ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1275/2016

Decizia nr. 1275/2016

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul contestației în anulare;

Prin Decizia nr. 2330 din 04 iunie 2015,Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/57/2012, a admis recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 162 din 20 iunie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a respins acțiunea formulată de reclamanta SC B. SRL, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, că potrivit prevederilor art. 27 alin. (2), din același act normativ: „În lipsa mențiunii prevăzute la alin. (1) cantitățile respective nu sunt considerate ca fiind justificate și nu se iau în calcul pentru îndeplinirea obiectivelor anuale de valorificare sau incinerare în instalații de incinerare cu recuperare de energie a deșeurilor de ambalaje”.

Din cuprinsul dispozițiilor legale citate/menționate rezultă că pentru a fi considerate ca fiind valorificate deșeurile de ambalaje predate către diverși agenți economici, intimata-reclamantă trebuia:

- să predea deșeurile de ambalaje colectate unor agenți economici autorizați să desfășoare activități de valorificare a deșeurilor, pe bază de contracte, al căror obiect să fi fost valorificarea deșeurilor în scopul îndeplinirii obiectivelor anuale din H.G. nr. 621/2005;

- să menționeze pe facturile de vânzare a deșeurilor/avize că acestea sunt deșeuri de ambalaje iar încredințarea deșeurilor se face în scopul îndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare;

- să obțină o situație lunară de la operatorul economic cu care a încheiat contractul pentru realizarea obiectivelor anuale de valorificare, pentru fiecare tip de material, situația cantităților de deșeuri de ambalaje valorificate în numele lui, care să cuprindă și operația de valorificare.

Instanța a reținut din cuprinsul actelor contestate că organul de control a avut în vedere aceste dispoziții legale distinct pentru fiecare din aceste perioade, pentru calculul obligațiilor datorate de reclamantă, astfel că fără temei s-a reținut de prima instanță încălcarea principiului retroactivității legii civile.

De asemenea, contrar susținerilor reclamantei, dispozițiile legale menționate și citate anterior impuneau pe toată perioada vizată de actul de control obligația acesteia de a menționa pe facturile de vânzare a deșeurilor/avizelor, că acestea sunt deșeuri de ambalaje, iar încredințarea se face în scopul îndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare.

Astfel, în perioada anterioară lunii martie 2011, chiar în lipsa sancțiunii menționată în cuprinsul art. 27 alin. (2) din Ordinul nr. 1032/2011, este evident că se impunea respectarea întocmai a dispozițiilor imperative ale art. 33 alin. (4) din Ordinul nr. 578/2006, pentru a se putea aprecia că reclamanta a valorificat deșeuri de ambalaje în mod legal.

S-a mai reținut că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii obligației/cerinței imperative impusă de dispozițiile legale menționate. În documentele de însoțire a deșeurilor nu s-a menționat că acestea sunt deșeuri de ambalaje iar încredințarea lor s-a făcut în scopul îndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare, situație de altfel reținută și de instanța de fond și necontestată de intimata-reclamantă.

Înscrisurile de care s-a prevalat reclamanta, ce poartă denumirea „declarație”, ce provin de la diferite societăți comerciale - agenți economici (filele 117-124, vol. I dos. fond) - respectiv Anexele 11-18 la acțiune, unele fără număr și dată, altele purtând data de 7 iunie 2012, nu pot fi încadrate în categoria documentelor contabile de însoțire a deșeurilor de ambalaje, în sensul impus de legiuitor în cuprinsul disp. art. 33 alin. (4) din Ordinul nr. 578/2006, respectiv art. 27 alin. (1) din Ordinul nr. 1032/2011, citate și menționate anterior.

De altfel, reclamanta nu a dovedit nici îndeplinirea celorlalte condiții impuse pentru valorificarea deșeurilor de ambalaje, în condițiile dispozițiilor legale citate/menționate anterior.

În ceea ce privește cantitățile de ambalaje introduse pe piață, prin actele de control, în mod corect s-a stabilit referitor la cantitățile de ambalaje, că acestea sunt considerate intrate pe piața națională odată cu bunurile ambalate, la achiziția acestora și nu după ce sunt vândute consumatorului final, cum greșit a susținut reclamanta.

Motivele și temeiul legal al contestației în anulare;

Împotriva Deciziei nr. 2330 din 04 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/57/2012, a promovat contestație în anulare reclamanta SC B. SRL, astfel cum a precizat verbal în ședința publică din 27 ianuarie 2016 și depus în scris - fila 27 Dosar nr. x/1/2015, invocând ca temei legal al contestației în anulate, art. 318 teza I C. proc. civ.

În expunerea argumentelor în susținerea contestației în anulare, contestatoarea a solicitat admiterea contestației în anulare, desființarea deciziei atacate și, pe cale de consecință, respingerea recursului, ca nefondat.

În esență, a susținut că decizia pronunțată în recurs este rezultatul unei erori materiale, fără de care recursul declarat de A. nu ar fi putut fi admis.

