ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2011/2017

Decizia

nr. 2011/2017

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 3041 din 10 decembrie 2015, Judecătoria Tecuci a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de

pârâta A.; a admis excepția autorității de lucru judecat, în

ceea ce privește capătul de cerere privind revendicarea

imobiliară și a admis capătul de cerere privind grănițuirea,

stabilind linia de hotar dintre proprietățile părților pe

vechiul aliniament care unește punctele

15-16-17-18-19-20-21-22-23-24-25-26 conform anexei nr. 2 la raportul de

expertiză întocmit în cauză de expert B.; a respins ca nefondat

capătul de cerere privind ridicarea culturilor și construcțiilor

de pe suprafața de teren revendicată; fiecare dintre pârâți a

fost obligat către reclamant la 923 lei cheltuieli de judecată.

Prin decizia

civilă nr. 264 din 2 martie 2017, Tribunalul Galați, secția I

civilă, a admis apelul declarat de reclamantul C. împotriva acestei sentințe,

pe care a anulat-o în parte în sensul că: s-a luat act de renunțarea

reclamantului la judecata capetelor de cerere privind revendicarea și

ridicarea construcțiilor de pe terenul revendicat; a fost respinsă ca

rămasă fără obiect excepția autorității de

lucru judecat; s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței

civile apelate; a fost respinsă ca nefondată cererea apelantului-reclamant

de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva

acestei din urmă decizii reclamantul a declarat recurs reclamantul.

Prin decizia

nr. 134/R din 04.10.2017, Curtea de Apel Galați, secția I civilă,

a declinat competența de soluționare a recursului în favoarea Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a

fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția I civilă, la data de 3 noiembrie 2017 și trimis, spre

soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de

filtru nr. 4.

La termenul

din 12 decembrie 2017, Înalta Curte a invocat excepția necompetenței

sale materiale în soluționarea recursului, pe care o va admite, pentru

următoarele considerente:

Soluția

de declinare a competenței pronunțată de Curtea de Apel Galați,

cu referire la Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017 (pct. 31) și

la dispozițiile art. 97 pct. 1 și art. 483 alin. (3) și (4) C.

proc. civ., nu poate învesti legal instanța supremă.

Pe de o

parte, Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017 nu este

incidentă cauzei, având în vedere data pronunțării

hotărârii instanței de apel și data publicării deciziei Curții

Constituționale în M. Of. (nr. 582 din 20 iulie 2017) raportat la dispozițiile

art. 147 alin. (4) din Constituție, care consacră principiul

producerii efectelor general obligatorii pentru viitor (ulterior

publicării în M. Of.).

Astfel fiind,

dezînvestirea curții de apel cu trimitere la considerentele unei decizii a

instanței de contencios constituțional neaplicabile cauzei, este

lipsită de temei.

În egală

măsură, este lipsită de fundament soluția de declinare a

judecării recursului în favoarea instanței supreme, în conformitate

cu dispozițiile art. 97 pct. 1 și art. 483 alin. (3) și (4) C.

proc. civ.

Potrivit art.

97 pct. 1 C. proc. civ., „Înalta Curte de Casație și Justiție

judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de

apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de

lege”, ceea ce înseamnă că instanța supremă are competență

de drept comun în materia recursurilor doar cu privire la deciziile curților

de apel, pentru hotărârile altor instanțe fiind necesară o

prevedere expresă a legii, aptă să atragă judecata în

recurs de către instanța supremă.

Prin urmare,

art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și

Justiție, ca regulă, competența de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și

numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor

împotriva altor hotărâri.

Astfel

formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de

competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,

indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă

recursului.

O asemenea

formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97

pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul

competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a

optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței

în favoarea Înaltei Curți.

Argumentul în

sensul că, potrivit art. 97 pct. 1 din cod, Înalta Curte este instanță

de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu

este prevăzută competența altei instanțe nu poate fi

primită, întrucât ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului

la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a

acesteia, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența

Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței.

Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin

adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc.

civ., potrivit cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite

numai prin modificarea normelor prezentului cod”.

Dispozițiile

art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ., invocate de asemenea, în decizia

de declinare, nu sunt nici ele în măsură să fundamenteze soluția

curții de apel și legala învestire a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Potrivit art.

483 alin. (3) C. proc. civ., „recursul urmărește să supună

Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile”, fiind vorba așadar de reglementarea obiectului și

scopului recursului.

Această

verificare a legalității se realizează însă, în cazurile în

care instanța supremă este competentă potrivit legii, adică

potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Conform art.

483 alin. (4) C. proc. civ., aceeași verificare a conformității

cu legea a hotărârii atacate o realizează și celelalte instanțe

(tribunalele, curțile de apel), atunci când judecă în materia

recursului (art. 95 pct. 3, art. 96 pct. 3 C. proc. civ.).

Cum în speță,

acțiunea a învestit în primă instanță judecătoria, iar

soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă

că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care

reglementează competența în materia recursului a instanței

supreme.

Aceasta

întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții

de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz

prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor),

care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

O altfel de

interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței

supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul

acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială,

a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile

constituționale [conform art. 126 alin. (2) din Constituție „competența

instanțelor judecătorești și procedura de judecată

sunt prevăzute numai de lege”] și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

(„reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea

normelor prezentului cod”).

Pentru aceste

considerente, stabilind că a avut loc o nelegală dezînvestire a Curții

de Apel Galați, Înalta Curte va declina competența de soluționare

a cauzei în favoarea acesteia, ca instanță ierarhic superioară

celei care a realizat judecata în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină

competența de soluționare a recursului declarat de reclamantul C.

împotriva deciziei nr. 264 din 2 martie 2017 a Tribunalului Galați, secția

I civilă, în favoarea Curții de Apel Galați.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 12 decembrie 2017.