ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1242/2017

Decizia nr. 1242/2017 Asupra conflictului de competență de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 05 octombrie 2015 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, contestatorul A., în contradictoriu cu pârâta B. - C., în temeiul art. 35 alin. (1) și urm. din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, a formulat contestație împotriva Deciziei de invalidare nr. 5238 din 30 iulie 2015, emisă de pârâtă, prin care s-a invalidat măsura acordării de despăgubiri stabilită prin Hotărârea Comisiei județene de fond funciar Suceava nr. 317 din 27 martie 2009, modificată prin Hotărârea nr. 775 din 16 decembrie 2010, pentru suprafața de 0,3242 ha teren, situat în municipiul Suceava, solicitând instanței să dispună desființarea acestei decizii, să constate faptul că este îndreptățit la acordarea de despăgubiri pentru terenul sus-menționat și obligarea pârâtei să finalizeze procedura de acordare a măsurilor compensatorii prevăzute de Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, Regulamentul de funcționare a comisiilor de fond funciar și de soluționare a cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate aprobat prin H.G.

nr. 890/2005 și Legea nr. 165/2013.

Prin sentința nr. 630 din 19 mai 2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Suceava, reținând în motivare următoarele: S-a apreciat că, atâta vreme cât în speță se contestă însăși procedura și măsurile prin care s-a validat îndreptățirea autorului de pe urma căruia s-au pretins măsurile reglementate de legea specială, procedura acesteia desfășurându-se în raza de competență a instanței de la locul situării imobilului teren, Tribunalul București nu a putu fi competent să cenzureze valabilitatea și corectitudinea acestei proceduri pe calea contestației împotriva măsurii de invalidare, întrucât noțiunea de „entitate” prevăzută de art. 35 din Legea nr. 165/2013, fără alte precizări, nu este de natură a atrage competența Tribunalului București, prin raportare la sediul C., instituție cu atribuții în faza de finalizare a procedurii speciale de acordare a măsurilor compensatorii, ci competența instanței în a cărei rază această procedură s-a desfășurat, respectiv prin raportare la sediul entității notificate în cazul Legii nr. 10/2001 și comisiilor de aplicare a legilor fondului funciar, investite cu cererile de constituire/reconstituire de drepturi de proprietate.

De altfel, legea fondului funciar a și instituit o competență teritorială exclusivă în cazul litigiilor de fond funciar pentru contestarea măsurilor dispuse în aplicarea acesteia în sarcina instanței în a cărei rază teritorială se află sau s-au aflat imobilele obiect al acestei legi. În caz contrar, ar trebui să se considere că două instanțe diferite din țară, având raze de competență teritorială diferite, sunt în egală măsură competente să cenzureze legalitatea acelorași măsuri dispuse de comisiile (entitățile) investite de lege în mod special cu soluționarea cererilor de retrocedare, pe parcursul derulării aceleiași proceduri în diferite faze ale acesteia și în raport de împrejurările concrete și interesul de a contesta măsurile adoptate de comisiile de la locul situării imobilelor, cu o astfel de „contestare” echivalând și soluția adoptată de pârâta C., în speță.

Împrejurarea că în speță, însăși pârâta C. este aceea care contestă legalitatea procedurii care a condus la propunerea reclamantului (ori autorului său) la acordarea de măsuri compensatorii, nu trebuie privită ca fiind de natură a atrage competența teritorială a Tribunalului București pe care, de altfel, legiuitorul nu a instituit-o în mod expres, în condițiile în care, dacă aceeași procedură respectiv măsurile dispuse pe parcursul său, până la momentul emiterii de compensare, ar fi fost contestată de alte persoane interesate, competența teritorială exclusivă ar fi revenit instanței de la locul situării imobilului.