În acest sens, arată că instanța de recurs s-a dovedit a fi în eroare în privința datelor din Raportul de inspecție fiscală nr. 370/239724 din 19 septembrie 2012 și din Decizia de impunere nr. 370 din 19 septembrie 2012 emise de intimată, ceea ce a condus la infirmarea unei soluții legale și temeinice, pronunțată în primă instanță.

Apărările formulate în cauză;

Intimata A. prin întâmpinarea formulată a invocat, excepția inadmisibilității contestației în anulare, având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate, solicitând respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă.

Înainte de a analiza motivele contestației în anulare, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția tardivității, invocată de instanță,din oficiu, constată că aceasta este întemeiată, motiv pentru care o va admite și va respinge contestația în anulare, ca tardiv formulată.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Potrivit art. 319 C. proc. civ.:

(1) Contestația se introduce la instanța a cărei hotărâre se atacă.

(2) Contestația se poate face oricând înainte de începutul executării silite, iar în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. (1) lit. b) sau;

c). Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.

Așadar, p

otrivit art. 319 alin. (2)

2

C. proc. civ., termenul de formulare a contestației în anulare are o durată diferită în raport de posibilitatea părții interesate de a cunoaște hotărârea.

De la data la care a luat cunoștință de hotărârea irevocabilă, partea poate să formuleze contestația în anulare în termen de 15 zile, momentul de la curge termenul având un caracter subiectiv.

Pentru partea care nu a luat cunoștință de hotărâre, contestația în anulare se poate formula în termen de 1 an de la data pronunțării, acest moment de la care curge termenul având un caracter obiectiv, depășirea sa fiind de natură să atragă sancțiunea decăderii.

Prin

contestația în anulare, contestatoarea SC B. SRL. a solicitat, în contradictoriu cu intimata A., anularea Deciziei nr. 2330 din 04 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/57/2012, invocând în drept prevederile art. 318 teza a doua C. proc. civ.

Prin urmare, poate fi exercitată o astfel de contestație în anulare înăuntrul unui termen minim de 15 zile, care începe să curgă de la data certă la care contestatorul probează că a cunoscut hotărârea atacată.

Totodată, este reglementat un al doilea termen procedural, un termen maxim, intenția legiuitorului fiind aceea de a limita în timp posibilitatea anulării unei hotărâri judecătorești irevocabile, învestită, prin urmare, cu puterea lucrului judecat. Acest termen maxim este de 1 an, calculat de la data la care hotărârea atacată a rămas irevocabilă.

În ședința publică din data de 20 aprilie 2016, Curtea, din oficiu, a invocat excepția tardivității contestației în anulare, față de împrejurarea că, în concret, contestația a fost înregistrată la data de 2 iulie 2015 (fila nr. 14 dosar și înregistrată a data de 2 iulie 2015), în afara termenului de 1 an de la data la care hotărârea contestată a rămas irevocabilă, respectiv 4 iunie 2015.

Nerespectarea termenului pentru declararea contestației determină decăderea din dreptul de a exercita calea de atac, respectiv stinge dreptul nevalorificat în termenul prevăzut de lege.

Conform art. 103 C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei. În alineatul 2 se stipulează că în acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării și în același termen vor fi arătate și motivele împiedicării.

Acest text de lege reglementează nu numai sancțiunea decăderii, ci și o repunere în termen suis generis, respectiv în condiții restrictive. Sub acest din urmă aspect, s-a subliniat că existența unei împrejurări mai presus de voința părții nu constituie singura condiție pentru a se acorda beneficiul repunerii in termen, ci este necesar ca împrejurarea respectivă să intervină înlăuntrul termenului legal.

Termenele instituite prin lege au în vedere soluționarea procesului cu celeritate, în absența lor, contestația în anulare putând fi formulată oricând, fapt ce ar fi de natură a genera o stare de perpetuă incertitudine cât privește raporturile juridice stabilite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Este de menționat că utilizând metoda gramaticală de interpretare a normei evocate, Înalta Curte reține că indiferent de momentul la care a cunoscut efectiv hotărârea contestată, calea extraordinară de atac a contestației în anulare poate fi exercitată împotriva unei astfel de hotărâri numai în intervalul de 1 an de la data rămânerii ei irevocabile.

Așadar, partea ar putea beneficia de întregul termen de 1 an numai în ipoteza în care nu se poate face dovada certă a împrejurării că ea a cunoscut înainte hotărârea atacată, precum și în ipoteza în care data la care a cunoscut hotărârea atacată coincide cu momentul final, acela al împlinirii termenului de 1 an.

Aplicând dispozițiile art. 319 alin. (2) C. proc. civ., în interpretarea dată acestora, față de cele ce preced, respectând și dispozițiile art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte respinge prezenta contestație în anulare, ca tardivă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea SC B. SRL. împotriva Deciziei nr. 2330 din 04 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/57/2012, ca tardiv formulată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 aprilie 2016.