ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 97/2018
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 97/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Decizia
nr. 97/2018
Asupra
recursului de față, a constatat următoarele:
Prin decizia
nr. 155/A din 22 februarie 2017, Curtea de Apel București, secția a
VI-a civilă, a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin
Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.R.F.P. București,
împotriva sentinței civile nr. 616 din 04 mai 2016, pronunțată
de Tribunalul București, secția a V-a civilă, pe care a
schimbat-o, în parte, în sensul că a respins acțiunea formulată
de reclamanta A., ca neîntemeiată. A păstrat dispoziția
tribunalului privind respingerea excepției lipsei calității
procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
În motivare,
referitor la calitatea procesual pasivă a Statului Român, prin Ministerul
Finanțelor Publice, curtea de apel a reținut că prejudiciul
solicitat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată
constă în diferența dintre suma prevăzuta în titlul de conversie
stabilit prin decizia nr. 2544 din 29 noiembrie 2010 emisă de Autoritatea
Națională pentru Restituirea Proprietăților și suma pe
care reclamanta ar fi obținut-o vânzând aceste acțiuni în prima zi de
tranzacționare a lor.
Reclamanta a
pretins că acest prejudiciu este urmarea săvârșirii de
către pârât a unei fapte ilicite, care consta în nerespectarea termenului
de finalizare a procedurii de listare la bursă a acțiunilor Fondului
Proprietatea.
Prin urmare,
curtea a reținut că există identitate între persoana
chemată în judecată în calitate de pârât și titularul obligației
din raportul juridic dedus judecății, astfel cum acesta a fost
stabilit de către reclamantă prin cererea de chemare în
judecată.
Pe fondul
cauzei, s-a reținut, ca situație de fapt, că dosarul
administrativ al reclamantei a fost soluționat în procedura
reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Comisia Centrală
pentru Stabilirea Despăgubirilor emițând titlul de despăgubire
în cuantum de 5.156.880 lei, prin decizia nr. 8251 din 18 mai 2010,
modificată prin decizia nr. 8763 din 7 octombrie 2010, ambele ale Comisiei
Centrale.
Ulterior, în
baza opțiunii reclamantei înregistrată la Autoritatea Națională
pentru Restituirea Proprietăților sub nr. 21221 din 18 noiembrie 2010,
această autoritate a emis titlul de conversie în cuantum de 5.156.880 lei,
reprezentat de decizia nr. 2544 din 29 noiembrie 2010, cu un număr total
de 5.156.880 acțiuni, la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare
acțiune, iar prețul mediu de tranzacționare a emitentului Fondul
Proprietatea în prima zi de tranzacționare din data de 25.01.2011 a fost
de 0.61 lei/acțiune.
Contrar celor
reținute de instanța de fond, curtea a constatat că, în cauza de
față, Statul Român, prin instituțiile sale, a respectat întocmai
prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar împrejurarea că acțiunile
Fondului Proprietatea au fost listate la bursă la o valoare nominală
inferioară celei preconizate la momentul emiterii titlului de conversie (1
leu/acțiune) nu poate fi imputată acestuia.
De asemenea,
instanța de apel a reținut și că, prin procedura conversiei
reglementată prin dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005,
reclamanta și-a realizat integral creanța pe care o avea asupra
debitorului Statul Român, care i-a emis un număr egal de acțiuni la
Fondul Proprietatea, cu o valoare nominală de 1 leu/acțiune, condiția
legală stipulată de dispozițiile legale incidente fiind aceea ca
reclamantei să-i fie emise un număr de acțiuni de o valoare ce
totalizează creanța garantată prin titlul de despăgubire.
Or,
făcând aplicarea dispozițiilor art. 12 alin. (3) din Titlul VII al
Legii nr. 247/2005, instanța a constatat că dispozițiile de
drept material invocate de către reclamantă ca temei al
răspunderii civile delictuale prevăd în mod expres faptul că
eliberarea acțiunilor reprezintă modalitatea de stingere a creanțelor
constatate prin titlurile de despăgubiri/de conversie.
Așadar,
nu se poate reține o faptă culpabilă a pârâtului Statul Român,
deoarece de la acest moment intervin regulile de tranzacționare la
bursă, iar creșterea sau scăderea valorii acțiunilor ține
de raportul dintre cerere și ofertă pe piața de capital, care,
implicit, comportă șanse de câștig, dar și riscuri de
pierdere.
