ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1308/2015

Decizia nr. 1308/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cadrul procesual;

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâții B. București și C. - D., s-a solicitat instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la rambursarea T.V.A.-ului de 6.782.442, 96 lei, conform decontului aferent lunii septembrie 2004, înregistrat de pârâtă la 22 octombrie 2004 precum și la plata dobânzilor și a penalităților de întârziere aferente sumei de mai sus.

Prin sentința civilă nr. 1104 din 2 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, judecând cauza în fond, după casare, a respins excepția inadmisibilității acțiunii astfel cum a fost precizată, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a C. și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta C., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

De asemenea, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și drept urmare a respins acțiunea în contradictoriu cu pârâta B. București, ca fiind prescrisă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește excepția de inadmisibilitate a acțiunii, invocată de pârâta C. pe motiv că nu s-a emis decizie de soluționare a cererii de rambursare, astfel că lipsește actul vătămător, s-a reținut că, față de data solicitării rambursării - 22 octombrie 2004 și de expirarea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea acesteia, reclamanta poate cere instanței de contencios administrativ constatarea nesoluționării în termenul legal a cererii sale sau, după caz, refuzul nejustificat de soluționare a cererii, cu obligarea organului fiscal competent la soluționare, ceea ce reclamanta a și solicitat prin acțiune, astfel că o atare excepție nu este întemeiată.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a C., instanța de fond a reținut că, în cauză, s-a solicitat constatarea refuzului nejustificat al pârâtei B. București de a soluționa cererea de rambursare a T.V.A. care i-a fost adresată, iar în prezent, potrivit susținerilor tuturor părților, reclamanta are calitatea de contribuabil mijlociu, administrarea creanțelor și obligațiilor fiscale ale acesteia revenind, potrivit legii, pârâtei B. București, și nu C.

Apreciind că nu există identitate între persoana obligată în cadrul raportului juridic fiscal și persoana chemată în calitate de pârât, respectiv C., instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive.

Curtea de Apel a mai reținut că prin Decizia de casare nr. 6338 din 25 septembrie 2013 a Înaltei Curții de Casați și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, instanța de recurs a impus instanței de fond și soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune raportat la prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Sub acest aspect, s-a reținut că reclamanta a adresat pârâtei B. București cererea de rambursare T.V.A. înregistrată la 20 mai 2004, solicitând restituirea T.V.A. în cuantum de 6.782.445,96 lei în baza Ordinul ministrului Finanțelor Publice nr. 338/2004.

La data de 6 noiembrie 2006, pârâta a sesizat Poliția sector 5 - SIF cu privire la constatările efectuate la reclamantă cu ocazia verificării solicitării de rambursare T.V.A.

În urma soluționării sesizării (Dosar nr. x/P/2006), Parchetul de pe lângă Judecătoria sector 5 București a emis rezoluția din 6 august 2009 de neîncepere a urmăririi penale față de reprezentanții instituției reclamante.

La 5 noiembrie 2009, reclamanta a solicitat cu adresa din 2009 pârâtei B. să îi soluționeze cererea de rambursare a T.V.A., ca urmare a finalizării cercetării penale.

Or, formularea la data de 9 noiembrie 2010, a prezentei acțiuni, întemeiată pe nesoluționarea în termenul legal a cererii de rambursare, respectiv pe refuzul nejustificat al autorității pârâte de a soluționa această cerere, a fost făcută cu depășirea termenului prevăzut de art. 11 calculat prin raportare la data de 5 noiembrie 2009 (dată la care reclamanta a luat cunoștință cel mai târziu despre Rezoluția de finalizare a cercetării penale și a solicitat pârâtei B. să procedeze la soluționarea cererii de rambursare a T.V.A.).

Împotriva hotărârii instanței de fond, în termen legal, reclamanta SC A. SRL a declarat recurs.

În esență, prin motivele de recurs dezvoltate, recurenta-reclamantă a susținut, în contextul reiterării situației factuale generatoare a litigiului, că instanța de fond, rejudecând după casarea cu trimitere, în mod netemeinic și nelegal a reținut că acțiunea formulată este prescrisă.

A arătat recurenta-reclamantă că întrucât acțiunea dedusă judecății are ca obiect refuz soluționare cerere, nu sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004, republicată.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că în raport de prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) și lit. h) din Legea nr. 554/2004, republicată, instanța de fond trebuia să aibă în vedere, cu prioritate, că intimata-pârâtă era obligată să soluționeze cererea de rambursare a T.V.A.-ului în cuantum de 6.782.442,96 lei, prin emiterea unui act administrativ, conform art. 41 C. proc. fisc., fiind incidentă în cauză prescripția specială fiscală, de 5 ani, prevăzută de art. 135 C. proc. fisc.

În fine, s-a mai învederat că în mod nelegal prima instanță a aplicat prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu atât mai mult cu cât, ulterior datei introducerii acțiunii a avut loc o inspecție fiscală la sediul instituției reclamante soldată cu rambursarea sumei de 4.469.150 lei, conform extrasului de cont din data de 12 iunie 2013.

