ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3621/2017

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal revizuenta A. S.R.L., în contradictoriu cu Administrația Fondului pentru Mediu - Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice, a formulat cerere de revizuire în temeiul art. 509 și urm. C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, a deciziei civile nr. 3245/17.11.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosar nr. x/2014 și s-a solicitat admiterea cererii de revizuire și, în consecință, retractarea hotărârii atacate, schimbarea hotărârii judecătorești în sensul admiterii recursului formulat, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de revizuire s-a arătat că decizia civilă nr. 3245 din 17.11.2016 a fost pronunțată cu încălcarea principiului prevalenței dreptului european din perspectiva nerespectării principiului reglementat de Directivele 62/94/CE; 75/442/CEE și 2006/12/CE referitor la transferul responsabilității către unitatea colectoare, a nesocotirii obligației de eliminare a taxelor vamale sau cu efect echivalent prevăzută de art. 28 alin. (1) și art. 30 din TFUE, precum și a nerespectării principiului proporționalității sancțiunilor aplicate, consacrat la nivel de ramură de către CJUE în cauzele C-444/00; C-69/15 și C-487/14.

S-a invocat de către revizuientă că, în mod eronat, instanța de recurs a stabilit în sarcina acesteia responsabilitatea pentru pretinsa neîndeplinire a obiectivelor anuale de reciclare, deși potrivit sistemului reglementat de dispozițiile Directivei 75/442/CEE asupra deșeurilor și Directivei 94/62/CE privind ambalajele și deșeurile de ambalaje, astfel cum acestea apar în jurisprudența dezvoltată de CJUE, colectorul este persoana responsabilă cu reciclarea efectivă a cantităților de deșeuri prelevate cu această finalitate.

O altă critică s-a referit la încălcarea, prin decizia atacată, a principiului prevalenței dreptului european și în raport cu validarea măsurii concrete impuse societății revizuente prin actele atacate, care se referă la introducerea pe piață de produse ambalate având origine europeană, ceea ce contravine principiului liberei circulații a mărfurilor și reprezintă echivalentul unei taxe vamale de import, încălcând principiile instituite de art. 28 paragraf 1 și art. 30 din Tratatul de Funcționare a UE.

Ultima critică a vizat încălcarea principiului proporționalității, principiu ce guvernează aplicarea dreptului unional din perspectiva aplicării măsurilor administrative coercitive și a sancțiunilor.

Au fost depuse, atașat cererii de revizuire, hotărâri ale CJUE.

Intimata Administrația Fondului pentru Mediu a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă.

Revizuenta a depus răspuns la întâmpinare și a apreciat că cererea de revizuire este admisibilă.

După examinarea cererii de revizuire și a întâmpinării formulate, Înalta Curte se va pronunța, prealabil, asupra admisibilității cererii de revizuire.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu - Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice, a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. 48/147544 din 29.04.2013 privind obligații fiscale suplimentare de plată la Fondul pentru Mediu stabilite de inspecția fiscală, a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 29 aprilie 2013 și a Deciziei nr. 59 din 07 august 2013 emisă de pârâtă în soluționarea contestației, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 323 din 17 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea reclamantei S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu - Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice, soluția fiind atacată cu recurs de către reclamantă.

În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea este necorespunzător motivată și pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 lit. b), art. 13 C. proc. fisc., art. 9-10 din O.U.G. nr. 196/2005, art. 4, art. 14 și art. 20 din H.G. nr. 621/2005 și anexele la hotărârea de guvern și a prevederilor Ordinului nr. 1032/2011.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că instanța de fond nu a putut justifica respingerea acțiunii pe baza unicului text legal care reglementează obligația de plată a contribuției supuse analizei, ci a recurs la un procedeu de "interpretare sistematică și teleologică, în raport cu amploarea și detalierea legislației în materie", astfel că se confirmă faptul că această contribuție, anterior anului 2011, nu a fost impusă printr-un text normativ clar.