Împotriva
acestei decizii, în termenul legal, a formulat recurs reclamanta A., care face
obiectul prezentului dosar.
Cererea de
recurs a fost întemeiată în drept pe art. 488 pct. 6, 7 și 8 C. proc.
civ.
Recurenta
reclamantă a susținut incidența art. 488 pct. 6 C. proc. civ.,
deoarece instanța de apel a motivat admiterea apelului prin faptul că
listarea acțiunilor s-a făcut la o valoare nominală
inferioară celei la care s-a emis titlul reclamantei.
Aceste susțineri
sunt însă străine de pricină, câtă vreme acțiunea care
face obiectul cauzei este întemeiată în drept pe art. 12 alin. (4) din
Titlul VII al Legii nr. 247/2005, fără nicio referire la alin. (3),
care este temeiul considerentelor deciziei recurate.
Recurenta
reclamantă a mai invocat și încălcarea autorității de
lucru judecat. A arătat că, în cuprinsul cererii de chemare în
judecat, a invocat faptul că Statul Român nu a finalizat în termenul
stabilit de lege procedura de listare la bursă a acțiunilor Fondului
Proprietatea.
Tribunalul a
admis acțiunea și a reținut că fapta ilicită a pârâtului
ar consta în nerespectarea termenului stabilit de lege pentru finalizarea
respectivei proceduri.
Prin apelul
declarat de pârât nu s-au formulat critici pe acest aspect, motiv pentru care
constatarea instanței că pârâtul nu a respectat termenul de finalizare
a procedurii a intrat în puterea de lucru judecat.
Recurenta
reclamanta a invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8
C. proc. civ., întrucât au fost aplicate, în speță, texte de lege
străine de pricină, respectiv art. 9 alin. (2) din Actul Constitutiv
al Fondului Proprietatea, art. 187 și art. 12 alin. (3) din Titlul VII al
Legii nr. 247/2005.
A reiterat
susținerea conform căreia, singurul text de lege temei de drept al acțiunii
este art. 12 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Cererea de
recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și
Justiție, secția I civilă, la data de 25 mai 2017.
Prin
încheierea din camera de consiliu din 19 octombrie 2017, Înalta Curte a admis,
în principiu, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 155/A
din data de 22 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București,
secția a IV-a civilă, și a fixat termen de judecată al
recursului la data de 18 ianuarie 2018.
Analizând
recursul, în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că
acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:
Prima
critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc.
civ., prin care recurenta reclamantă susține că hotărârea
recurată ar cuprinde motive străine de natura pricinii, este
nefondată.
Reclamanta a
susținut că prin cererea de chemare în judecată ar fi invocat
fapta ilicită a Statului Român, de încălcare a art. 11 și art.
12 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Totodată,
reclamanta reclamă schimbarea obiectului acțiunii cu care a învestit
instanța, întrucât curtea de apel a reținut că listarea acțiunilor
s-ar fi făcut la o valoare nominală inferioară celei la care s-a
emis reclamantei titlul de conversie.
Aceste susțineri
sunt nefondate.
În realitate,
curtea de apel a reținut că tribunalul a făcut o greșită
interpretare a dispozițiilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în raport
de dispozițiile art. 998-999 C. civ., care este temeiul de drept al
cererii de chemare în judecată, așa cum a fost formulată de
reclamantă.
Curtea de
apel a apreciat că Statul Român, prin instituțiile sale, a respectat
întocmai prevederile Titulului VII din Legea nr. 247/2005, iar împrejurarea
că acțiunile Fondului Proprietatea au fost listate la bursă la o
valoare nominală inferioară celei preconizate la momentul emiterii
titlului de conversie (1 leu/acțiune) nu poate fi imputată acestuia.
De altfel,
Înalta Curte constată și că în cuprinsul cererii de chemare în
judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Statul Român la plata
unei sume reprezentând prejudiciu cauzat cu ocazia valorificării creanței
garantată și stabilită prin decizia nr. 8215/2010,
modificată prin decizia nr. 8763/2010 emise de Comisia Centrală
pentru Stabilirea Despăgubirilor și Titlul de conversie reprezentat
de decizia nr. 2544 din 29 noiembrie 2010 emisă de Autoritatea Națională
pentru Restituirea Proprietăților.
