ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 150/2024

Ședința publică din data de 23 ianuarie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22.09.2021 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanțelor Publice în reprezentarea Statului Român în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietarilor a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.764.001 RON reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren situat în str. x, București, sector 6 și prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din data de 17.02.2009 realizat de S.C. A. S.R.L. în dosarul nr. x C. civ., actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

Prin sentința civilă nr. 837 SC din 31 mai 2022 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției extinctive invocată de pârâtă prin întâmpinare, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Finanțelor Publice în Reprezentarea Statului Român în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, constatând prescris dreptul material la acțiune.

A admis excepția tardivității cererii de chemare în garanție invocată de instanță din oficiu.

A respins ca tardiv formulată cererea de chemare în garanție a numiților S.C. A. S.R.L., B., C. și D..

A obligat pârâta ANRP să plătească persoanei chemate în garanție S.C. A. S.R.L. 2000 RON și chematei în garanție D. 2000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând onorarii avocațiale reduse.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel reclamantul Ministerul Finanțelor Publice în reprezentarea Statului Român, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Poprietăților și chemata în garanție S.C. A. S.R.L.,

Prin decizia civilă nr. 212A/2023 din 14 februarie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de Ministerul Finanțelor Publice în reprezentarea Statului Român, de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și de chemata în garanție S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 837 din 31.05.2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimații chemați în garanție D., C. și B..

A obligat pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 1.785 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente căii de atac a apelului către D..

A respins, ca neîntemeiată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată aferente căii de atac a apelului formulată de către S.C. A. S.R.L..

Împotriva acestei hotărâri, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român au declarat recurs la data de 11 aprilie 2023, respectiv 03 mai 2023, acestea fiind înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la aceleași date.

Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a învederat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și art. 2528 C. civ.

Astfel, a învederat că în aplicarea acestor dispoziții legale, instanța de apel în mod greșit a reținut că momentul la care apelanții ar fi putut cunoaște paguba cât și pe cel care răspunde de ea este cel târziu al emiterii deciziei de despăgubire și al titlului de conversie pe numele beneficiarului.

Totodată, recurentul-reclamant a indicat statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție dintr-o decizie de speță (decizia nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă), susținând că prin prisma interpretării date de Înalta Curte dispozițiilor legale aplicabile în materia prescripției dreptului la acțiune, instanța de apel în mod eronat a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine) cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al datei emiterii deciziei de despăgubire în favoarea beneficiarilor.

Arată că reclamantul din litigiul pendinte este Ministerul Finanțelor iar decizia de despăgubire, ce reprezintă, în opinia instanței de control judiciar în apel, momentul de început al curgerii prescripției este emisă de o altă entitate decât autoritatea pârâtă.

Cât timp instanța de fond a calificat cererea reclamantului în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși.

Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

A susținut că statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului.

Pe de altă parte, chiar dacă atât pârâta din cauză cât și organul emitent al deciziei de despăgubire, s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin acțiune, având în vedere, pe de o parte, că acestea sunt persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite. În al doilea rând, subliniază că nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă.

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea operațiunilor de verificare a rapoartelor de evaluare și de reevaluare a acestora.

Deci, reclamantul - recurent era în imposibilitatea de a cunoaște "paguba" la momentul indicat de instanța de control judiciar în apel.

În consecință, prin prisma considerentelor dezvoltate, conchide că instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de autoritatea pârâtă prin care s-au adus la cunoștință diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

Chiar daca reclamantul din cauză ar fi fost parte în litigiul antereferit sau ar fi fost notificat despre existența hotărârii în discuție, tot nu ar fi putut iniția demersuri judiciare în scopul recuperării pagubei produse ca urmare a efectuării unor plăți supraevaluate, întrucât, aceasta a fost stabilită ulterior, ca urmare a executării, de către Președintele ANRP a măsurii care viza "verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 și expertizare și reevaluare a imobilelor în concordanță cu Standardele Internaționale de Evaluare".

În drept au fost invocate toate actele normative menționate în cuprinsul recursului.

Prin recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, s-a criticat soluția pronunțată cu privire la cuantumul onorariului de avocat, stabilit în sarcina sa.

