ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 740/2016

Decizia nr. 740/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 5 aprilie 2012, reclamanta SC A. SRL a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtele B. - C. și B. - D. să dispună după cum urmează:

- anularea Deciziei de impunere nr. 6 din 28 ianuarie 2011 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 40012 din 27 ianuarie 2011, ambele emise de B. - C.;

- anularea Deciziei nr. 387 din 04 octombrie 2011, emisă de B. - D.;

- obligarea pârâtelor la rambursarea T.V.A. în sumă de 6.345.500 lei și la restituirea sumei stabilită ca obligație suplimentară de plată în sarcina sa prin decizia de impunere, în cuantum de 1.574.409 lei; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că, prin decizia de impunere contestată, o parte din T.V.A. solicitată la rambursare, în cuantum de 6.345.500 lei, a fost respinsă; totodată, ca urmare a extinderii bazei de impozitare, a fost stabilit T.V.A. suplimentar la plată în cuantum de 1.205.645 lei, precum și accesorii în sumă de 368.764 lei.

A arătat reclamanta, în esență, că actele administrative contestate sunt afectate, atât de aspecte de nelegalitate, cât și de netemeinicie, pe care le-a dezvoltat în cererea de chemare în judecată și pe care instanța de fond le-a reținut în detaliu.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei în data de 30 mai 2012, pârâta B. a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.

2.Primul ciclu procesual;

2.1. Prin sentința civilă nr. 181 din 16 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele B. - C. și B. - D. și, în consecință:

- a anulat pct. 1 al Deciziei nr. 387 din 04 octombrie 2011 emisă de B. - D.;

- a anulat parțial Decizia de impunere nr. 6 din 28 ianuarie 2011 emisă de B. - C., precum și Raportul de inspecție fiscală nr. 40012 din 27 ianuarie 2011 întocmit de B. - C., în privința sumei de 7.914.714 lei, compusă din T.V.A. de 7.545.950 lei și accesorii de 368.764 lei;

- a obligat pârâta C. la restituirea către reclamantă a sumei de 1.574.395 lei reprezentând T.V.A. și accesorii, precum și la rambursarea T.V.A. în sumă de 6.340.319 lei;

- a respins restul pretențiilor reclamantei;

- a obligat pârâtele să achite reclamantei suma de 7017,2 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

2.2. Prin Decizia nr. 2893 din 18 iunie 2014, Înalta Curtea de Casație și Justiție a admis recursul declarat de B. împotriva sentinței civile nr. 181 din 16 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, pe care a casat-o, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța de recurs a reținut că problema de drept supusă cercetării judecătorești este aceea a deductibilității T.V.A. în valoare 7.545.950 lei, plus accesorii de 368.764 lei, conform art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 aferente serviciilor de publicitate din perioada decembrie 2009 - iulie 2010, stabilită în sarcina intimatei prin Decizia de impunere nr. 6 din 28 ianuarie 2011, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. 40012 din 27 ianuarie 2011, întocmit de C., instanța de fond fiind sesizată cu o cerere de verificare a condițiilor necesar a fi îndeplinite pentru a beneficia de dreptul de deducere a T.V.A. și de a se pronunța asupra caracterului justificativ al documentelor întocmite pentru deducerea T.V.A. pe serviciile de publicitate.

Instanța de control judiciar a reținut că instanța de fond a admis acțiunea pentru acest capăt de cerere, considerentele hotărârii bazându-se numai pe concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de ing. E., nefiind evaluate înscrisurile depuse la dosar, deși apărarea pârâtei era fundamentată pe lipsa caracterului justificativ al acestor înscrisuri, aducând mai multe argumente în acest sens, apreciind faptul că judecătorul fondului avea obligația să facă un examen efectiv al tuturor mijloacelor de probă pentru a se stabili dacă și în ce măsură fac dovada celor susținute de reclamantă.

Instanța de recurs a dispus ca în rejudecare să fie analizate contractele de servicii de publicitate sub aspectul legalității clauzelor prin care s-a stabilit că plata serviciilor care ar trebui prestate de distribuitor este condiționată de achiziționarea produselor SC A. SRL, având în vedere că pârâta susține că din aceste clauze rezultă mai degrabă un bonus de volum acordat de producător comercianților săi și se califică ca o reducere comercială. În acest sens s-a arătat că vor fi supuse analizei rapoartele de activitate prezentate, cataloagele de produse, lista farmaciilor autorizate pentru a se stabili în ce măsură din conținutul lor rezultă realitatea serviciilor efectuate, dar și valoarea acestora, eventual printr-o suplimentare a raportului de expertiză întrucât expertul în concluziile formulate nu evidențiază înscrisurile care au condus la concluzia că reclamanta a demonstrat realitatea serviciilor de publicitate și că îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul de deducere a T.V.A. Se vor analiza și orice alte înscrisuri de care reclamanta înțelege să se folosească în justificarea serviciilor, în virtutea rolului activ instanța putând să suplimenteze probatoriul cu alte mijloace de probă pe care le consideră necesare pentru aflarea adevărului.

2.3. Cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 25 septembrie 2014, sub Dosar nr. x/2/2012*.

În rejudecare s-a solicitat expertului consultant fiscal să lămurească raportul de expertiză efectuat în precedent, evidențiind înscrisurile care au condus la concluzia expusă, în sensul că reclamanta a demonstrat realitatea serviciilor de publicitate și a dovedit îndeplinirea condițiilor pentru a beneficia de dreptul de deducere a T.V.A., răspunsul expertului fiind depus la 10 decembrie 2014 și completat la 21 ianuarie 2015.

