârâtă consideră că, deși instanța de fond punctează considerentele legale pentru standardul ASTM D6954-04 invocat de reclamantă, acesta nu reprezintă un standard internațional (nu este emis de o organizație internațională de standardizare și nu este considerat de organismele competente în materie un standard relevant pe plan european, și concluzionează contrar acestor considerente, că respectivul standard poate fi considerat a fi un standard internațional.

Contrar aspectelor circumscrise cauzei, instanța de fond reține că pârâta nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză întocmit în cauză.

În realitate, atât în cuprinsul întâmpinării, cât și cu ocazia notelor de ședință referitoare la raportul de expertiză contabilă, înainte de termenul de judecată din data de 11 decembrie 2014, a ridicat obiecțiuni cu privire la testele efectuate de societate, precum și la raportul de expertiză tehnică.

Cu privire la mențiunile de la alin. (2) al paginilor 8/10 din expertiza contabil-judiciară, potrivit cărora: „în calculul efectuat de expertiza contabilă nu s-a calculat ecotaxă pentru ambalajele fabricate în perioada 1 ianuarie 2009 - 31 decembrie 2009 și vândute în perioada 1 ianuarie 2009 - 31 decembrie 2009, ținând cont de concluziile expertizei tehnice prin care s-a stabilit că ambalajele sunt biodegradabile și pentru care nu se datorează ecotaxă”, reclamanta-pârâtă consideră că există o contradicție flagrantă în concluziile expertizei tehnice, în sensul că nu este posibil să producă în anul 2009 anumite modele de pungi (sau ambalaje) considerate a fi biodegradabile și să fie vândute pe parcursul a trei ani, în condițiile în care proprietatea elementară a oxo-biodegradabilității este biodegradarea acestor bunuri într-un interval de 6 - 9 luni.

Instanța de fond reține și că descompunerea produselor este parțială, dar concluzionează în mod contradictoriu că produsele sunt și biodegradabile.

Un al doilea motiv de recurs vizează aplicarea greșită a normelor de drept material, incidente în materie de stabilire a biodegradabilității ambalajelor și a regimului de taxare/impozitare aplicabil acestora, respectiv, de stabilire a obligației de plată a ecotaxei și al cuantumului acesteia.

Potrivit Ordinului nr. 1607/2008 privind modificarea Ordinului Ministrului Mediului și Gospodăririi Apelor nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul a contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru mediu, caracterul biodegradabil al materialului se stabilește în baza evaluării conformității, potrivit Legii nr. 608/2001, privind evaluarea produselor, cu următoarele categorii de standarde aplicabile: standarde internaționale, standarde române sau standarde naționale ale statelor membre ale UE care adoptă standarde europene armonizate.

Conform Autorizației de standardizare din România - ASRO, standardele ASTM nu sunt standarde internaționale, prin urmare, referitor la testele efectuate de reclamantă și certificatele depuse, raportul de încercare din 30 iunie 2010 evidențiază faptul că folia HDPE transparentă, produsă și folosită ca materie primă la fabricarea pungilor de tip sacoșă, deși a fost supusă unor teste de laborator similare condițiilor atmosferice intervenite în mediul înconjurător, din punct de vedere organoleptic, aceasta nu a suferit modificări.

Prin teste s-a demonstrat că achizitorii utilizați în fabricarea acestei folii nu vor migra în alimente, dar nu demonstrează și caracterul biodegradabil al acestor folii.

Recurenta-pârâtă susține prin motivele de recurs și punctul de vedere exprimat prin notele de ședință referitoare la obiecțiunile față de raportul de expertiză contabilă judiciară, potrivit căruia, denumirea generică de „rapoarte lunare de producție” reprezintă o categorie de documente analitice sau centralizate din care reies rulajele de bunuri produse în cursul unei luni.

În funcție de opțiunile agentului economic și de posibilitățile pe care le deține softul utilizat, denumirile acestor document sunt diferite.

În cadrul Cap. III - Contribuții, la alineatul constatări, pag.7, este menționată denumirea documentelor prezentate de societate „balanțe de producție lunare”, de unde rezultă că rulajul este mare, iar în anul 2009 - 2011 facturile de vânzare pungi nu conțin în unanimitate ecotaxa, conform art. 65 din Ordinul nr. 578/2006.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă SC A. SRL a invocat excepția tardivității formulării recursului și excepția inadmisibilității căii de atac, apreciind că au fost invocate motive de netemeinicie, fără să se facă referire la cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. care au în vedere un control de legalitate al sentinței atacate, iar pe fond a solicitat respingerea recursului.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 20 octombrie 2016, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., pronunțând în acest sens Încheierea de admitere în principiu din data de 8 decembrie 2016.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analiza motivelor de casare.

Directiva nr. 94/62/CE privind ambalajele și deșeurile de ambalaje, conține în Anexa II, pct. 3 lit. d) o definiție a ambalajelor biodegradabile, acestea fiind acelea care pot să suporte descompunerea fizică, chimică, termică sau biologică, astfel încât majoritatea composturilor finisate se descompun, în cele din urmă, în bioxid de carbon, biomasă și apă.