A susținut că instanța în mod netemeinic și nelegal a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4000 RON pentru fond și 1785 RON pentru apel, reprezentând onorariu de avocat, întrucât potrivit dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanța are prerogativa de a cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată cuantumul onorariului convenit între părțile contractului de asistență juridică, prin prisma proporționalității cu amplitudinea și complexitatea activității depuse.

Consideră că instanța de fond, cât și cea de apel, la momentul stabilirii cuantumului onorariului de avocat, s-au raportat la suma solicitată de chemata în garanție și nu la dificultatea, amploarea și durata cazului, conform art. 147 din Statutul Avocatului.

Având în vedere obiectul dosarului, respectiv lipsa noutății și motivat de faptul că se respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca prescrisă, consideră că onorariul de avocat poate fi redus considerabil. A mai precizat că trebuie să existe o echivalență între munca prestată și onorariu.

În susținerea celor mai sus arătate, recurenta a înțeles să invoce dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 492/08.06.2006.

A mai citat și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

Au mai arătat că aceste cheltuieli de judecată s-ar constitui într-o sarcină mult prea oneroasă, care ar greva asupra bugetului ANRP, buget care este parte integrantă a bugetului de stat și care asigură și resursele financiare necesare funcționării instanțelor de judecată.

Consideră că, potrivit art. 453 C. proc. civ., cheltuielile de judecată cad în sarcina reclamantului Statul Roman prin Ministerul Finanțelor.

În drept, a invocat prevederile art. 483 și următoarele C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a învederat că nu este motivată temeinic cererea de recurs adversă și a înțeles să invoce excepția inadmisibilității formulării recursului.

În susținerea acestei excepții, intimata-pârâtă a învederat că partea adversă a înțeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speță similară prin decizia civilă nr. 501/15.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2021, unde instanța de recurs a menținut hotărârea instanței de fond prin care s-a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

Intimata-pârâtă a invocat dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ce reglementează prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat și a susținut că orice chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, fie prin dispozitiv și considerente, nu mai poate fi contrazisă.

Pentru motivele arătate, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului advers ca inadmisibil.

În drept a invocat dispozițiile art. 205-208, art. 483 și urm. C. proc. civ. și actele normative invocate în cuprinsul întâmpinării.

Prin întâmpinarea formulată în combaterea recursurilor, intimatele-chemate în garanție C., B. și D. au solicitat respingerea ca nefondate, a recursurilor.

Prin întâmpinarea formulată la recursul Ministerului Finanțelor, chemata în garanție S.C. A. S.R.L. a invocat excepția nulității recursului pe motiv că ar conține doar critici de netemeinicie și în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.

Prin întâmpinarea formulată la recursul ANRP, chemata în garanție S.C. A. S.R.L. a invocat excepția nulității recursului pe motiv că ar conține doar critici de netemeinicie și, în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.

Prin încheierea de ședință din data de 23 ianuarie 2024, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului reclamantului, a unit cu fondul excepția nulității recursului pârâtei și a apreciat că excepția inadmisibilității reprezintă un aspect subsumat fondului recursului reclamantului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de recurs, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adus critici privitoare la soluția pronunțată cu privire la obligarea sa la plata onorariului de avocat în fond și apel.

Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în termenul și condițiile prevăzute de lege, numai pentru motivele expres și limitativ reglementate prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 din C. proc. civ.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele se vor depune printr-un memoriu separat. Lipsa acestor mențiuni este sancționată cu nulitatea, potrivit alin. (3) din același articol.

În speță, cererea de recurs conține critici privitoare la obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, fără a se indica vreun motiv pentru care hotărârea recurată ar fi nelegală. Astfel, toate criticile acestei recurente pârâte vizează și au ca finalitate necesitatea redozării cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligată în fazele procesuale anterioare, apreciind că instanțele au stabilit un cuantum prea mare.

Or, astfel cum s-a stipulat în cadrul deciziei în interesul legii a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3/2020, "motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..", el fiind unul legat de netemeinicia hotărârii și nu de nelegalitatea acesteia.