Prin sentința civilă nr. 631 din 9 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele B. - C. și B. - D., ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Prin Decizia de impunere nr. 6 din 28 ianuarie 2011 privind obligații suplimentare de plată, emisă de B. - C. (fila 42 vol. I, Dosar nr. x/2/2012), întocmită în baza Raportului de inspecție fiscală nr. 40012 din 27 ianuarie 2011, s-a stabilit în sarcina de plată a reclamantei T.V.A. în sumă de 1.205.645 lei aferentă perioadei 01 octombrie 2009 - 30 noiembrie 2009, cu majorări de întârziere în sumă de 368.764 lei calculate pentru perioada 25 noiembrie 2009 - 31 decembrie 2010; totodată, față de 4 deconturi de T.V.A. cu sume negative cu opțiune de rambursare s-a respins T.V.A. la rambursare în cuantum de 4.288.727 lei aferentă perioadei 01 decembrie 2009 - 31 ianuarie 2010, 24.320 lei aferentă perioadei 01 aprilie 2010 - 30 aprilie 2010, 1.820. 376 lei aferentă perioadei 01 mai 2010 - 30 iunie 2010 și 207.510 lei aferentă perioadei 01 iulie 2010 - 31 iulie 2010, în total T.V.A. respinsă la rambursare în cuantum de 6.340.933 lei (fila 44 vol. I Dosar nr. x/2/2012).

A reținut prima instanță, în rejudecare, că potrivit Raportului de inspecție fiscală nr. 40012 din 27 ianuarie 2011 (filele 48 și următoarele, vol. I Dosar nr. x/2/2012), care a stat la baza emiterii deciziei de impunere mai sus menționate, organele de inspecție fiscală ale C. au constatat în legătură T.V.A. litigioasă că:

- referitor la contractele comerciale, care sunt identice ca formă pentru toți distribuitorii, denumite la art. 8 pct. 4 „contract de distribuție” (fila 70 și următoarele, vol. I, Dosar nr. x/2/2012).

Organele fiscale au analizat prevederile art. 2 conform cărora reclamanta a fost împuternicită de deținătorul Autorizație de punere pe piață în teritoriu să promoveze produsele farmaceutice din portofoliul SC A. SRL și să subcontracteze activitățile promoționale și de publicitate, ale art. 4 care precizează serviciile pe care contractantul se obligă să le presteze, ale art. 5 potrivit căruia părțile au convenit ca reclamanta să acorde contractantului pentru serviciile prestate, un buget stabilit atât pe baza contravalorii medicamentelor achiziționate de la SC A. SRL producător și importator, cât și pe baza contravalorii medicamentelor vândute către farmacii, stabilindu-se un procent din valoarea achizițiilor efectuate de distribuitor din portofoliul SC A. SRL (produse pe bază de prescripție medicală), procent revizuit periodic, ale art. 6 referitor la facturarea serviciilor efectuate, respectiv în termen de 5 zile de la transmiterea către SC A. SRL a raportului scris privind achizițiile contractului în perioada agreată, și ale art. 8 - „Alte prevederi”, respectiv alin. 3 lit. a, referitor la încetarea de către părți a contractului în situația în care cealaltă parte intră sub controlul direct sau indirect al unei autorități guvernamentale sau de stat, a anexelor trimestriale care stabilesc procentele acordate distribuitorului din valoarea medicamentelor cu prescripție medicală achiziționate de la SC A. SRL. De asemenea, din analiza facturilor emise de distribuitori, la rubrica "denumirea produselor sau a serviciilor", a reieșit că aceștia au înscris drept explicații "prestări servicii cf. ctr.", fără să detalieze natura/tipul serviciilor prestate și valoarea acestora.

- referitor la cataloagele de produse (fila 71, vol. I, Dosar nr. x/2/2012)

În aceste cataloage sunt incluse toate produsele farmaceutice care sunt comercializate de fiecare distribuitor. În niciunul din cele trei cataloage prezentate, din care unul este catalog aniversar care prezintă doar partenerii și SC F. SRL în cei 20 de ani de la înființare, nu apare vreo reclamă sau alt mijloc de promovare a produselor SC A. SRL cum au alte societăți producătoare de medicamente. Aceste cataloage cuprind pe lângă reclama efectuată pentru unele societăți producătoare de medicamente, în ordine alfabetică, toate produsele farmaceutice comercializate de societatea care editează catalogul.

- referitor la lista cu farmaciile în care s-au prestat serviciile de asigurare a prezenței produselor SC A. SRL (fila 72, vol. I, Dosar nr. x/2/2012):

Lista prezentată cuprinde în ordine alfabetică toate farmaciile autorizate din România, numărul de farmacii din listă fiind de 7.788. În prezent, conform Ministerului Sănătății, sunt acreditate în România un număr de 6.708 farmacii cu circuit deschis. Promovarea nu s-ar putea efectua decât în farmaciile cu circuit deschis, în cele cu circuit închis (care se adresează numai spitalelor), farmacistul nu lucrează direct cu pacientul, relaționează numai indirect cu acesta prin intermediul medicilor și al asistenților medicali din spital. În consecință, organele de inspecție fiscală au constatat că această listă nu este relevantă, deoarece reprezentanții reclamantei chiar dacă ar verifica toate farmaciile acreditate în România, nu ar cunoaște distribuitorul care a prestat "serviciile de asigurare a prezenței produselor SC A. SRL".

- referitor la rapoartele interne cu farmaciile în care s-au efectuat vizite de către angajații reclamantei (fila 71, vol. I, Dosar nr. x/2/2012):

Din documentele prezentate nu rezultă dacă angajații societății au vizitat farmaciile în scopul îndeplinirii sarcinilor din fișa postului sau pentru a verifica activitatea desfășurată de distribuitori, mai ales că acestea nu prezintă care este distribuitorul și care sunt constatările acestor verificări, documentele anexate neavând nicio relevanță din punct de vedere al activității de promovare.

- referitor la exemple de informații furnizate de prestatorii de servicii privind vânzările în piață pe produse și zone/regiuni (fila 71, vol. I, Dosar nr. x/2/2012):

Lista prezentată arată că angajații reclamantei au efectuat anumite sondaje în unele farmacii din diferite județe ale țării, dar nu este prezentată vreo legătură cu distribuitorii, astfel că această listă nu face dovada prestării efective a serviciilor de publicitate de către distribuitori în favoarea SC A. SRL.