Așadar,
chiar reclamanta a susținut că prejudiciul solicitat este
alcătuit din diferența dintre suma prevăzută în titlul de conversie
stabilit prin decizia nr. 2544 din 29 noiembrie 2010 emisă de Autoritatea
Națională pentru Restituirea Proprietăților și prețul
de tranzacționare a aceluiași număr de acțiuni ale
emitentului Fondul Proprietatea SA în prima zi de tranzacționare la Bursa
de Valori București, respectiv în data de 25.01.2011.
Motivarea
reclamantei în susținerea faptei ilicite a Statului Român s-a referit la
culpa acestuia în listarea cu întârziere a acțiunilor Fondului
Proprietatea, potrivit art. 12 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și
în listarea cu întârziere a acțiunilor societăților aflate în
portofoliul Fondului Proprietatea, cum prevede art. 11 din Titlul VII al Legii
nr. 247/2005.
Prin urmare,
considerentele curții de apel, prin care s-a arătat că listarea
acțiunilor s-ar fi făcut la o valoare nominală inferioară
celei la care s-a emis reclamantei titlul de conversie nu sunt străine de
natura pricinii, ci sunt o combatere a susținerilor reclamantei, așa
cum au fost formulate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Prina doua
critică, recurenta reclamantă a invocat motivul de recurs
prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., susținând că instanța
de apel ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii
primei instanțe, cu privire la reținerea faptei ilicite în sarcina
Statului Român.
În realitate,
prin sentința civilă nr. 616 din 04 mai 2016, pronunțată de
Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a reținut
că prejudiciul reclamantei constă în nerespectarea titlului de
conversie, pentru plata integrală a creanței stabilite de acesta.
Instanța de fond a reținut că fapta ilicită a Statului
Român constă în nerespectarea termenului stabilit de lege pentru
finalizarea procedurii de listare la bursă a acțiunilor Fondului
Proprietatea, potrivit art. 12 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Înalta Curte
constată că nu se poate reține că sentința pronunțată
de tribunal ar avea autoritate de lucru judecat în fața instanței de
apel, întrucât autoritatea de lucru judecat privește o cauză soluționată
definitiv.
În
cauză, nu se poate reține autoritatea de lucru judecat a sentinței
nr. 616 din 04 mai 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția
a V-a civilă, atât timp cât dispozițiile art. 466 C. proc. civ.
prevăd calea de atac a apelului împotriva sentinței de fond.
Mai mult,
nici susținerea privind puterea de lucru judecat nu este fondată.
Înalta Curte
constată că împotriva sentinței nr. 616 din 04 mai 2016, pronunțată
de Tribunalul București, secția a V-a civilă, pârâtul Statul
Român a formulat apel.
În cuprinsul
memoriului de apel, pârâtul a susținut că nu există nici
prejudiciu, nici culpă a Statului Român, acesta îndeplinindu-și
obligația de a despăgubi reclamanta, potrivit procedurii stabilite de
Legea nr. 247/2005.
Așadar,
Înalta Curte reține că, în realitate, pârâtul Statul Român a criticat
soluția instanței de fond pe aspectul reținerii faptei ilicite,
ce constă în nerespectarea termenului stabilit de lege pentru finalizarea
procedurii de listare la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea
La soluținarea
apelului, cu respectarea art. 477 C. proc. civ., instanța de apel a
rejudecat fondul, în limitele criticilor formulate de ambii apelanți, deci
și pe aspectul reținerii faptei ilicite.
Având în vedere
cele arătate mai sus, Înalta Curte urmează să respingă și
critica privind incidența motivului de recurs prevăzut de 488 pct. 7 C.
proc. civ.
Nici cea de-a
treia critică, privind greșita aplicare a legii, în sensul art. 488
pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.
Reclamanta a
solicitat ca Statul Român să îi plătească un prejudiciu,
reprezentat de diferența dintre valoarea cuprinsă în titlul de
conversie emis de pârâtă și valoarea acțiunilor din prima zi de
tranzacționare la Bursa de Valori București, invocând prevederile
art. 12 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și să se
constate culpa Statului Român în listarea cu întârziere a acțiunilor
Fondului Proprietatea.
Înalta Curte
constată că dispozițiile legale invocate de recurenta
reclamantă trebuie coroborate cu celelalte prevederi ale acestui act
normativ, cum a procedat și curtea de apel, susținerile recurentei pe
acest aspect fiind nefondate.