Susține recurenta că este inadmisibil a se încerca extinderea impunerii la situații pe care textul de impunere însuși nu le vizează în mod direct și inechivoc, cu atât mai puțin în baza unor ordine de ministru.

În concret, chiar dacă Ordinul MMGA nr. 578/2006 ar fi menționat că se datorează contribuția reglementată de art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2015 și pentru diferența dintre obiectivele de reciclare, deși ordonanța de urgență însăși nu prevedea această obligație, forța juridică inferioară acestui ordin ar fi atras inaplicabilitatea sa, în virtutea dispozițiilor constituționale.

Sentința instanței de fond este nelegală din punctul de vedere al relevanței Ordinului nr. 1032/2011, aplicându-se greșit aceste prevederi normative. Nu există niciun temei pentru neluarea în considerare a deșeurilor transmise către reciclare anterior anului 2011 la calculul gradului de realizare a obiectivelor.

Cu alte cuvinte, introducerea în anul 2011 a obligației privind trasabilitatea nu poate justifica neluarea în calcul a deșeurilor pentru care operatorii pot face dovada, anterior acestei perioadei, că într-adevăr au fost efectiv reciclate.

Faptul că prin Ordinul nr. 1032/2011 s-a introdus expres obligația de trasabilitate pentru operatorii care au optat să realizeze individual obiectivele de recuperare, nu face altceva decât să confirme că acești operatori se pot prevala de realizarea obiectivelor și anterior anului 2011, în măsura în care și-au îndeplinit această obligație chiar în lipsa prevederii ei exprese.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 30.01.2015, intimata Administrația Fondului de Mediu a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata a reținut că nu pot fi reținute alegațiile recurentei potrivit cărora instanța de fond a înlăturat fără o motivare temeinic argumentată concluziile din raportul de expertiză financiar-contabilă, întrucât această lucrare are rolul doar de a oferi instanței o opinie de specialitate asupra documentației financiar-contabile supusă analizei, aprecierea probelor urmând a se face în baza raționamentului judecătorului care prin corelarea cu celelalte probe administrate și analizarea acesteia prin prisma normelor juridice aplicabile în materie poate înlătura motivat concluziile expertizei.

De asemenea, critica formulată de recurentă, care vizează împrejurarea că aceasta nu are obligația cumulativă de a recupera/valorifica și recicla ambalajele, acestea fiind obligații alternative, nu este fondată întrucât reprezintă operațiuni distincte. Valorificarea reprezintă un proces mult mai complex care presupune parcurgerea unor etape ce conduc la schimbarea naturii sau compoziției deșeurilor prin procedee industriale, în vederea reutilizării pe când reciclarea este definită în Anexa 1 din H.G. nr. 349/2002 ca fiind o operațiune de reprelucrare într-un proces de producție a deșeurilor de ambalaje pentru a fi utilizate în scopul inițial sau pentru alte scopuri.

Prin Decizia nr. 3245 din 17 noiembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a fost respins recursul declarat de către reclamanta S.C. A. S.R.L.

În motivarea acestei soluții, instanța de recurs a stabilit că, în esență, în urma desfășurării unei inspecții fiscale, s-a constatat că recurenta-reclamantă a introdus pe piața națională, în perioada 1.01.2007 - 31.12.2011, bunuri ambalate (atât vitrine frigorifice produse sau importate, cât și materii prime și materiale necesare producției proprii de vitrine frigorifice), activitate care generează obligații de plată la bugetul Fondului pentru mediu pentru greutatea ambalajelor introduse pe piața națională.

Baza de impunere pentru calcularea obligațiilor de plată la fondul pentru mediu a fost stabilită ca diferență între obiectivele anuale prevăzute de H.G. nr. 621/2005, republicată privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor din ambalaje și obiectivul efectiv realizat de operatorul economic.

