ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2529/2016

Decizia nr. 2529/2016

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, anularea Ordinului ministrului afacerilor interne nr. I/267 din 15 aprilie 2013 și a tuturor actelor subsecvente emise în baza acestui ordin, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 1.820 din 10 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului A.

Împotriva Sentinței civile nr. 1.820 din 10 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamantul A., iar prin Decizia civilă nr. 595 din 2 martie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul, a casat sentința atacată și, rejudecând cauza, a admis în parte acțiunea reclamantului A.

A dispus anularea Ordinului ministrului administrației și internelor nr. I/267 din 15 aprilie 2003 privind organizarea Direcției Generale Financiare și a respins, în rest, acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, în esență, instanța de control judiciar a apreciat fondat motivul de casare referitor la încălcarea OMAI nr. S/65/2011, cu ocazia emiterii actului administrativ individual atacat.

OMAI nr. S/65/2011 are caracter normativ, era în vigoare la data emiterii actului administrativ atacat și se referă la activitatea de planificare structurală și management organizatoric în unitățile MAI, impunând cadrul juridic organizatoric și funcțional al procesului de planificare structurală și elaborare a documentelor de organizare în MAI.

Emiterea OMAI nr. I/267/2011 a avut loc cu încălcarea prevederilor art. 5, art. 7 alin. (2), art. 9 și anexei 11 la Ordinul nr. S/65/2011. Cadrul normativ citat impunea o analiză care să stea la baza modificărilor organizatorice, menită să înlăture elementul discreționar în luarea deciziei.

Autoritatea publică dispune de o marjă de apreciere în modalitatea concretă de realizare a reorganizării, iar oportunitatea emiterii ordinului nu poate fi analizată. Însă aceasta în condițiile în care dreptul de apreciere nu este exercitat cu exces de putere, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004. Or, în cauză, autoritatea pârâtă nu a respectat cadrul normativ stabilit prin OMAI nr. S/65/2011 în dispunerea măsurilor privitoare la reorganizarea DGF.

H.G. nr. 156/2013 pentru modificarea și completarea H.G. nr. 416/2007 privind structura organizatorică și efectivele Ministerului Administrației și Internelor și dispozițiile OMAI nr. 38/2013 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea unităților și structurilor aparatului central al MAI impuneau doar reorganizarea, cu încadrarea în numărul de 55 de posturi repartizate DGF și în ponderea de 12% posturi de conducere. Prin urmare, împrejurarea că ordinul atacat a fost emis în executarea acestor măsuri nu scutea autoritatea de obligația de a respecta prevederile OMAI nr. S/65/2011, respectiv de a avea o bază analitică și sintetică pentru dispunerea reorganizării în maniera aleasă.

Ordinul atacat este emis în aceeași zi cu publicarea H.G. nr. 156/2013, respectiv cu emiterea OMAI nr. 38/2013 și nu s-a dovedit să fi avut la bază vreo analiză.

Din conținutul minutei ședinței colegiului MAI din data de 12 aprilie 2013 nu rezultă o bază analitică și sintetică pentru dispunerea reorganizării DGF. Prerogativa menționată nu putea fi exercitată cu ignorarea cadrului normativ aplicabil, menit să înlăture elementul discreționar în stabilirea noii organigrame.

Cât privește Nota privind principale considerente ale reorganizării DGF nr. 383.610 din 16 aprilie 2013, în pofida denumirii ei, aceasta nu se referă la considerentele care au determinat reorganizarea în maniera aleasă ci, cât privește Serviciul Metodologie drepturi personal, încadrări și pregătire profesională, dispune exclusiv măsurile de preluare a unora dintre posturile acestui serviciu de către alte servicii sau direcții.

Prin încheierea din 16 martie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de recurentul-reclamant A. și, în consecință, a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul Deciziei nr. 595 din 2 martie 2016, în sensul că în loc de Ordinul ministrului administrației și internelor nr. I/267 din 15 aprilie 2003 se va trece Ordinul ministrului administrației și internelor nr. I/267 din 15 aprilie 2013.