Așadar, se observă că prin cererea respectivă nu s-au enumerat și nici dezvoltat motive de recurs, așa cum prevăd dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că recurenta pârâtă nu și-a îndeplinit obligația de motivare a recursului, astfel încât este incidentă sancțiunea nulității instituită de art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., nefiind incidentă nici ipoteza art. 489 alin. (3) din C. proc. civ. privind invocarea din oficiu a unor eventuale motive de casare de ordine publică.

Prin cererea de recurs dedusă judecății, recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român critică decizia recurată pe motiv că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și art. 2528 C. civ.

Aceste critici de nelegalitate, subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au caracter nefondat și ca atare, nu pot fi primite pentru argumentele ce vor fi înfățișate.

Astfel, Înalta Curte reține că prin acțiunea cu care a învestit instanța, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților motivat de faptul că aceasta a săvârșit fapta ilicită constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experți autorizați în calitate de prepuși ai pârâtei, cât și în omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr. x din 17.02.2009, întocmit de către S.C. A. S.R.L. în dosarul de despăgubire nr. x, ceea ce a condus la prejudicierea bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate, respectiv 2.764.001 RON.

De asemenea, se reține că în baza raportului de evaluare nr. x/17.02.2009 a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decizia de despăgubire nr. 5649/2009 în favoarea beneficiarelor D., B. și C.. În acest context, au fost emise de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților titlurile de conversie nr. 596/19.05.2011 în cuantum de 1.0558.199,03 RON, reprezentând un număr de 1.810.257 acțiuni calculate la prețul mediu ponderat de 0,5829 RON/acțiune, nr. 2231/04.07.2011, în cuantum de 210.950 RON, reprezentând un număr de 394.152 acțiuni calculate la prețul mediu ponderat de 0,5352 RON/acțiune, nr. 597/19.05.2011, în cuantum de 390.844,08 RON, reprezentând un număr de 670.517 acțiuni calculate la prețul mediu ponderat de 0,5829 RON/acțiune, nr. 2232/04.07.2011, în cuantum de 78.100 RON, reprezentând un număr de 145.927 acțiuni calculate la prețul mediu ponderat de 0,5352 RON/acțiune, nr. 2230/04.07.2011, în cuantum de 210.950 RON, reprezentând un număr de 394.152 acțiuni calculate la prețul mediu ponderat de 0,5352 RON/acțiune, nr. 595/19.05.2011, în cuantum de 1.055.199,03 RON, reprezentând un număr de 1.810.257 acțiuni calculate la prețul mediu ponderat de 0,5829 RON/acțiune.

Prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă, reținând în considerentele sentinței, în esență, că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție este momentul emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarului.

Soluționând apelul declarat de reclamant împotriva sentinței primei instanțe, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă l-a respins ca nefondat, reținând că reclamantul putea și avea posibilitatea să cunoască existența faptei și a prejudiciului de la data emiterii deciziei nr. 5649/2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv cel mai târziu de la data emiterii titlurilor de conversie.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că regula generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și este aceea că prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului material la acțiune.

Data nașterii dreptului material la acțiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acțiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat.

Or, în speța pendinte, dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță ce corespunde unei pretinse pagube provenite dintr-un raport supraevaluat și în baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate.

În cazul acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de față, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este instituită în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătorește determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente.

Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deși în mod obiectiv dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la reparațiune.

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea ei, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Prin instituirea și a unui moment obiectiv (data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea) de la care începe să curgă prescripția, se asigură armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea acestui moment se întemeiază și pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

Grefat pe toate aceste considerente cu caracter teoretic, Înalta Curte observă în speță că, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data la care intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a comunicat Ministerului Finanțelor adresa nr. x/18.01.2021, prin care i-a adus la cunoștință diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, recurentul-reclamant a susținut că nu a putut acționa mai devreme de data înregistrării acestei adrese în evidențele Ministerului Finanțelor, întrucât nu a avut posibilitatea de a cunoaște cuantumul prejudiciului.

Or, această susținere a recurentului-reclamant nu poate fi primită, întrucât, așa cum s-a reținut anterior, dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 condiționează exercițiul dreptului la acțiune doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea, iar nu de cunoașterea întinderii acesteia, care reprezintă un aspect ce ține de probațiune, iar nu un aspect care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției.