Societatea reclamantă a considerat că a valorificat și reciclat deșeuri de ambalaje în perioada ianuarie 2007 - decembrie 2011, prin încheierea următoarelor contracte:

- Contractul nr. x din 14.01.2007; nr. 23 din 2.04.2008; nr. 07 din 14.04.2009, nr. 01 din 23.02.2010 și nr. 07 din 20.02.2011 cu S.C. B. S.R.L.;

- nr. 140 din 28.01.2005; nr. 129/A din 1.05.2008 și nr. 37/A din 01.05.2009 cu S.C. C. S.R.L.;

- nr. FN din 01.04.2008; nr. 10 din 02.04.2010 și nr. 01 din 31.05.2011 - S.C. D. S.R.L.;

- nr. 745 din 30.09.2010 - S.C. E. S.R.L.

Judecătorul fondului a ajuns la concluzia că reclamanta nu a reușit să răstoarne prezumția de legalitate de care beneficiază actele administrative fiscale atacate, respingând în întregime acțiunea.

Această soluție este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident la situația de fapt fiscală, stabilită pe baza probelor administrate la judecata în primă instanță.

Răspunzând punctual la motivele de recurs, Înalta Curte a constatat, mai întâi, că susținerea potrivit căreia sentința reprezintă "reproducerea constatărilor din raportul de inspecție fiscală, realuate apoi și prin decizia privind soluționarea contestației", nu corespunde realității.

Considerentele propriu-zise ale sentinței, reflectă analiza punctelor de vedere ale părților și au o întindere considerabilă, astfel încât nu se poate susține că argumentația proprie lipsește cu desăvârșire.

Împrejurarea că în procesul de deliberare și redactare prima instanță a găsit întemeiate susținerile uneia dintre părți și argumentația aferentă, care se regăsesc apoi în hotărârea judecătorească, nu poate conduce la concluzia că lipsesc argumentele proprii.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., s-a susținut că problema de drept ce se impune a fi lămurită în prezenta cauză este aceea dacă, distincția pe care judecătorul fondului a făcut-o între noțiunile de "valorificare" și "reciclare" a deșeurilor din ambalaje, în contextul obligației de plată a contribuției, se bazează pe o interpretare distorsionată a prevederilor O.U.G. nr. 78/2000, privind regimul deșeurilor aprobată prin Legea nr. 426/2001, a O.G. nr. 196/2005 privind Fondul de Mediu și a legislației secundare adoptată în baza lor, cu conținutul în vigoare pe perioada de referință.

Instanța de control judiciar a reținut că distincția pe care judecătorul fondului a făcut-o între noțiunile de "valorificare" și "reciclare" a deșeurilor din ambalaje este corectă, aceste două operațiuni fiind prevăzute în mod distinct încă de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul de mediu, conform prevederilor Anexei 1 la H.G. nr. 621/2005.

Astfel, reciclarea este definită ca fiind operațiunea de reprelucrare într-un proces de producție a deșeurilor din ambalaje pentru a fi folosite în scopul inițial sau pentru alte scopuri.

Pe de altă parte, valorificarea este reprezentată de orice operație aplicabilă deșeurilor de ambalaje, prevăzută în Anexa IIB la O.U.G. nr. 78/2000, aprobată de Legea nr. 426/2001. Dispozițiile legale menționate se referă la un număr de 13 operațiuni (R1-R13), dintre care 3 operațiuni de reciclare/recuperare.

Terminologia folosită de art. 14 din H.G. nr. 621/2005, în care sunt prevăzute obiectivele care trebuie atinse la nivel național conduce la concluzia că sunt instituite distinct obiectivele privind valorificarea sau incinerarea în instalații cu recuperarea de energie și obiectivele privind reciclarea.

