ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2011/2017

Decizia nr. 2011/2017 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3041 din 10 decembrie 2015, Judecătoria Tecuci a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta A.; a admis excepția autorității de lucru judecat, în ceea ce privește capătul de cerere privind revendicarea imobiliară și a admis capătul de cerere privind grănițuirea, stabilind linia de hotar dintre proprietățile părților pe vechiul aliniament care unește punctele 15-16-17-18-19-20-21-22-23-24-25-26 conform anexei nr. 2 la raportul de expertiză întocmit în cauză de expert B.; a respins ca nefondat capătul de cerere privind ridicarea culturilor și construcțiilor de pe suprafața de teren revendicată; fiecare dintre pârâți a fost obligat către reclamant la 923 lei cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 264 din 2 martie 2017, Tribunalul Galați, secția I civilă, a admis apelul declarat de reclamantul C. împotriva acestei sentințe, pe care a anulat-o în parte în sensul că: s-a luat act de renunțarea reclamantului la judecata capetelor de cerere privind revendicarea și ridicarea construcțiilor de pe terenul revendicat; a fost respinsă ca rămasă fără obiect excepția autorității de lucru judecat; s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate; a fost respinsă ca nefondată cererea apelantului-reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată. Împotriva acestei din urmă decizii reclamantul a declarat recurs reclamantul. Prin decizia nr. 134/R din 04.10.2017, Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a declinat competența de soluționare a recursului în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 3 noiembrie 2017 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 4. La termenul din 12 decembrie 2017, Înalta Curte a invocat excepția necompetenței sale materiale în soluționarea recursului, pe care o va admite, pentru următoarele considerente: Soluția de declinare a competenței pronunțată de Curtea de Apel Galați, cu referire la Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017 (pct. 31) și la dispozițiile art. 97 pct. 1 și art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ., nu poate învesti legal instanța supremă. Pe de o parte, Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017 nu este incidentă cauzei, având în vedere data pronunțării hotărârii instanței de apel și data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of.

(nr. 582 din 20 iulie 2017) raportat la dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, care consacră principiul producerii efectelor general obligatorii pentru viitor (ulterior publicării în M. Of.). Astfel fiind, dezînvestirea curții de apel cu trimitere la considerentele unei decizii a instanței de contencios constituțional neaplicabile cauzei, este lipsită de temei. În egală măsură, este lipsită de fundament soluția de declinare a judecării recursului în favoarea instanței supreme, în conformitate cu dispozițiile art. 97 pct. 1 și art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ. Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc.

civ., „Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege”, ceea ce înseamnă că instanța supremă are competență de drept comun în materia recursurilor doar cu privire la deciziile curților de apel, pentru hotărârile altor instanțe fiind necesară o prevedere expresă a legii, aptă să atragă judecata în recurs de către instanța supremă. Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți.

Argumentul în sensul că, potrivit art. 97 pct. 1 din cod, Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe nu poate fi primită, întrucât ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a acesteia, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod”.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ., invocate de asemenea, în decizia de declinare, nu sunt nici ele în măsură să fundamenteze soluția curții de apel și legala învestire a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., „recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”, fiind vorba așadar de reglementarea obiectului și scopului recursului. Această verificare a legalității se realizează însă, în cazurile în care instanța supremă este competentă potrivit legii, adică potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. Conform art. 483 alin. (4) C. proc.

civ., aceeași verificare a conformității cu legea a hotărârii atacate o realizează și celelalte instanțe (tribunalele, curțile de apel), atunci când judecă în materia recursului (art. 95 pct. 3, art. 96 pct. 3 C. proc. civ.). Cum în speță, acțiunea a învestit în primă instanță judecătoria, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme. Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale [conform art. 126 alin. (2) din Constituție „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege”] și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. („reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod”). Pentru aceste considerente, stabilind că a avut loc o nelegală dezînvestire a Curții de Apel Galați, Înalta Curte va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea acesteia, ca instanță ierarhic superioară celei care a realizat judecata în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamantul C. împotriva deciziei nr. 264 din 2 martie 2017 a Tribunalului Galați, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Galați. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 decembrie 2017.