La data de 24 martie 2016, intimatul-pârât Ministerul Administrației și Internelor a formulat, în temeiul art. 711 alin. (2) (renumerotat ca art. 712 alin. (2) C. proc. civ., în forma republicată în M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015) și art. 443 alin. (1) C. proc. civ., o cerere intitulată contestație la executare împotriva titlului executoriu Decizia civilă nr. 595 din 02 martie 2016 (astfel cum a fost îndreptată prin Încheierea din data de 16 martie 2016) pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2/2013, prin care au fost solicitate lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea și aplicarea dispozitivului hotărârii, susținându-se că instituția se află în imposibilitatea executării dispozițiilor instanței de judecată.

Prin încheierea nr. 1.439 din 11 mai 2016, Înalta Curte, calificând cererea intimatului-pârât ca cerere de lămurire a dispozitivului, întemeiată pe dispozițiile art. 443 C. proc. civ., a respins cererea, ca nefondată, și a obligat intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne la plata către recurentul-reclamant A. a sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a constatat, în esență, că dispozitivul hotărârii nu este susceptibil de lămurire sub aspectul înțelesului, întinderii ori aplicării, întrucât conține dispoziția clară de anulare a actului administrativ contestat, respectiv Ordinul ministrului administrației și internelor nr. I/267 din 15 aprilie 2013, și de respingere în rest a acțiunii, în privința capătului 3 de cerere prin care reclamantul a solicitat anularea tuturor actelor subsecvente emise în baza ordinului contestat.

Împotriva Deciziei civile nr. 595 din 2 martie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de ședință din data de 16 martie 2016, a formulat cerere de revizuire intimatul Ministerul Afacerilor Interne, solicitând în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii recursului declarat împotriva Sentinței civile nr. 1.820/2014 a Curții de Apel București.

În motivarea cererii formulate, revizuentul a arătat că de la data emiterii ordinului contestat - 15 aprilie 2013 și până la adoptarea soluției definitive, au trecut aproape trei ani, timp în care Direcția Generală Financiară din cadrul ministerului s-a reorganizat în mai multe rânduri, respectiv prin Ordinul ministrului nr. I/2540 din 30 aprilie 2014, Ordinul ministrului nr. I/2565 din 17 iunie 2014, Ordinul ministrului nr. I/1836 din 24 martie 2015 și Ordinul nr. I/1896 din 09 noiembrie 2015.

La data formulării cererii de revizuire este în vigoare organigrama Direcției Generale Financiare aprobată prin Ordinul ministrului nr. I/1896/2015 care, ca urmare a modificărilor succesive, este diferită de cea aprobată prin Ordinul ministrului nr. I/267/2013, care a fost abrogată prin Ordinul ministrului nr. I/2540 din 30 aprilie 2014.

Actele administrative menționate, prin care, în urma modificărilor intervenite în structura organizatorică a ministerului, au fost aprobate noi organigrame ale Direcției Generale Financiare, nu au făcut obiectul controlului judecătoresc.

În contextul emiterii actelor administrative anterior menționate, în prezent, statul de organizare aprobat prin Ordinul ministrului nr. I/267/2013 este total diferit de cel inițial, iar, în ceea ce privește compartimentele înființate în anii 2014 și 2015 în cadrul Direcției Generale Financiare, funcțiile de conducere au fost ocupate prin concurs, iar executarea întocmai a hotărârii judecătorești a cărei lămurire se solicită ar determina vătămarea drepturilor și intereselor legitime ale tuturor persoanelor vizate de reorganizările ulterioare emiterii ordinului anulat.

În consecință, revizuentul se află în imposibilitatea executării hotărârii, întrucât revenirea la situația anterioară emiterii Ordinului MAI nr. I/267/2013 este imposibil de realizat, în condițiile în care organigrama aprobată prin actul administrativ anulat de instanță a fost abrogată prin Ordinul MAI nr. I/2540 din 30 aprilie 2014, iar statul de organizare aprobat prin actul anulat are o formă diferită.