- referitor la rapoartele de activitate emise de prestatori (fila 71, vol. I, Dosar nr. x/2/2012):

În rapoartele de activitate emise de prestatori prezentate sunt menționate rapoartele reprezentanților SC A. SRL. Prin neprezentarea rapoartelor reprezentanților SC A. SRL ca dovadă a prestării serviciilor de publicitate de către distribuitori, organele de inspecție fiscală au constatat că societatea consideră că aceste rapoarte au doar rol de justificare a activității desfășurate de angajații proprii. Așa cum rezultă din cele prezentate mai sus, dovezile referitoare la rapoartele de activitate emise de prestatori se rezumă la fotografii din farmaciile deservite, cataloage produse, lista cu farmaciile în care s-au prestat serviciile de asigurare a prezenței produselor SC A. SRL.

- referitor la pozele efectuate în locațiile farmacii/puncte de vânzare ca dovadă a prestării serviciilor de merchandising (fila 72, vol. I, Dosar nr. x/2/2012):

Distribuitorii au prezentat ca dovadă a prestării serviciilor de merchandising poze cu așezarea medicamentelor pe rafturile farmaciilor, dar spațiile din cadrul farmaciilor nu sunt proprii și nici nu există vreun contract de închiriere sau de marketing-publicitate cu acestea. Mai mult, unele poze prezentate ca dovadă sunt aceleași la mai mulți distribuitori. În consecință, organele de inspecție fiscală, analizând documentele prezentate de societate au constatat că acestea nu pot fi considerate a fi dovadă a prestării serviciilor de publicitate - promovate de către distribuitori în favoarea reclamantei.

S-a arătat că organele de inspecție fiscală au constatat că din procesele verbale încheiate la distribuitori a rezultat că materialele promoționale utilizate în promovarea produselor SC A. SRL au fost transmise de către producător odată cu medicamentele livrate, aceștia nu au deținut și nu dețin mostre ale produselor SC A. SRL, valoarea facturată a fost calculată conform contractului prin aplicarea procentului precizat la volumul achizițiilor, dar în același timp se aduce ca dovadă a prestării serviciilor de publicitate raportul de activitate lunar, model unic întâlnit la toate contractele în discuție, care cuprinde serviciul de promovare a vânzărilor, număr agenți implicați, timp consumat (număr ore), onorariu pe oră, dovada prestării serviciilor, (fotografii în farmacii, rapoarte reprezentanți SC A. SRL, respectiv angajați ai reclamantei, număr farmacii în care s-au introdus produsele SC A. SRL, minute întâlniri ale reprezentanților SC A. SRL cu reprezentanți medicali). Astfel, prețul serviciilor a fost stabilit în ore timp consumat.

Din cele prezentate, organele de inspecție fiscală au constatat că volumul achizițiilor înmulțit cu procent buget conform contract este întotdeauna egal cu numărul de ore timp consumat de agenții de vânzări ai distribuitorului înmulțit cu onorariul pe oră la toate societățile de distribuție care au astfel de contracte de publicitate, ceea ce practic și nici chiar teoretic nu este posibil, având în vedere că ambele se petrec în același timp.

Totodată, organele de inspecție fiscală au constatat că societatea are încheiate o serie de contracte de prestări servicii cu farmacii sau lanțuri de farmacii, obiectul acestor contracte reprezentându-l serviciile de reclamă și publicitate a numelui firmei, precum și a produselor, prin care se asigură în cadrul acestor farmacii un spațiu destinat special produselor SC A. SRL și afișarea unor inscripții promoționale cu numele beneficiarului și numele produselor în cazul medicamentelor care se eliberează fără prescripție medicală. (fila 74, vol. I, Dosar nr. x/2/2012).

Având în vedere prevederile art. 797 alin. (1) și art. 799 alin. (1) - (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, organele de inspecție fiscală au constatat că art. 4 al contractelor încheiate cu distribuitorii prevede desfășurarea unor servicii definite ca fiind exclusiv de publicitate conform art. 797 din legea mai sus menționată, la medicamente acordate cu prescripție medicală.

Totodată din analiza declarațiilor informative 394 s-a constatat că o parte din distribuitori nu au raportat livrările de aceste servicii de publicitate către reclamantă în sem. II 2009 și în sem. I 2010.

Faptul că societățile distribuitoare nu au contracte de publicitate sau marketing cu farmaciile (acestea având personalitate juridică distinctă) demonstrează că nu se pot efectua activități de merchandising în spațiile farmaciilor decât de proprietarii acestora.

Organele de inspecție fiscală au constatat că existența unor contracte de prestări servicii publicitate încheiate de către reclamantă direct cu farmaciile, în cadrul cărora se specifică în mod clar că obiectul contractului îl reprezintă "Servicii de reclamă și publicitate a numelui firmei precum și a produselor, în cazul medicamentelor care se eliberează fără prescripție medicală, în farmacii proprii", duce la concluzia că distribuitorii nu aveau unde să desfășoare același tip de serviciu. (fila 75, vol. I, Dosar nr. x/2/2012).

Prin urmare, organele de inspecție fiscală au constatat că în perioada verificată, distribuitorii au achiziționat de la SC A. SRL, în calitate de producător și importator, medicamente SC A. SRL din categoria celor care se eliberează în farmacii numai pe bază de prescripție medicală (RX - uri), precum și faptul că sumele facturate de aceste societăți, prin raportarea la volumul achizițiilor, reprezintă un bonus de volum acordat de producător comercianților săi se califică astfel ca o reducere comercială acordată de vânzătoare, care este și deținătoarea autorizațiilor de punere pe piață în România sau de la aceasta în numele societăților din grupul SC A. SRL care au sediul în Uniunea Europeană sau în Elveția, reducere care trebuie evidențiată în factura emisă de vânzător. Organele de inspecție fiscală au constatat că o astfel de modalitate greșită de facturare atrage respingerea dreptului de deducere a T.V.A. la nivelul reclamantei, care în fapt reprezintă contravaloarea reducerilor comerciale acordate de SC A. SRL sau celelalte societăți din grupul SC A. SRL, în calitate de vânzător, societăților distribuitoare de medicamente. În considerarea celor de mai sus, organele de inspecție fiscală au constatat faptul că reclamanta a înregistrat fără justificare legală T.V.A. deductibilă aferentă unor servicii pentru care societatea nu poate dovedi că sunt reale și efectiv prestate. Mai mult, organele de inspecție fiscală au constatat că nu se justifică emiterea facturilor de către contractanți, reducerea comercială acordată de SC A. SRL clienților săi pentru realizarea unui anumit volum de achiziții de medicamente neavând nicio legătură cu activitatea desfășurată de reclamantă. (fila 90, vol. I, Dosar nr. x/2/2012).