Conform
dispozițiilor art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005, invocate de recurent:
„Titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală
pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului
român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor
asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit
prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor
în acțiuni emise de Fondul Proprietatea și/sau, după caz, în
funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în
acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și
condițiile prevăzute în prezenta lege”.
În concret,
recurenta reclamantă nu a indicat nicio dispoziție legală care
ar fi instituit obligativitatea ca, la momentul primei listări la
bursă, acțiunile Fondului Proprietatea să aibă valoarea de
1 leu, valorificarea acestora fiind rezultatul propriei alegeri a reclamantei și
nu pot constitui vreo încălcare a principiului reparației integrale,
care guvernează legile speciale în materie.
Prin
procedura conversiei, reclamanta și-a realizat creanța pe care o avea
asupra debitorului, Statul Român, care i-a emis un număr egal de acțiuni
la Fondul Proprietatea, cu valoare nominală de 1 leu.
Împrejurările
ivite, însă, în etapa ulterioară emiterii titlului de conversie, în
care s-a înregistrat o fluctuație a valorii acțiunilor, nu pot fi
imputate și reținute ca fapte ilicite în sarcina Statului Român.
Aceasta
deoarece valoarea acțiunilor la Fondul Proprietatea este fluctuantă,
valorificarea acestora este rezultatul propriei alegeri a reclamantei, care,
devenind acționar, suportă consecințele fluctuațiilor
valorii acțiunilor pe piața bursieră. Aceste fluctuații nu
pot constitui un fapt culpabil în sarcina pârâtului, care să atragă
răspunderea sa civilă delictuală, după cum nu
reprezintă nici o încălcare a principiului reparației integrale,
care guvernează legile speciale în materie.
Cu referire
la prejudiciul suferit, ca urmare a împrejurării că nu a obținut
plata integrală a creanței garantate asupra statului, Înalta Curte reține
că recurenta reclamantă este deținătorul acțiunilor,
astfel că nu se poate specula cu privire la cuantumul sumei de bani pe
care aceasta o va încasa efectiv, dacă va decide să vândă acțiunile,
iar pe de altă parte, acesta ignoră dispozițiile legii speciale
existente în materia restituirii în echivalent a bunurilor care intră sub
incidența Legii nr. 10/2001.
Înalta Curte
constă că, în realitate, reclamanta tinde să i se
recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale și
să se instituie un mecanism de despăgubire în alte condiții și
în altă procedură decât cele instituite de legea specială.
În condițiile
în care, potrivit dispozițiilor art. 18
1
alin. (4) din Titlul
VII al Legii nr. 247/2005, în vigoare la data emiterii titlului de
despăgubire: „Titlurile de despăgubire se valorifică în termen
de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12
luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor
emise de Fondul Proprietatea”, Înalta Curte apreciază că recurenta
reclamantă avea în mod obiectiv posibilitatea de a-și valorifica
titlul ulterior listării la bursă a acțiunilor Fondului
Proprietatea.
Înalta Curte
a avut în vedere că, în forma existentă la data obținerii
titlului de despăgubire, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu
modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, menționa în mod expres
modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acțiuni,
ulterior listării la bursă.
Prin
instituirea dispoziției conform căreia titlurile de despăgubire
se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care nu expiră
însă mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare
a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea, s-a dat posibilitate
posesorilor de asemenea titluri, între care se regăsește și
recurenta, să opteze pentru conversie ulterior listării acțiunilor
la bursă.
Deși nu
se poate contesta că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a
acorda persoanelor îndreptățite posibilitatea de a fi
despăgubite, așa cum s-a reținut și în jurisprudența
Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Păduraru contra
României), art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu
poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege
condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate
înainte de ratificarea Convenției.
Dacă
Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile
confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către
stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență
rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și
incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă
măsurile de aplicare a acestei soluții.
Or, în
această materie statul a decis că restituirea în natură și
acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea
nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost
aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în
special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii care se
cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și
acordare a acestora.
Astfel,
potrivit art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,
măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte
bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea
învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu
acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile
prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății
despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Stabilirea
cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din
Titlul VII al Legii nr. 247/2005, s-a făcut de către evaluatorul sau
societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a
Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, care a procedat la
emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În consecință,
pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C.
proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 155/A din
data de 22 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București,
secția a IV a civilă.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 18 ianuarie 2018.