Dacă sunt respectate condițiile impuse de directivă, atunci, în mod firesc, societatea care produce asemenea ambalaje trebuie să beneficieze de scutire de ecotaxă.

Legislația națională folosește termenul de „standard internațional” pentru determinarea caracterului biodegradabil al ambalajelor.

Într-adevăr, Asociația de Standardizare din România și Asociația de Acreditare din România au comunicat primei instanțe că, standardul relevant pentru caracterul biodegradabil al ambalajelor este SR EN 13432:2002, dar care nu are în vedere tehnologia oxo-biodegradabilă, care folosește standardul ASTM DG6954-04.

Din actele dosarului, rezultă că toate fabricile de mase plastice din România folosesc tehnologia oxo-biodegradabilă și standardul ASTM DG6954-04.

Este firesc, întrucât legislația din România nu a avut în vedere la data adoptării acesteia, tehnologia oxo-biodegradabilă, să se urmărească standardul specific tehnologiei care este, de asemenea, un standard internațional elaborat de o organizație de standardizare independentă ce are în componență peste 30.000 membri, în peste 120 țări și este folosit în întreaga lume.

Important este ca dispozițiile Directivei nr. 94/62/CE să fie respectate întrucât constituie dreptul european, obligatoriu pentru statele membre UE și să se demonstreze îndeplinirea prevederilor Anexei II pct. 3, lit. d), în sensul că produsele fabricate sunt biodegradabile.

Potrivit art. 68 din Ordinul nr. 578/2006, modificat prin Ordinul nr. 1607/2008, operatorii economici care introduc pe piața națională pungi având mânere integrate sau aplicate, de tip sacoșă-banană sau maiou, din materiale biodegradabile, trebuie să întocmească declarația de conformitate și să dețină rapoartele de încercare, certificatele sau alte documente ce atestă conformitatea materialului cu standardele internaționale.

Intimata-reclamantă deține toate documentele solicitate, iar expertiza tehnică de specialitate efectuată în cauză a demonstrat că materialul din care sunt confecționate sacoșele din plastic este biodegradabil.

Cu privire la argumentele ce corespunde criticii întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmează să fie respinse ca nefondate.

Expertiza tehnică a concluzionat în sensul că o parte din cantitatea de ambalaje biodegradabile produsă în anul 2009 a fost vândută în perioada următoare, astfel că nu se poate reține că ambalajele au fost vândute după trei ani, deși ele se descompun într-un interval de timp de 6-9 luni, cum sugerează recurenta-pârâtă.

În plus, cele analizate nu pot forma obiectul criticii întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece nu se referă la motivarea contradictorie din cuprinsul sentinței primei instanțe.

De asemenea, urmează să fie respins și argumentul conform căruia instanța de fond a apreciat contradictoriu că produsele sunt biodegradabile, deși expertiza a susținut că „cea mai mare parte a materialului se transformă în bioxid de carbon, biomasă și apă”.

Cele reținute de prima instanță sunt în concordanță cu definiția dată de art. 3 lit. d) din Anexa II a Directivei nr. 94/62/CE, conform căreia este necesar ca „majoritatea composturilor finisate să se descompună în cele din urmă, în bioxid de carbon, biomasă și apă”.

În ceea ce privește susținerile subsumate criticii întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea au fost în parte deja analizate în cadrul prezentului capitol al deciziei, constatându-se necesitatea și legalitatea utilizării standardului ASTM D6954-04.

Referitor la faptul că, testul efectuat de societate și materializat în raportul de invocare nu demonstrează și caracterul biodegradabil al foliei HDPE, este contrazis de concluziile raportului de expertiză tehnică de specialitate, prin care s-a arătat că produsul va provoca biodegradarea și că în țara noastră nu există înscrisuri/testări de biodegradabilitate ale materialelor plastice utilizate la fabricarea pungilor.

Cu privire la cele reținute de instanța de fond sub aspectul bazei de calcul și criticate prin motivele de recurs, din actele dosarului și din concluziile expertizei contabile se reține că societatea reclamantă nu datorează ecotaxa pentru perioada ianuarie - decembrie 2009, ambalajele fiind biodegradabile, cum în mod corect a apreciat și judecătorul fondului.

Prin criticile expuse, recurenta-pârâtă nu a adus argumente contrare, ci doar și-a menținut punctul de vedere exprimat prin notele de ședință, iar prima instanță și-a motivat opțiunea.

De asemenea, prima instanță a expus considerentele reținute și pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2011, a ținut seama de prevederile legale, precum și de contractul de transfer de responsabilitate încheiat cu SC B. SRL, iar prin motivele de recurs nu s-a formulat o critică reală a acestor aspecte, ci doar o reiterare a apărărilor formulate cu ocazia soluționării fondului pricinii.

Față de acestea, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.

În temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., va fi obligată recurenta-pârâtă la 10.000 RON, cheltuieli de judecată în calea de atac a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Administrația Fondului pentru Mediu împotriva Sentinței nr. 160 din 18 decembrie 2014 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimate-reclamantă, cu aplicarea art. 451 C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 martie 2017.

Procesat de GGC - LM