Metodele de realizare a obiectivelor de valorificare sunt prezentate de Ordinul nr. 578/2006, care la alin. (2) al art. 32 prevede că obiectivul de valorificare se realizează pe trei compartimente.

a) Cantitatea de deșeuri Q1 ce trebuie valorificată prin reciclarea fiecărui tip de material, de ambalare pentru care sunt prevăzute în H.G. nr. 621/2005 obiective minime de valorificare prin reciclare;

b) cantitatea de deșeuri Q2 ce trebuie valorificată prin reciclare, suplimentar față de cantitățile prevăzute la lit. a) pentru îndeplinirea componenței de valorificare prin reciclare prevăzută de H.G. nr. 621/2005, cantitate ce se poate realiza prin valorificarea prin reciclare a oricărui tip de material;

c) cantitatea de deșeuri Q3 ce trebuie valorificată suplimentar față de cantitățile prevăzute la lit. a) și b) pentru îndeplinirea obiectivului de valorificare prevăzut în H.G. nr. 621/2005, cantitate ce se poate realiza prin orice metodă de valorificare sau prin incinerarea în instalații de incinerare cu recuperare de energie a oricărui tip de material.

Prin urmare, obiectivul anual de valorificare se consideră îndeplinit numai dacă se realizează fiecare dintre componentele menționate mai sus, în acest sens fiind și disp. art. 32 alin. (3) din H.G. nr. 621/2005.

În cauză s-a constatat că societățile comerciale cu care reclamanta a încheiat contracte, anume: S.C. D. S.R.L., S.C. B. S.R.L., S.C. E. S.R.L. și S.C. C. S.R.L. nu sunt operatori economici autorizați să efectueze operațiuni de reciclare, ci numai activități de colectare, recuperare și valorificare a deșeurilor din ambalaje, astfel că, în mod corect cantitatea de ambalaje predată acestor societăți nu a fost considerată ca fiind reciclată.

În concluzie, pentru perioada 2007 - 2010 recurenta-reclamantă a realizat doar îndeplinirea obiectivelor anuale de valorificare și nu și de reciclare a ambalajelor, întrucât prestatorii cu care aceasta a încheiat contracte erau autorizați doar în valorificarea deșeurilor nu și în reciclarea acestora, iar societatea reclamantă optând pentru realizarea obiectivelor anuale, în mod individual trebuia să controleze predarea deșeurilor de ambalaje introduse pe piață către un agent economic autorizat în valorificarea și reciclarea acestora.

În ceea ce privește trasabilitatea deșeurilor de ambalaje proprii, autoritatea pârâtă a recunoscut societății reclamante îndeplinirea obiectivelor de valorificare prin această modalitate începând cu anul 2011, odată cu intrarea în vigoare a Ordinului nr. 1032/2011 de modificare a Ordinului nr. 578/2006.

Pentru perioada anterioară, obiectivele de valorificare, respectiv de reciclare a deșeurilor de ambalaje se puteau realiza de către operatorii economici atât în mod individual, cât și prin transferul responsabilității către un agent economic autorizat conform procedurii prevăzute de Ordinul nr. 338/2004.

Societatea reclamantă nu a urmat această procedură întrucât a optat pentru realizarea individuală.

În acest caz, Metodologia aprobată prin Ordinul nr. 578/2006 prevedea că pentru realizarea în mod individual a obiectivului anual de valorificare, se pot încredință ambalajele unui "operator economic valorificator", însă cu obligația de a dovedi realizarea obiectivului individual cu înscrisuri justificative, inclusiv cu:

"c) situația eliberată de operatorul economic valorificator, prin care să se evidențieze distinct cantitățile de deșeuri de ambalaje valorificate, pe tip de material, dintre cele preluate de la operatorii economici responsabili, precum și metoda de valorificare" (art. 33 alin. (2) lit. c) din Ordinul nr. 578/2006).

În ceea ce privește înlăturarea concluziilor raportului de expertiză fiscală întocmit în cauză, judecătorul fondului a explicat că, în mod greșit expertul a reținut că începând cu modificarea adusă O.U.G. nr. 196/2005, prin O.U.G. nr. 25/2008, contribuția prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. d) se calculează numai în raport cu documente atestând operațiunile de valorificare în general nu și operațiuni specifice de reciclare.