Ca atare, concluzia logică, în raport de dispozițiile legilor aplicabile, Legea nr. 165/2013, dar și acelea ale legilor fondului funciar pe care instanța de control a legalității și temeiniciei măsurii de invalidare trebuie să le aplice la verificarea îndreptățirii reclamantului sau autorului său să beneficieze de o restituire prin compensare este aceea că instanța competentă teritorial în speță, este Tribunalul Suceava, în raza căruia se află situat terenul obiect al măsurilor compensatorii acordate și contestate, invalidate de către C. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/3/2016 din data de 01 august 2016. Prin sentința civilă nr. 1254 din data de 13 octombrie 2016 pronunțată de Tribunalul Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția necompetenței materiale funcționale a secției de contencios administrativ și fiscal și s-a trimis cauza, spre competentă soluționare, secției I civile, a Tribunalului Suceava.

Prin sentința nr. 173 din 14 februarie 2017, Tribunalul Suceava, secția I civilă, a constatat ivit conflict negativ de competență. A sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență. A suspendat judecata cauzei până la soluționarea conflictului și a trimis dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționare. În considerentele sentinței, instanța a reținut următoarele: Conform art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, „deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării”, dispoziție care, în opinia tribunalului, nu este susceptibilă de interpretare în ce privește stabilirea competenței de soluționare a contestațiilor.

Faptul că, în cuprinsul dispoziției se face referire la procedura și măsurile prin care s-a validat îndreptățirea reclamanților la restituirea imobilelor sub formă de despăgubiri după autorul său prin prisma legislației în materie de fond funciar, nu echivalează cu înlăturarea procedurii prevăzute de Legea specială (Legea nr. 165/2013) în situația contestării deciziei emise de C. Prin urmare, față de dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, Tribunalul Suceava a apreciat că, în speță, competența de soluționare revine Tribunalului București, astfel că, în baza art. 132 alin. (3) C. proc. civ., a declinat competența în favoarea acestei instanțe. Conform art. 133 pct. 2 C. proc. civ., s-a constatat existența unui conflict negativ de competență și, în consecință, conform art. 135 alin. (1) C. proc.

civ., a trimis cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului. În baza art. 134 C. proc. civ., tribunalul a suspendat judecata cauzei până la soluționarea conflictului. Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 17 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013, în vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie C., care funcționează în subordinea Cancelariei primului - ministru și are în competență validarea respectiv invalidarea, în tot sau în parte, a deciziilor emise de entitățile investite de lege, care conțin propunerea de acordare a măsurilor compensatorii.

Examinând conformitatea textului cu legea fundamentală, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014, a statuat că dispozițiile art. 17 alin. (1) lit. a și ale art. 21 alin. (5) și (8) din Legea nr. 165/2013, sunt constituționale în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispozițiilor entităților investite cu soluționarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătorești prin care instanțele s-au pronunțat irevocabil/definitiv asupra calității de persoane îndreptățite și asupra întinderii dreptului de proprietate. Conform prevederilor art. 35 alin. (1) al Legii nr. 165/2013, deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită, la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

Cât privește sintagma „entitate învestită”, art. 3 pct. 4 al actului normativ, mai sus citat, enumeră toate structurile desemnate de lege cu atribuții în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii, la lit. g) regăsindu-se C. care, în cauza de față, este emitenta deciziei contestate. Se observă că instanțele aflate în conflict au analizat, din perspective diferite, noțiunea de „entitate” folosită de legiuitor în conținutul textului anterior citat.

Având însă în vedere că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea Deciziei de invalidare nr. 5238 din 30 iulie 2015, emisă de C., rezultă cu evidență că, în cazul de față, entitatea la care se referă dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 nu poate fi alta decât cea care a avut și calitatea de emitentă a deciziei a cărei anulare se solicită în prezenta procedură, motiv pentru care, în acord cu prevederile aceleiași norme legale, litigiul de față este de competența (teritorială și materială) a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității emitente. Cum sediul C. se află în București, sector 1, respectiv în raza teritorială a Tribunalului București, competența de soluționare a cauzei va fi stabilită în favoarea acestei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 septembrie 2017.