Analizând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la probatoriul administrat în ambele cicluri procesuale parcurse și sub toate aspectele, astfel cum permit prevederile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu subzistă în cauză motivele invocate ce pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de natură a antrena reformarea hotărârii primei instanțe, în sensul și pentru considerentele în continuare arătate.

Soluționând cauza în fond după casare, urmare a Deciziei Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 6338 din 235 septembrie 2013, prima instanță s-a conformat îndrumărilor cuprinse în decizia de casare, vizând deopotrivă soluționarea excepțiilor procesuale invocate de autoritățile pârâte ca și analiza apărărilor de fond înfățișate de părți, astfel cum rezultă neîndoios din cuprinsul hotărârii atacate în prezentul dosar.

Apreciind că soluția adoptată de instanța de rejudecare cu privire la excepțiile de inadmisibilitate a acțiunii și respectiv a lipsei calității procesuale pasive a C. este corectă și pertinent motivată, nefiind de altfel criticată nici pe calea prezentului recurs, Înalta Curte, reverificând actele dosarului pentru a răspunde punctual motivelor de recurs ce vizează doar soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune, constată că nu sunt întemeiate criticile și susținerile recurentei-reclamante în acest sens.

Un prim set de critici ale recurentei-reclamante vizează greșita aplicare de către prima instanță a prevederilor art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, republicată, susținându-se chiar că o atare normă nici nu este incidentă în cauză.

În acord cu cele statuate de prima instanță, Înalta Curte reține că în raport de obiectul și natura juridică a acțiunii cu care a fost învestită instanța de contencios administrativ, calificată ca fiind un refuz nejustificat de soluționare a cererii, respectiv de nesoluționare a unei cereri în termenul legal, în sensul art. 2 alin. (1) lit. h) și i) din Legea nr. 554/2004 republicată, și clarificat ca atare și în primul ciclu procesual al cauzei, instanța de rejudecare a dat o corectă dezlegare excepției prescripției dreptului la acțiune.

În cauză, față de obiectul și natura juridică a cauzei, respectiv refuzul de rezolvare a cererii de rambursare a T.V.A., formulată și depusă de recurenta-reclamantă la 22 octombrie 2004 și înregistrată sub nr. 486752, un atare refuz fiind asimilat actului administrativ unilateral, cu caracter individual, în sensul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, sunt incidente, în mod evident, prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004 în ceea ce privește curgerea prescripției dreptului la acțiune și nicidecum termenul de prescripție de 5 ani din materia fiscală, astfel cum a susținut recurenta.

Termenul special de prescripție de 5 ani este reglementat în cuprinsul C. proc. fisc. în legătură cu dreptul de stabilire a obligațiilor fiscale și respectiv dreptul de a cere executarea silită și compensarea sau restituirea creanțelor fiscale, niciuna din ipotezele strict reglementate, sus-enunțate, nefiind incidentă în cauză.

Așa fiind și în opinia Înaltei Curți, interpretarea și aplicarea de către instanța de fond, în rejudecare, a prevederilor art. 11 alin. (1) în ceea ce privește curgerea termenului de prescripție de 6 luni, atât în ipoteza lit. b) - data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii, fie în cea de la lit. c) - data expirării termenului legal de soluționare a cererii, apare ca fiind corectă și deplin justificată prin raportare la data de 5 noiembrie 2009, când, cel mai târziu, s-a finalizat cercetarea penală și reclamanta a luat cunoștință despre această împrejurare, solicitând pârâtei intimate să-i soluționeze cererea de rambursare a T.V.A.

În raport de acest reper obiectiv și necontestat de altfel, introducerea acțiunii la 9 noiembrie 2010 apare ca fiind realizată, în mod evident, cu depășirea termenului de 6 luni sus arătat.

În fine, cu titlu subsidiar, Înalta Curte nu poate să nu rețină, deopotrivă în sensul netemeiniciei motivelor invocate în calea de atac exercitată și schimbările intervenite în raporturile juridice dintre părțile în litigiu, în sensul că pe parcursul derulării cauzei a avut loc inspecția fiscală la data de 31 ianuarie 2013, ocazie cu care s-a soluționat și cererea de rambursare a T.V.A. din 22 octombrie 2004, ce a stat la baza introducerii în instanță a prezentei acțiuni, alături de o altă cerere de rambursare a T.V.A. pentru perioada 1 octombrie 2004-30 septembrie 2007, fiind rambursate sumele de 620.790 lei și respectiv 4.469.150 lei, conform extrasului de cont din 12 iunie 2013 (filele 15, Dosar nr. x/3/2010* Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, și respectiv 27-28 Dosar nr. x/3/2010 al Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal).

Prin urmare, reținând în considerarea celor mai sus arătate, netemeinicia criticilor recurentei-reclamante și justețea soluției adoptate de instanța de fond, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată, va respinge ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 1104 din 02 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 martie 2015.