Prin Decizia nr. 387 din 04 octombrie 2011 emisă de B. - D. (filele 155 și următoarele, vol. I, Dosar nr. x/2/2012) a fost respinsă ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. 6 din 28 ianuarie 2011 pentru suma totală de 7.914.714 lei reprezentând taxa pe valoarea adăugată în sumă de 7.545.950 lei și accesorii în sumă de 368.764 lei aferentă T.V.A., respectiv ca nemotivată contestația reclamantei împotriva Deciziei de impunere nr. 6 din 28 ianuarie 2011 pentru T.V.A. în sumă de 628 lei.

Preliminar, în ceea ce privește soluția adoptată la pct. 2 al deciziei de soluționare a contestației, relativ la respingerea ca nemotivată a contestației reclamantei împotriva Deciziei de impunere nr. 6 din 28 ianuarie 2011 pentru T.V.A. în sumă de 628 lei, Curtea a apreciat-o ca fiind întemeiată, reținând că, în ceea ce privește această sumă, reclamanta nu a respectat prevederile art. 206 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., nemenționând motivele de fapt și de drept ale contestației sale, după cum nici în cererea de chemare în judecată nu se aduce vreo critică acestei soluții din decizia de soluționare a contestației.

Sub aspectul taxei pe valoare adăugată în cuantum de 6.340.933 lei respinsă la rambursare și 1.205.645 lei stabilită suplimentar de plată, la care se adaugă 368.764 lei accesorii fiscale, instanța de rejudecare a apreciat cererea ca fiind de asemenea nefondată, dată fiind și situația de fapt expusă în raportul de inspecție fiscală.

În drept, potrivit art. 145 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., rep., „(1) Dreptul de deducere ia naștere la momentul exigibilității taxei. (2) Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operațiuni: a) operațiuni taxabile; (…)”. Art. 134

1

alin. (1) din C. fisc. arată că „Faptul generator intervine la data livrării bunurilor sau la data prestării serviciilor, (…)”.

Potrivit

art. 146 alin. (1) lit. a) din C. fisc., „(1) Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiții: a) pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său, să dețină o factură care să cuprindă informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5); (…)”, alin. (2) al aceluiași text statuând că „Prin norme se vor preciza cazurile în care documentele sau obligațiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), se vor prezenta sau îndeplini pentru a justifica dreptul de deducere a taxei”.

Pct. 46.1 din

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004 (forma în vigoare la data relevantă supusă inspecției fiscale), prevede că „(1) Justificarea deducerii taxei se face numai pe baza exemplarului original al documentelor prevăzute la art. 146 alin. (1) din C. fisc. (…) care să conțină cel puțin informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5) din C. fisc. (…)”.

A mai reținut prima instanță din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., Titlul III - Dispoziții procedurale generale, cap. III - Administrarea și aprecierea probelor, Secțiunea a 6-a - Sarcina probei disp. art. 65 alin. (1), text potrivit căruia

„Contribuabilul are sarcina de a dovedi actele și faptele care au stat la baza declarațiilor sale și a oricăror cereri adresate organului fiscal”. Din interpretarea acestor dispoziții, Curtea a reținut că revine contribuabilului sarcina probei stării fiscale pretinse.

Susține partea reclamantă că simpla prezentare a unei facturi fiscale îi dădea dreptul la deducerea T.V.A., ca și singură condiție cerută de disp. art. 146 alin. (1) lit. a) C. fisc., astfel că nu putea fi condiționată de prezentarea unor documente suplimentare, astfel cum i-a imputat autoritatea pârâtă.

Curtea de apel a apreciat că trebuie operată însă o distincție între condiția legală cerută pentru exercitarea dreptului de deducere T.V.A., pe de o parte, și condiția legală privind sarcina probei realității stării fiscale pretinse de contribuabil, pe de altă parte.

Într-adevăr, prin hotărârea pronunțată la 21 iunie 2012 în cauzele conexate C-80/11 și C-142/11 Mahagében Kft împotriva Nemzeti Adó - és Vámhivatal Dél-dunántúli Regionális Adó Főigazgatósága (C-80/11) și Péter Dávid împotriva Nemzeti Adó - és Vámhivatal Észak-alföldi Regionális Adó Főigazgatósága (C-142/11), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că „Art. 167, art. 168 lit. (a), art. 178 lit. (a) și art. 273 din Directiva 2006/112 trebuie interpretate în sensul că se opun unei practici naționale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuză dreptul de deducere pentru motivul că persoana impozabilă nu s-a asigurat că emitentul facturii aferente bunurilor pentru care se solicită exercitarea dreptului de deducere avea calitatea de persoană impozabilă, că dispunea de bunurile în cauză și era în măsură să le livreze și că a îndeplinit obligațiile privind declararea și plata taxei pe valoarea adăugată sau pentru motivul că persoana impozabilă respectivă nu dispune, în plus față de factura menționată, de alte documente de natură să demonstreze că împrejurările menționate sunt întrunite, deși condițiile de fond și de formă prevăzute de Directiva nr. 2006/112 pentru exercitarea dreptului de deducere sunt îndeplinite, iar persoana impozabilă nu dispunea de indicii care să justifice presupunerea existenței unor nereguli sau a unei fraude în sfera emitentului menționat”.