Înalta Curte nu poate primi nici susținerea potrivit căreia chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, aceasta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu ar fi putut fi cuantificată decât prin verificarea și reevaluarea de către un expert evaluator autorizat ANEVAR a raportului de evaluare care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire.

Referitor la această susținere, instanța de recurs reține că instanța supremă a dezlegat cu valoare de principiu în Decizia nr. 19/2019 pronunțată în interesul legii, că sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi sau de alt organ de control, deoarece acest control constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului. S-a apreciat că paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Prin urmare, s-a considerat că paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe, cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul.

S-a mai statuat prin decizia sus-menționată și faptul că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. Invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă în ceea ce privește punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, având în vedere că prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, neexistând, de altfel, nicio dispoziție legală care să stabilească că actul de control poate reprezenta act întrerupător al cursului prescripției.

Or, aceste statuări relative instituției juridice a prescripției extinctive au caracter general, necircumstanțiat de subdomeniul pe care respectiva problemă de drept tranșată prin decizia în interesul legii s-a grefat.

Așadar, în mod corect s-a apreciat de curtea de apel că statuările instanței supreme mai sus evocate sunt incidente mutatis mutandis în cauza pendinte.

În aceste coordonate, instanța de recurs constată că, în realitate, recurentul-reclamant se prevalează de faptul că a fost în imposibilitate să cunoască existența și întinderea pagubei la momentul indicat de instanță și identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv momentul subiectiv, reprezentat de data la care Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății i-a adus la cunoștință că ar avea un drept de creanță - prin adresa nr. x/18.01.2021, înregistrată în evidențele Ministerului de Finanțe - decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite. Or, prin indicarea acestui moment, se tinde a se deplasa data de început a curgerii prescripției tocmai pentru a situa demersul înăuntrul termenului de prescripție.

Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant ignoră faptul că prin stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția s-a urmărit îndemnarea titularului dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acțiunea în răspundere civilă și valorificarea dreptului său. În caz contrar, i se opune culpa prezumată a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă pentru ea.

Or, în cazul de față, paguba invocată constă în diminuarea patrimoniului reclamantului cu despăgubirile acordate prin decizia de despăgubire emisă ca urmare a raportului de evaluare întocmit, în baza deciziei fiind emis ulterior titlul de conversie. Totodată, se observă din punct de vedere al legalității, că instanța de apel a reținut în cadrul situației de fapt de care instanța de recurs este ținută, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului jurisdicțional prezent, că de la data emiterii deciziei privind acordarea de despăgubiri, reclamantul trebuia și putea să cunoască faptul că o eventuală supraevaluare a imobilului ar constitui o pagubă produsă de pârâtă și, ca atare, trebuia să depună toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia.

În concluzie, nu se constată în cauză vreo încalcare a dispozițiilor juridice invocate de acest recurent reclamant.

De asemenea, instanța de recurs nu poate primi nici aserțiunile recurentului-reclamant în sensul că nu se poate face în persoana Statului Român transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, iar nu lui însuși, atâta timp cât instanța de fond a calificat cererea reclamanților în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954.

În acest sens, se constată că faptele la care face referire recurentul-reclamant sunt săvârșite de instituțiile Statului în exercitarea atribuțiilor delegate chiar de către Stat, întrucât acesta își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice, de consecințele acestor fapte răspunzând însuși Statul.

De asemenea, instanța de recurs mai reține și faptul că în procedura administrativă de restituire a proprietăților preluate în mod abuziv de către regimul comunist, Statul este reprezentat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, adică își exercită drepturile și obligațiile cu privire la procedura de restituire prin această autoritate publică. Deci, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților are obligația de a acționa în reprezentarea Statului pentru îndeplinirea atribuțiilor pe care acesta i le-a conferit, iar Statul are obligația să controleze modul în care sunt aduse la îndeplinire aceste atribuții.

Prin urmare, instanța de recurs apreciază că susținerile recurentului-reclamant cu privire la inexistența răspunderii statului sunt eronate.