Or, așa cum s-a menționat mai sus, reciclarea este o modalitate specifică a operațiunii generice de valorificare a deșeurilor, reglementată ca atare încă de la intrarea în vigoare a H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor din ambalaje care impune contribuabilului obligații distincte în raport cu cantitățile de deșeuri prevăzute a fi valorificare prin reciclare, conform Metodologiei de calcul a contribuțiilor datorate Fondului de mediu.

De altfel, atributul interpretării și aplicării dispozițiilor legale incidente situației de fapt revine exclusiv instanței de judecată competente, ce a explicat convingător în considerentele sentinței, care este cadrul normativ aplicabil.

Împotriva Deciziei nr. 3245 din 17.11.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a fost formulată prezenta cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la art. 21 din Legea nr. 554/2004 se impun a fi făcute următoarele precizări:

Art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004:

"(...) (2) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părții interesate, în termen de 15 zile de la pronunțare. Cererea de revizuire se soluționează de urgență și cu precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare".

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 27 ianuarie 2011, prevederile art. 21 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 554/2004 au fost declarate neconstituționale.

Prin Legea nr. 299/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 22 decembrie 2011, a fost abrogat alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 554/2004, dar prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013, dispozițiile Legii nr. 299/2011, care au abrogat alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 554/2004, au fost declarate neconstituționale; de asemenea, prevederile art. 21 alin. (2) teza întâi și a treia din Legea nr. 554/2004, reintrate în fondul activ al legislației, conform acestei decizii a Curții Constituționale, subsecvent, au fost declarate neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de recurs, cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei.

În consecință, art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este în continuare în vigoare, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, însă numai în ceea ce privește tezele întâi și a treia, iar teza întâi este constituțională numai în măsura în care se interpretează în sensul că pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de recurs cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, indiferent dacă acestea evocă sau nu fondul cauzei (consecință rezultând, per a contrario, din aceeași decizie a Curții Constituționale);

Teza a doua a art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care stabilea termenul declarării revizuirii și data de la care acesta începe să curgă, a fost declarată neconstituțională, iar legiuitorul nu a intervenit pentru punerea în acord a dispozițiilor declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției, respectiv pentru a reglementa termenul de revizuire cu respectarea considerentelor Deciziei nr. 1609 din 9 decembrie 2010 a Curții Constituționale".

În motivarea Deciziei nr. 1039/2012, Curtea Constituțională a reținut că "Aplicând cele reținute de Curtea Constituțională, rezultă că dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 vor continua să producă efecte juridice după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, cu excepția prevederilor cuprinse în teza a doua a textului, declarate ca neconstituționale prin Decizia nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 27 ianuarie 2011. Efectele juridice ale acestor din urmă norme au încetat în virtutea dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție. Cât privește dispozițiile art. 21 alin. (2) teza întâi și a treia, acestea urmează a continua să producă efecte juridice. Este adevărat că în perioada cuprinsă între intrarea în vigoare a legii de abrogare - Legea nr. 299/2011 - respectiv 25 decembrie 2011 și publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei decizii de constatare a neconstituționalității normei abrogatoare, dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 erau abrogate și nu au produs efecte juridice, însă, după publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I, acestea reintră în fondul activ al legislației".

Interpretarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 554/2004, din punctul de vedere al admisibilității și termenului de exercitare s-a făcut de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept prin Decizia nr. 45/2016, iar în raport de considerentele deciziei se constată că cererea de revizuire formulată în cauză este admisibilă.

Principiul priorității dreptului european la care face referire art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, vizează aplicarea cu prioritate a dreptului Uniunii Europene, indiferent de rangul normei de drept, față de dreptul național și este consacrat în art. 148 alin. (2) din Constituția României.

Față de acest principiu și de cele clarificate în considerentele Deciziei nr. 45/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, cererea de revizuire formulată în cauză este admisibilă fiind invocate hotărâri ale CJUE și principii de drept european ce se consideră a fi fost încălcate de către instanța de recurs prin pronunțarea soluției a cărei revizuire se cere.

