ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1656/2017
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1656/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia
nr. 1656/2017
Asupra cauzei
de față, reține următoarele:
Obiectul
cauzei.
Prin cererea din data de 14.09.2015,
înregistrată Ia Tribunalul București, secția a III-a
civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Guvernul
României - Autoritatea Națională pentru Restituirea
Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea
Imobilelor, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va
pronunța să dispună anularea deciziei de validare
parțială nr. 4891/29.06.2015 emisă de C.N.C.I. în aplicarea
Legii nr. 165/2013 și să oblige comisia să emită o
nouă decizie care să cuprindă validarea integrală a
poziției 6 din anexa nr. 23 aprobată prin hotărârea Comisiei
Județene Vaslui nr. 562 din 20 noiembrie 2008, în suprafață de 2
ha.
Judecata
în primă instanță
Prin
sentința civilă nr. 1236 din 13 octombrie 2016, pronunțată
de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosar nr. x/3/2015,
a fost admisa acțiunea formulată de reclamantul A., s-a anulat
decizia de validare parțială nr. 4891 din 29 iunie 2015 și s-a
respms acțiunea față de pârâta Autoritatea Națională
pentru Restituirea Proprietăților, pentru lipsa calității
procesuale pasive.
Judecata în
apel
Prin decizia
civilă nr. 251 din 16.03.2017, Curtea de Apel București a admis
apelul declarat de apelanta pârâtă Comisia Națională pentru
Compensarea Imobilelor împotriva sentinței civile nr. 1236/13.10.2016,
pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă,
în Dosarul nr. x/3/2015, în contradictoriu cu intimatui-reclamant A. și
intimatul-pârât Guvernul României, prin Autoritatea Națională pentru
Restituirea Proprietăților, a schimbat, în parte sentința, în sensul,
că a respins ca neîntemeiată contestația formulată de A.
împotriva deciziei de validare parțială nr. 4891 din 29 iunie 2015
emisă de C.N.C.I. și a menținut celelalte dispoziții ale
sentinței.
Judecata în
recurs. Completul de filtru
Împotriva
deciziei curții de apel a formulat prezentul recurs reclamantul A.
Dosarul a
fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și
Justiție, secția I civilă, la data de 08.06.2017 și
repartizat completului filtru nr. 10.
Prin
rezoluția completului de filtru din 13 iunie 2017, a fost dispusă
întocmirea de către magistratul asistent a raportului asupra
admisibilității în principiu a recursului.
Raportul
asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat
părților la data de 31.08.2017, iar la data de 13.09.2017, respectiv
la data de 27.09.2017, părțile au depus puncte de vedere la raport.
La termenul
din 25 octombrie 2017, completul de filtru a rămas în pronunțare
asupra admisibilității în principiu a recursului, din perspectiva
legalității căii de atac, cu privire la care reține
următoarele:
Legea nr.
165/2013, în temeiul căreia a fost formulată prezenta acțiune,
așa cum reiese din cuprinsul cererii de chemare în judecată,
aflată la Dosarul nr. x/3/2015 al Tribunalului București, secția
a III-a civilă, în art. 35 prevede următoarele: „Deciziile emise cu
respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se
consideră îndreptățită la secția civilă a
tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul
entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării. (...)
(4) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (3)
simt supuse numai apelului”.
Reiese deci,
că potrivit art. 35 alin. (4) din Legea specială nr. 165/2013,
hotărârea tribunalului de soluționare a contestației împotriva
deciziilor emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 din
același act normativ, este supusă numai apelului. Din interpretarea
sistematică a dispozițiilor menționate, rezultă că
singura cale de atac împotriva hotărârilor pronunțate de tribunal în materia
Legii nr. 10/2001 este apelul, intenția legiuitorului fiind aceea de a
suprima calea de atac a recursului.
În cauza
pedinte, prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului
București, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții
Guvernul României - Autoritatea Națională pentru Restituirea
Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea
Imobilelor solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va
pronunța să dispună anularea deciziei de validare
parțială nr. 4891 din 29 iunie 2015, emisă de Comisia
Națională pentru Compensarea Imobilelor în aplicarea Legii nr.
165/2013 și să oblige comisia să emită o nouă decizie
care să cuprindă validarea integrală a poziției 6 din anexa
nr. 23 aprobată prin hotărârea Comisiei Județene Vaslui nr. 562
din 20 noiembrie 2008, în suprafață de 2 ha.
Prin decizia
civilă nr. 251 din 16.03.2017, ce face obiectul prezentei căi de
atac, Curtea de Apel București a soluționat apelul exercitat de
pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor împotriva
sentinței civile nr. 1236 din 13 octombrie 2016 pronunțată de
Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2015,
epuizându-se astfel căile de atac recunoscute de lege în materia
acțiunilor întemeiate în drept pe dispozițiile Legii nr. 165/2013.
Pentru
argumentele expuse, din coroborarea dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct.
6 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., cu art. 35 alin. (4) din Legea
specială nr. 165/2013, rezultă că decizia civilă nr. 251
din 16.03.2017 a Curții de Apel București, nu este susceptibilă
de recurs, fiind pronunțată de curtea de apel în cadrul
soluționării unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse
numai apelului.
Potrivit
dispozițiilor art. 457 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.
civ., hotărârea judecătorească este supusă numai
căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și
termenele stabilite de aceasta.
Legalitatea
căilor de atac presupune faptul că o hotărâre
judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac
prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac
prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de
a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.
Această
regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile
art. 129 din Constituția României arătând că mijloacele
procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre
judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că
exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea
acesteia.
Văzând
conținutul dispozițiilor art. 499 din Legea nr. 134/2010 privind C.
proc. civ., potrivit cărora „Prin derogare de la prevederile art. 425
alin. (1) Iit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în
considerente mimai motivele de casare invocate și analiza acestora,
arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în
care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se
anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va
cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și
analiza motivelor de casare”, având în vedere că inadmisibilitatea
căii de atac reprezintă o excepție procesuală de
procedură, absolută și peremptorie care împiedică analiza
oricăror alte chestiuni, inclusiv excepții, Înalta Curte
constată că motivele de nelegalitate invocate prin cererea de recurs
nu mai pot fi supuse controlului judecătoresc de către instanța
de recurs.
Pentru aceste
considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de
reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 251 din 16 martie 2017,
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a
civilă.
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr.
251 din 16 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția
a IV-a civilă.
Potrivit
dispozițiilor art. 493 alin. (5) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.
civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac și se va
comunica părților, în temeiul prevederilor art. 427 alin. (1) din
Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 25 octombrie 2017.