Referitor la aserțiunea din punct de vedere al legalității, că nu existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat, precum și că nu a existat niciun indiciu, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior, care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și ANRP, Înalta Curte constată că nu poate fi primită.

Astfel, Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, emitenta deciziei de despăgubire, era constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire), iar din componența sa făceau parte, printre alții, președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (2) lit. a) și lit. e) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire).

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 3 lit. a) din același act normativ, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea care, potrivit art. 7 din același act normativ, funcționa sub forma unei societăți de investiții de tip închis, deținute inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoane fizice sau juridice.

Referitor la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, se reține că aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

În consecință, având în vedere aspectele mai sus reliefate, instanța de recurs constată că din punct de vedere al prevederilor legale incidente, față de atribuțiile ce reveneau recurentului-reclamant și intimatei-pârâte în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate, rezultă că statuarea curții de apel în sensul că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii deciziei de despăgubire, nu este una contrară dispozițiilor juridice relevante.

Astfel, contrar criticilor recurentului-reclamant, se constată că, în raport de normele juridice enunțate, în mod judicios a reținut instanța de apel că acesta beneficia de pârghiile legale pentru a acționa în vederea evitării sancțiunii prescripției, având, prin intermediul structurii sale executive, posibilitatea să acționeze pentru identificarea pagubei; în acest sens putea declanșa mecanisme interne cu privire la controlul activității intimatei-pârâte și Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Din perspectiva tuturor acestor elemente enunțate care se contrapun argumentelor invocate de recurent în cererea de recurs, reținând totodată și că statuările unei decizii doar de speță a unei instanțe de judecată nu reprezintă izvor de drept, instanța de recurs apreciază că în cauză nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de către recurentul-reclamant, astfel că, pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivul de recurs invocat nefiind fondat.

Cât privește cererea formulată de intimatele-chemate în garanție C., B., D. de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, aceasta urmează a fi admisă, date fiind prevederile art. 453 C. proc. civ., recurenții aflându-se în culpă procesuală, dată fiind soluția de respingere care urmează a se pronunța asupra recursurilor declarate de aceștia, astfel încât Înalta Curte va obliga fiecare din cei doi recurenți să plătească intimatelor C., B. și D. cheltuieli de judecată în sumă de 892,5 RON, cuantum apreciat rezonabil în raport de complexitatea cauzei și de activitatea concretă desfășurată de avocatul ales al acestor părți procesuale, date fiind prevederile art. 451 C. proc. civ.

Cât privește cererea formulată de intimata-chemată în garanție S.C. A. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, se observă că acestea au fost efectuate în raport cu ambele recursuri, nefiind defalcate pe fiecare recurs în parte sau doar cu privire la unul dintre recursuri. Astfel, intimata S.C. A. S.R.L. a formulat apărări față de ambele recursuri, dovadă fiind formularea unei întâmpinări față de recursul Ministerului Finanțelor și a unei întâmpinări distincte față de recursul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, precum și concluziile orale formulate la dezbaterea recursului, concluzii raportate la ambele recursuri.

Pentru aceste considerente și raportat la principiul disponibilității prevăzut de art. 9 C. proc. civ. care garantează procesul civil, întrucât această intimată chemată în garanție a solicitat în mod expres cu ocazia dezbaterilor recursurilor, acordarea de cheltuieli de judecată exclusiv de la recurenta pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și întrucât recursul acestei părți procesuale va fi respins, rezultă că această cerere urmează a fi admisă în temeiul art. 453 C. proc. civ., recurenta pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților urmând a fi obligată la partea de cheltuieli de judecată către intimată aferent activității de asistență juridică desfășurate de avocatul ales în raport de această cale de atac promovată de pârâtă, parte de cheltuieli evaluată de prezenta instanță de judecată la sumă de 1250 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul recurentei-pârâte Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 212 din 14 februarie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-chemați în garanție C., B., D., S.C. A. S.R.L..

Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să plătească intimatei S.C. A. S.R.L. cheltuieli de judecată în sumă de 1250 RON și obligă fiecare recurent să plătească intimatelor C., B., D. cheltuieli de judecată în sumă de 892,5 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 ianuarie 2024.