În sens similar în cauza C-285/11, Bonik EOOD împotriva Direktor na Direktsia „Obzhalvane i upravlenie na izpalnenieto” - Varna pri Tsentralno upravlenie na Natsionalnata agentsia za prihodite, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a dispus că „Art. 2, 9, 14, 62, 63, 167, 168 și 178 din Directiva nr. 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretate în sensul că se opun posibilității de a refuza unei persoane impozabile, în împrejurări precum cele în cauză în litigiul principal, dreptul de a deduce taxa pe valoarea adăugată aferentă unei livrări de bunuri pentru motivul că, ținând seama de fraude sau de nereguli săvârșite anterior sau ulterior acestei livrări, se consideră că livrarea ulterioară nu a fost efectiv realizată, fără să se fi stabilit, în raport cu elemente obiective, că această persoană impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă privind taxa pe valoarea adăugată care a intervenit în amonte sau în aval în lanțul de livrări, aspect a cărui verificare cade în sarcina instanței de trimitere”.

A reținut însă prima instanță și hotărârea pronunțată la 13 februarie 2013 în cauza C-18/13 Maks Pen EOOD împotriva Direktor na Direktsia „Obzhalvane i danachno-osiguritelna praktika” Sofia, fost Direktor na Direktsia „Obzhalvane i upravlenie na izpalnenieto” Sofia, în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că „Directiva nr. 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretată în sensul că se opune ca o persoană impozabilă să deducă taxa pe valoarea adăugată care figurează pe facturile emise de un furnizor atunci când, deși serviciul a fost prestat, se dovedește că acesta nu a fost prestat efectiv de respectivul furnizor sau de subcontractantul său, în special pentru că aceștia din urmă nu dispuneau de personalul, de mijloacele fixe și de activele necesare, că costurile pentru prestarea serviciului nu au fost înscrise în registrele lor contabile sau că identitatea persoanelor care au semnat anumite documente în calitate de furnizori s-a dovedit inexactă, cu condiția dublă ca astfel de fapte să constituie un comportament fraudulos și să se dovedească, având în vedere elementele obiective furnizate de autoritățile fiscale, că persoana impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată ca temei pentru dreptul de deducere era implicată în această fraudă, ceea ce revine instanței de trimitere să verifice”.

Totodată, s-a mai reținut și hotărârea pronunțată la data de 18 iulie 2013 în cauza C-78/12 Evita-K” EOOD împotriva Direktor na Direktsia „Obzhalvane i upravlenie na izpalnenieto” - Sofia pri Tsentralno upravlenie na Natsionalnata agentsia za prihodite, instanța de la Luxemburg statuând că „Directiva nr. 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretată în sensul că, în contextul exercitării dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată, noțiunea „livrare de bunuri” în sensul acestei directive și dovada realizării efective a unei astfel de livrări nu sunt legate de forma de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunurilor respective. Instanța de trimitere are sarcina de a efectua, în conformitate cu normele interne în materia administrării probelor, o apreciere globală a tuturor elementelor și împrejurărilor de fapt din litigiul cu care este sesizată pentru a determina dacă livrările de bunuri în discuție în litigiul principal au fost efectiv realizate și dacă, eventual, dreptul la deducere poate fi exercitat pentru respectivele livrări”, dar și hotărârea din 31 ianuarie 2013 pronunțată în cauza C-643/11 LVK - 56 EOOD împotriva Direktor na Direktsia „Obzhalvane i upravlenie na izpalnenieto” - Varna pri Tsentralno upravlenie na Natsionalnata agentsia za prihodite, potrivit căreia „Art. 203 din Directiva nr. 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretat în sensul că: - taxa pe valoarea adăugată menționată pe o factură de către o persoană este datorată de aceasta independent de existența efectivă a unei operațiuni impozabile; - nu se poate deduce din simplul fapt că administrația fiscală nu a corectat, într-o decizie de impunere rectificativă adresată emitentului acestei facturi, taxa pe valoarea adăugată declarată de acesta că respectiva administrație a recunoscut că factura menționată corespundea unei operațiuni impozabile efective. Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că art. 167 și art. 168 lit. (a) din Directiva nr. 2006/112, precum și principiile neutralității fiscale, securității juridice și egalității de tratament nu se opun ca destinatarului unei facturi să i se refuze dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferentă intrărilor, deoarece nu există o operațiune impozabilă efectivă, chiar dacă, în decizia de impunere rectificativă adresată emitentului acestei facturi, taxa pe valoarea adăugată declarată de acesta din urmă nu a fost rectificată. Totuși, dacă, ținând seama de fraude sau de nereguli săvârșite de acest emitent în amontele operațiunii invocate ca temei pentru dreptul de deducere, se consideră că această operațiune nu a fost efectiv realizată, trebuie să se stabilească, în raport cu elemente obiective și fără a solicita din partea destinatarului facturii verificări a căror sarcină nu îi revine, că acest destinatar știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea menționată era implicată într-o fraudă privind taxa pe valoarea adăugată, aspect care trebuie verificat de instanța de trimitere.”

Astfel, jurisprudența citată în precedent confirmă ideea că, dincolo de întrunirea cerinței existenței facturii fiscale pentru exercitarea dreptului de deducere, este necesar să rezulte și efectivitatea/realitatea livrării de bunuri sau a prestării de servicii menționate de respectiva factură în legătură cu operațiunile taxabile ale contribuabilului.

În același sens neechivoc este și jurisprudența Curții Europene de Justiție, care în legătură cu Directiva nr. 77/388/CEE, abrogată de Directiva nr. 2006/112/CE ce preia aceleași principii, reține în hotărârea din 29 aprilie 2004, Terra Baubedarf-Handel GmbH, cauza C-152/02, că „Pentru exercitarea dreptului de deducere prevăzut în art. 17 alin. (2), lit. (a) din A Șasea Directivă nr. 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri - sistemul comun de taxă pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare, primul subparagraf al art. 18 alin. (2) din a Șasea Directivă trebuie interpretat în sensul că dreptul de deducere trebuie exercitat dacă cele două condiții impuse de această prevedere sunt îndeplinite, anume ca bunurile să fi fost livrate sau serviciile prestate, respectiv ca persoana taxabilă să dețină o factură sau un document care, potrivit criteriile stabilite de statul membru în cauză, servește drept factură”.