Legal citat, intimatul A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă, susținând, în esență, că aspectele invocate în cuprinsul motivelor de revizuire au format obiectul dezlegărilor instanțelor anterioare.

A mai susținut că în speță nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., întrucât Ordinul anulat prin hotărârea atacată a fost abrogat expres prin Ordinul MAI nr. I/1861 din 13 iunie 2016, iar intimatul a fost repus în funcție, chiar după declararea căii de atac a revizuirii.

Serviciul Metodologie există și în prezent, cu o ușoară modificare a denumirii, însă având același obiect de activitate.

Examinând actele și înscrisurile dosarului, prin prisma criticilor revizuentului și apărărilor intimatului, raportat la dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază revizuirea inadmisibilă și o va respinge, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare și nedevolutivă, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 509 C. proc. civ. (2010).

Din economia reglementărilor în materie rezultă că admisibilitatea revizuirii se apreciază sub următoarele aspecte: hotărârea atacată să evoce fondul cauzei; criticile formulate să se încadreze în motivele limitativ prevăzute de art. 509 alin. (1) C. proc. civ., respectiv, în speță, în cele de sub pct. 2, invocate ca temei legal al cererii de revizuire.

Potrivit dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă "obiectul pricinii nu se află în ființă."

Potrivit doctrinei și practicii judiciare, revizuirea unei hotărâri pentru motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 2 din Noul C. proc. civ. (fostul art. 322 punctul 3 C. proc. civ. de la 1865) poate fi cerută dacă, printr-o hotărâre definitivă, debitorul a fost obligat să predea creditorului un lucru cert și determinat, iar acesta a pierit după pronunțarea hotărârii. În concluzie, ipoteza textului de lege se aplică atunci când există o obligație de a da și care presupune existența unui obiect material.

Sintagma "obiectul pricinii nu mai este în ființă" desemnează dispariția fizică a bunului obiect material al obligației de predare, circumstanțe în care executarea în natură a obligației nu ar mai fi posibilă, scopul revizuentului fiind să obțină contravaloarea lucrului pierit, condiții care nu se regăsesc în cauza de față.

În speță, obiectul cererii de chemare în judecată constă în anularea unui act administrativ a cărui adoptare a produs o vătămare reclamantului-recurent, anulare dispusă de instanța de control judiciar, neputându-se constata imposibilitatea executării dispozitivului hotărârii atacate.

În motivarea cererii de revizuire au fost invocate aspecte ținând de unele efecte ale anulării actului în circumstanțele concrete ale speței, precum și faptul că Ordinul contestat și-a încetat implicit efectele anterior pronunțării deciziei atacate, în urma adoptării altor ordine având același obiect, argumente care, însă, nu se încadrează în ipoteza vizată de norma indicată ca temei de drept al cererii de revizuire.

Se constată, de altfel, că revizuentul încearcă să valorifice, în calea de atac extraordinară de atac exercitată, argumente deja expuse în fața instanței de fond, respectiv a instanței de control judiciar, ceea ce nu poate fi acceptat.

Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, Curtea reamintește faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; revizuirea nu poate avea semnificația unui "apel-recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative, condiție care, în prezenta cauză, nu este realizată.

Principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res judicata, care exclude posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile în absența unui "defect fundamental" (cauza Mitrea contra României, hotărârea din 29 iulie 2008, cauza Lungoci contra României, hotărârea din 26 ianuarie 2006, etc), premisă care nu se regăsește în prezenta speță.

În concluzie, pentru considerentele expuse Înalta Curte va dispune, în temeiul art. 513 C. proc. civ. (2010), respingerea cererii de revizuire formulată de revizuentul Ministerul Afacerilor Interne, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul Ministerul Afacerilor Interne împotriva Deciziei nr. 595 din 2 martie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2016.

Procesat de GGC - ED