Referitor la acest aspect în considerentele Deciziei nr. 45/2016 s-a precizat că:

(72) "este inadmisibilă cererea de revizuire prin care, în lipsa oricărui element de noutate (care ar putea fi hotărâri pronunțate de CJUE sau dispoziții de drept unional neinvocate în cauză sau, deși invocate, netratate de instanță), se urmărește revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost deja dezlegată problematica legată de aplicarea principiului priorității dreptului unional, deoarece se opune caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac de retractare (iar nu de reformare), corelat cu principiul autorității de lucru judecat.

(73) Dacă dreptul Uniunii sau hotărârea interpretativă a CJUE a fost invocată în fața instanței care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere și această instanță a analizat-o, partea nu poate critica soluția pe calea revizuirii deoarece se opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date de instanța de fond sau de recurs. Inadmisibilitatea se impune în această ipoteză întrucât a socoti revizuirea admisibilă ar însemna ca instanța sesizată cu cererea de revizuire să examineze soluția instanței care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii, adică să exercite un control judiciar, care nu se poate realiza pe calea revizuirii. Un astfel de control judiciar se poate realiza numai pe calea de atac de reformare, dată în competența instanței ierarhic superioare celei care a pronunțat hotărârea.

(74) Această soluție, care rezultă din principiile care guvernează calea extraordinară de atac de retractare a revizuirii, conform legii naționale, respectă principiul echivalenței din dreptul european și principiul securității juridice."

În fața instanței de recurs, în speță, revizuenta a invocat, pe lângă alte critici, și încălcarea principiului proporționalității consacrat în jurisprudența CJUE, cu referire la cauzele C-90/02, C-444/00, principiul prevalenței substanței asupra fondului, nerespectarea Directivei nr. 94/62/CE privind ambalajele și deșeurile de ambalaje, precum și art. 28 alin. (1) și art. 30 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

Instanța de recurs nu a analizat hotărârea instanței de fond din perspectiva acestor critici, astfel că nu a poate fi considerată inadmisibilă cererea de revizuire în raport de parag. (73) al Deciziei nr. x/2016.

Cererea de revizuire este admisibilă și pentru că prin aceasta nu se urmărește schimbarea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată sub aspectul motivelor de fapt care susțin obiectul cererii sau al dreptului subiectiv care stau la baza pretențiilor formulate și a căror protecție se solicită pe cale judiciară.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, în parag. (78) al deciziei nr. 45/2016 chiar a prevăzut că "Nu este necesar ca partea să fi invocat în cursul soluționării procesului încălcarea vreunui text din dreptul european, însă trebuie să fi invocat dreptul subiectiv ocrotit de dreptul european, chiar dacă nu s-a referit la incompatibilitatea normei interne cu dreptul european. Este inadmisibil ca, sub cuvânt de prioritate a dreptului european, să se invoce în revizuire un motiv de nelegalitate cu totul nou, întrucât se opune caracterul extraordinar al căii de atac".

Însă, în speță, așa cum s-a arătat anterior, în fața instanței de recurs au fost invocate atât texte din dreptul european, cât și jurisprudența CJUE, dar nu s-au făcut referiri la acestea în considerentele deciziei atacate cu prezenta cerere de revizuire.

Pentru toate aceste considerente, pentru că instanța este obligată să analizeze cu prioritate problema admisibilității cererii de revizuire, față de specificul acesteia, întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și pentru că sunt îndeplinite condițiile privind admisibilitatea cererii de revizuire, cererea va fi admisă, în principiu, urmând ca ulterior, după analiza motivelor de revizuire invocate să se pronunțe o soluție de admitere sau respingere a cererii de revizuire pe fond.

Va fi acordat termen pentru judecarea pe fond a cererii de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite, în principiu, cererea de revizuire formulată de reclamanta S.C. "A." S.R.L. împotriva Deciziei nr. 3245 din 17 noiembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Fixează termen pentru judecarea pe fond a cererii de revizuire la data de 09 martie 2018, cu citarea părților.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 noiembrie 2017.