De asemenea, în hotărârea din 26 mai 2005, António Jorge, cauza C-536/03, instanța din Luxemburg a arătat în considerente că:

„24. Art. 17 alin. (1) din a șasea Directivă privind T.V.A. prevede că dreptul de deducere ia naștere în momentul în care taxa deductibilă devine exigibilă. Art. 10 alin. (2) al directivei prevede că taxa devine exigibilă atunci când sunt livrate bunurile sau sunt prestate serviciile (Case C-400/98 Breitsohl (2000) ECR I-4321, parag. 36). Trebuie menționat că potrivit art. 10 alin. (1), lit. (b) din a Șasea Directivă, taxa devine exigibilă atunci când autoritatea fiscală dobândește în temeiul legii, la un moment dat, dreptul de a solicita plata taxei de la persoana obligată la plată.

Aplicarea principiilor jurisprudențiale dezvoltate de instanța europeană se întâlnește și în jurisprudența constantă a instanței supreme, care arată că „Pentru a beneficia de deductibilitate, serviciile nu trebuie să figureze numai generic înscrise în facturi fiscale, ci să se dovedească realitatea și efectivitatea prestării lor cu documente valabil încheiate/întocmite, respectiv contracte încheiate cu prestatorii, situații de lucrări, procese-verbale, rapoarte de lucru sau de activitate, fiind obligatoriu ca respectivele servicii să servească operațiunilor taxabile desfășurate de beneficiarul lor”. Concluzia instanței supreme în cauza pomenită s-a conturat astfel: „În urma analizei judicioase a tuturor împrejurărilor de fapt dovedite și necontestate, judecătorul fondului a concluzionat corect că de fapt serviciile de intermediere au fost prestate de salariații calificați ai recurentei care au primit atât salariul de la recurentă, cât și comision de la societățile prestatoare, nefiind dovedită realitatea executării prestațiilor facturate de acestea din urmă, astfel încât s-a stabilit că recurenta-reclamantă nu beneficiază de deductibilitatea T.V.A. aferent acestora”. (a se vedea exemplificativ Decizia nr. 581 din 07 februarie 2012 a secție de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curții de Casație și Justiție, pronunțată în Dosar nr. x/43/2010).

În cauză, din ansamblul probator administrat, instanța de fond, în rejudecare, a apreciat că actele administrativ - fiscale contestate, respectiv Decizia de impunere nr. 6/2011 și Decizia de soluționare a contestației nr. 387/2011, precum și raportul de inspecție fiscală au fost emise în mod legal, nerezultând realitatea prestării serviciilor în legătură cu care parte reclamantă formulează pretenții sub aspectul taxei pe valoare adăugată litigioasă.

Instanța de fond a constatat că partea reclamantă SC A. SRL, în calitate de furnizor, a încheiat cu SC A. SRL un contract de marketing, respectiv cu SC A. SRL un contract de prestării servicii marketing, prin care furnizorul s-a obligat să presteze în favoarea clienților anumite servicii de suport, pe teritoriul României, respectiv servicii de promovare și marketing în ceea ce privește produsele, care includ în mod special: a) publicitate în mass-media, inclusiv Tv, radio, Internet, presa și afișe, planificarea și desfășurarea campaniilor de publicitate, inclusiv distribuirea materialelor publicitare (precum reclame, broșuri, cataloage, foi autoadezive, articole și mostre promoționale); b) servicii de consultanță publicitară, cum ar fi consultarea cu clientul și transmiterea acestuia a unui feedback în ceea ce privește sfaturile și opiniile liderilor români și ale comunității medicale, transmiterea unui feedback de pe piață în ceea ce privește activitățile promoționale; c) consultanță privind reglementările din România legate de prețuri, precum și alte prevederi legale, în măsura în care furnizorul are dreptul de a presta astfel de servicii de consultanță conform legislației din România, și îndeplinirea oricărei sau a tuturor obligațiilor în vederea acceptului oficial de comercializare a produsului în România; d) consultanță și activități conexe privind înregistrarea produselor în România. (filele 208 - 298 dosar, 217 - 218 dosar). Potrivit clauzei 4.2 din contracte, clientul recunoaște în favoarea părții reclamante în calitate de furnizor dreptul de a subcontracta anumite servicii, de exemplu către agențiile de publicitate (filele 211 și 219 dosar).

Curtea de apel a apreciat că este necontestat în cauză că, urmarea contactelor de marketing menționate, partea reclamantă a încheiat cu societățile distribuitoare de medicamente vândute de SC A. SRL sau SC A. SRL, deținător al autorizației de punere pe piață a respectivelor medicamente, contracte intitulate „de publicitate”, fiind justificată intenția contractuală prin referire la faptul: «contractantul este implicat în vânzarea cu ridicata și promovarea produselor farmaceutice pe piața românească; SC A. SRL este implicată în promovarea produselor farmaceutice pe piața românească; SC A. SRL și contractantul vor coopera în ceea ce privește serviciile de publicitate și promovare» (filele 224 și următoarele, vol. I, Dosar nr. x/2/2012).

„Scopul serviciilor”, astfel cum este declarat contractual de părțile la aceste contracte de publicitate, în art. 4, vizează prestarea de către contractant a următoarelor servicii: - promovarea produselor adresate publicului; - promovarea produselor adresate persoanelor calificate să prescrie sau să furnizeze produse farmaceutice, cu ajutorul unor unelte promoționale, de marketing și nu numai, cum ar fi vizite efectuate de către reprezentanții medicali și de vânzători, prezentarea produselor, prezentarea și oferirea de materiale promoționale și beneficii comerciale; - oferirea de mostre ale produselor persoanelor calificate în a prescrie și furniza produse farmaceutice; - management integral, inclusiv coordonarea și supravegherea executării tuturor activităților promoționale și de publicitate, la cererea SC A. SRL, inclusiv întocmirea materialelor promoționale și de publicitate acceptate, încheierea contractelor relevante cu terții și verificarea facturilor emise de aceștia; - supravegherea utilizării eficiente a bugetului SC A. SRL, alocat pentru efectuarea campaniilor publicitare. (ex. fila 228 dosar).

În ce privește prețul serviciilor prestate, Curtea de apel a observat că acesta este stabilit în funcție de achizițiile de produse ale contractantului (distribuitor) de la producătorul și importatorul SC A. SRL, calculat procentual în funcție de „target-ul trimestrial”, cota alocată crescând odată cu creșterea acelui ”target”.

Observându-se furnizările de informații de la Oficiul Național al Registrului și Comerțului (filele 435 și următoarele, vol. I, Dosar nr. x/2/2012), Curtea a constatat că respectivii contractanți (distribuitori) au ca obiect principal de activitate „comerț cu ridicata al produselor farmaceutice”, iar ca obiect secundar de activitate fiind menționate și „activități ale agențiilor de publicitate”.

Mecanismul economic și financiar concret rezultat din probele administrate și din susținerile părților este în sensul că distribuitorii achiziționează produse farmaceutice/medicamente de la SC A. SRL, titular al autorizației de punere pe piață pentru respectivele medicamente, pe care le vând către farmaciile de pe piața internă, achitând acestuia prețul bunurilor cumpărate. Reclamanta SC A. SRL are încheiat un contract de marketing cu SC A. SRL, având ca obiectiv în esență promovarea pe piața internă a respectivelor produse, iar în temeiul clauzei de subcontractare reclamanta a încheiat în acest scop cu distribuitorii de medicamente contracte de publicitate, al căror buget a fost stabilit în cote procentuale raportat la „targe-urile (acestora) trimestriale” de achiziții.

Organele de inspecție fiscală au constatat că volumul achizițiilor înmulțit cu procent buget conform contract este întotdeauna egal cu numărul de ore timp consumat de agenții de vânzări ai distribuitorului înmulțit cu onorariul pe oră la toate societățile de distribuție care au astfel de contracte de publicitate. Totodată, din procesele verbale încheiate la distribuitori a rezultat că materialele promoționale utilizate în promovarea produselor SC A. SRL au fost transmise de către producător odată cu medicamentele livrate, aceștia nu au deținut și nu dețin mostre ale produselor SC A. SRL, valoarea facturată a fost calculată conform contractului prin aplicarea procentului precizat la volumul achizițiilor, dar în același timp în susținerea prestării serviciilor de publicitate se invocă raportul de activitate lunar, model unic întâlnit la toate contractele în discuție, care cuprinde serviciul de promovare a vânzărilor, număr agenți implicați, timp consumat (număr ore), onorariu pe oră, dovada prestării serviciilor (fotografii în farmacii, rapoarte reprezentanți SC A. SRL, respectiv angajați ai reclamantei, număr farmacii în care s-au introdus produsele SC A. SRL, minute întâlniri ale reprezentanților SC A. SRL cu reprezentanți medicali).

Din analiza tuturor aspectelor menționate prima instanță a concluzionat că nu rezultă realitatea serviciilor de „publicitate” invocate de partea reclamantă în legătură cu T.V.A. litigioasă prin prisma pretinselor servicii prestate de distribuitori.

Astfel, a arătat că distribuitorii înșiși au ca obiect de activitate comerțul cu ridicata al produselor farmaceutice, ceea ce înseamnă că sunt direcți interesați de vânzarea acelor produse; altfel spus, promovând respectivele produse, distribuitorii își promovează obiectul activității lor.

A pleca, prin reducere la absurd (reductio ad absurdum) ca metodă de interpretare logică, de la premisa că, deși vând acele produse, promovarea făcută de distribuitori se face în interesul SC A. SRL, înseamnă că aceștia ar fi indiferenți dacă se vând ori nu produsele pe care le comercializează ei înșiși, ceea ce nu este credibil în condițiile în care scopul fiecărui vânzător este de a-și vinde propriile bunuri.

În consecință, s-a apreciat că, deși partea reclamantă invocă în argumentare acele contracte de publicitate încheiate cu distribuitorii, precum și rapoartele acestora însoțite de anexele aferente, înscrisurile respective nu constituie mijloace de probe veridice care să susțină ideea că în activitatea lor de vânzare a produselor farmaceutice (medicamente) achiziționate de la SC A. SRL și care devin astfel propriile lor bunuri, acei distribuitori prin proprii angajați/vânzători nu acționează în interes propriu, ci în acela exclusiv al grupului SC A. SRL, deci inclusiv al reclamantei ca prestator de servicii de marketing în România pentru acest grup, ci toate aceste probe sunt afectate de echivocul intenției contractantului.

Spre a se putea reține realitatea serviciului prestat de către distribuitorul contractant pentru partea reclamantă, este necesar a lipsi echivocul și a se stabili faptul că beneficiul principal urmărit de către prestator este acela al obținerii remunerației convenite pentru acel serviciu care îi profită SC A. SRL. Altfel spus, intenția prefigurată a prestatorului serviciului de publicitate este de a obține prețul acelui serviciu prin prestarea sa, promovarea rezultată în urma publicității profitând sub aspectul produselor farmaceutice de vândut doar SC A. SRL.

Or, în cauză, în opinia instanței de fond, o asemenea delimitare nu rezultă a exista în mod real, căci promovând produsele farmaceutice SC A. SRL, distribuitorul își promovează propriile bunuri pe care le vinde, beneficiul obținut de SC A. SRL fiind unul colateral și existent indiferent că se plătește sau nu distribuitorului un preț în acest sens; doar în măsura în care distribuitorul ar promova exclusiv alte produse farmaceutice decât cele pe care el însuși le vinde, se poate accepta ca fiind univocă existența unui serviciu de publicitate/marketing prestat în beneficiul SC A. SRL, dar o asemenea ipoteză nici măcar nu a fost susținută a exista în cauză de partea reclamantă. În plus, se observă că și bugetul aferent pretinselor servicii de publicitate/marketing prestate de distribuitori este stabilit de reclamanta SC A. SRL raportat la volumul de achiziții de produse farmaceutice al distribuitorului de la vânzătorul SC A. SRL, adică titularul autorizației de punere pe piață; în consecință, bugetul acordat distribuitorului contractant se raportează la ceea ce acesta cumpără pentru a vinde, aspect de natură a sublinia odată în plus echivocul faptului că prestează în mod real vreun serviciu în beneficiul exclusiv al părții reclamante, astfel încât suma plătită să fie recunoscută ca preț al raportului contractual de publicitate/marketing.

A reținut instanța de fond că toate aceste aspecte sunt de natură a susține că este temeinică și legală concluzia organelor fiscale că sumele facturate de partea reclamantă reprezintă în realitate un bonus de volum acordat de SC A. SRL comercianților săi, ca efect al unui vehicul de randament fiscal ce îl implică pe vânzătorul titular al autorizației de punere pe piață a medicamentelor, pe comerciantul distribuitor și pe un pretins prestator de servicii de marketing. Câtă vreme partea reclamantă însăși participă la acest mecanism fiscal, fiind cea care încheie contractele de publicitate cu distribuitorii, făcând parte din același grup SC A. SRL, sunt suficiente elemente pentru a decide că sunt întrunite condițiile rezultate din interpretarea jurisprudențială a instanței din Luxemburg, referitor la comportamentul fraudulos și cunoașterea acestuia.

În ce privește concluziile expertului consultant fiscal, instanța a arătat că nu pot fi primite față de considerentele dezvoltate mai sus, revenind instanței de judecată să stabilească situația de fapt proprie cauzei în raport de care să aplice norma legală incidentă. Totodată, atât înscrisurile, cât și expertiza contabilă reprezintă mijloace de probă reglementate ca atare de art. 172 și următoarele, respectiv art. 201 și următoarele C. proc. civ. (1865), fără ca legiuitorul să fi conferit o valoare probatorie de netăgăduit vreunuia dintre ele, aceste mijloace de probă general valabile fiind enumerate și în art. 49 lit. b) și c) C. proc. fisc. Prin urmare, s-a apreciat că judecătorul fondului are atribuția de a evalua materialul probator administrat și de a examina prin prisma dispozițiilor art. 1169 C. civ. (1864) - text aplicabil față de normele tranzitorii de la art. 3 din Legea nr. 76/2012 rap. la art. 203 lit. a) teza finală din Legea nr. 71/2011, dar și a dispozițiilor legale din materie fiscală, care conferă documentelor contabile calitatea de „documente justificative”, dacă probele administrate fac dovada celor susținute de petiționar.

Împotriva sentinței civile nr. 631 din 9 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În esență, prin motivele de recurs dezvoltate, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., în contextul reiterării situației factuale generatoare a litigiului și a prezentării naturii raporturilor juridice dintre SC A. SRL și partenerii săi contractuali, prin evidențierea împrejurării că societatea reclamantă nu desfășoară operațiuni de producție și distribuție, ci exclusiv operațiuni de promovare și marketing, recurenta-reclamantă a susținut următoarele, față de soluția pronunțată de instanța de fond, în rejudecarea cauzei după casare:

- în mod nelegal a considerat instanța de fond că documentele prezentate de societatea recurentă-reclamantă nu ar face dovada realității prestării serviciilor, fără însă a indica în concret care documente ar putea dovedi o atare realitate a prestării serviciilor în beneficiul reclamantei, mai cu seamă că și raportul de expertiză efectuat în cauză a fost în sensul realității prestării serviciilor;

- contrar raționamentului primei instanțe, în acord și cu jurisprudența europeană, documentul prevăzut de legislația de T.V.A. pentru deducere este exclusiv factura, or, prima instanță a refuzat în mod nejustificat să recunoască efectul probant al documentelor prezentate de societatea reclamantă;

- societății reclamante nu-i poate fi negat dreptul de deducere pe motiv că nu deține anumite documente, mai cu seamă că nici instanța de judecată nu le-a putut indica în concret, în condițiile în care a ignorat toate probele prezentate;

- nu este corectă interpretarea instanței de fond, preluată ca atare din Raportul de inspecție fiscală, în sensul acordării unui discount de volum pentru medicamentele pe care, de altfel, societatea nu le produce și nu le comercializează, modalitatea de îndeplinire a contractelor fiind descrisă în cuprinsul acestora și atestate de părți;

- chiar și societățile de distribuție au confirmat prestarea serviciilor către societate, atare aspecte fiind consemnate în procesele verbale încheiate în urma controalelor încrucișate desfășurate la societățile de distribuție de medicamente, ignorarea de către instanța de fond a dovezilor de prestare efectivă a serviciilor este nelegală;

- există o hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă la Curtea de Apel București (sentința nr. 1387 din 25 februarie 2014 dată în Dosarul nr. x/3/2012, irevocabilă prin respingerea recursului B. declarat împotriva acesteia) prin care se statuează cu privire la modelul operațional al societății reclamante în privința dreptului de a deduce T.V.A. aferent serviciilor de marketing și publicitate prestate de către partenerii contractuali care au și calitatea de distribuitori față de alte societăți din grup;

- contrar celor susținute de prima instanță, legislația națională nu condiționează dreptul de deducere a T.V.A. de exclusivitatea interesului beneficiarului la momentul realizării achizițiilor;

- instanța de fond a ignorat principiul neutralității T.V.A., dreptul de deducere a T.V.A. fiind condiționat doar de existența unei legături directe și imediate între serviciile achiziționate și