ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1141/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la 30 septembrie 2021, reclamantul Ministerul Finanțelor, reprezentant al Statului Român, a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 1.900.769 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de 2.617.221 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 28 noiembrie 2008 și valoarea de 716.452 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului compus din teren intravilan în suprafață de 148.43 mp și construcții (6 apartamente) în suprafață construită desfășurată totală de 542mp, situat în București, str. x, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective și la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății. La 7 martie 2022, pârâta a formulat cerere prin care a chemat în garanție pe A. S.A., B., C., D. și E., solicitând introducerea în cauză a acestora și, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată, obligarea acestora la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretențiilor reclamantului.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 840 din 31 mai 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției extinctive, invocată de pârâtă, și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Finanțelor, reprezentant al Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, constatând prescris dreptul material la acțiune; a admis excepția tardivității cererii de chemare în garanție, invocată de A. S.A. și a respins, ca tardiv formulată, cererea de chemare în garanție a A. S.A., B., C., D. și E..

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1303A din 25 octombrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 840 din 31 mai 2022 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și intimații-chemați în garanție D., E., C., B. și A. S.A., ca nefondat.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1303A din 25 octombrie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea instanței de apel încalcă dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitoare la momentul de început al curgerii termenului de prescripție. Recurentul a arătat că, în aplicarea normelor de drept material menționate, curtea de apel a reținut, în mod greșit, că "momentul obiectiv al începutului cursului prescripției este situat cu mult anterior datei la care afirmă apelantul-reclamant că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze, având în vedere relația de subordonare a intimatei-pârâte față de apelantul-reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri)." În acest sens, a înțeles să aducă un argument de practică judiciară, respectiv decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Recurentul a criticat că instanța de apel a analizat eronat regulile generale din materia prescripției dreptului la acțiune în răspundere. Conform art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la excepția extinctivă, începutul prescripției are ca regulă generală caracter abstract, obiectiv, iar nu subiectiv ori, după caz, mixt. Din interpretarea acestei norme rezultă că nașterea dreptului la acțiune este la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit sau, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripției extinctive este data la care titularul dreptului la acțiune are posibilitatea materială, dar și juridică de a face acte de întrerupere a prescripției, respectiv de a acționa în justiție. Regula stabilită de dispozițiile art. 8 din același act normativ se caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripția: un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea (reținută de curtea de apel ca fiind data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, și un moment obiectiv, constând în data - judecătorește stabilită, când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Prin urmare, a apreciat că simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici după împrejurări nu trebuia să le cunoască. Dacă titularul dreptului la acțiune nu are cunoștință de elemente minime care fundamentează dreptul său, respectiv actul sau faptul juridic, licit sau ilicit, și cel care este ținut să răspundă, atunci nu poate acționa. De asemenea, a învederat că, deși intimata și organul emitent al deciziei de despăgubire s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, fiind vorba despre persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite. Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea intimatei, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, o astfel de împrejurare nu ar fi condus la stabilirea cu certitudine a pagubei. Întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin verificarea rapoartelor, identificarea celor întocmite cu nerespectarea standardelor de evaluare și reevaluare a imobilelor pentru a se stabili prejudiciul. Recurentul a reiterat susținerile din fața instanțelor de fond, menționând că, din circumstanțele cauzei, reies două raporturi de prepușenie, unul născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori, în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, și unul născut în temeiul raporturilor de muncă, între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. Pentru aceste argumente, a apreciat că se afla în imposibilitatea de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de apel, care în mod eronat a constatat că reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul anterior datei de 19 ianuarie 2021, când a fost înregistrată în evidențele Ministerului Finanțelor, adresa din 18 ianuarie 2021, emisă de intimată, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea lor de piață. Printr-o altă critică a susținut că instanța de apel a aplicat în mod eronat în cauză chestiunea de drept dezlegată prin decizia nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, întrucât în mod indirect a aplicat prevederile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Apărările formulate de intimata-pârâtă Prin întâmpinarea depusă în termen legal, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția inadmisibilității recursului formulat de reclamantul Statul Român, Ministerul Finanțelor, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a susținut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 de către instanța de apel, prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripție. Curtea de apel a analizat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe din perspectiva soluției pronunțate asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, invocate de pârâtă prin întâmpinare, reținând că reclamantul avea posibilitatea efectivă de a cunoaște existența faptei și a prejudiciului de la data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor. Decizia atacată cu recurs este legală pentru argumentele care vor fi expuse în continuare. Norma de drept material ce guvernează prescripția dreptului la acțiune în cauza pendinte este prevăzută de dispozițiile Decretului nr. 167/1958, nu cele ale C. civ., față de faptul că pretinsa faptă s-a produs la nivelul anului 2009, când s-a omologat raportul de evaluare nr. x din 28 noiembrie 2008 în dosarul nr. x C. civ., ce a stat la baza emiterii deciziei nr. 4280 din 23 aprilie 2009 de către Comisia Centrală pentru stabilirea Despăgubirilor și a titlurilor de conversie - decizii nr. 757 din 14 iulie 2009 și nr. 255 din 14 iulie 2009, de către intimata ANRP. Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, cât și la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv). Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripție, legiuitorul a asigurat armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția a fost fondat și pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acțiunii în răspundere civilă delictuală. În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la existența prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, precum și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu - se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei și persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (data de 19 ianuarie 2021, când, în evidențele sale, a fost înregistrată adresa din 18 ianuarie 2021, emisă de pârâtă). Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acțiunea civilă dedusă judecății, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, este reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului și valoarea reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 28 noiembrie 2008, actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală. În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experții autorizați, prepuși ai pârâtei, precum și din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare din 28 noiembrie 2008, întocmit în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate. Recurentul a susținut și faptul că, deși la stabilirea despăgubirilor în dosarul menționat nu s-au respectat standardele internaționale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 4280 din 23 aprilie 2009. Învestit fiind cu soluționarea fondului acțiunii civile, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 840SC din 31 mai 2022, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin întâmpinare, și a respins cererea, ca prescrisă. Soluția instanței de fond a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 1303A din 25 octombrie 2023, apelul declarat de reclamant fiind respins, ca nefondat, reținând instanța că "apelantul-reclamant avea posibilitatea efectivă de a cunoaște existenta faptei și a prejudiciului de la data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor, întrucât titlurile de conversie emise în baza acesteia au fost comunicate și Fondului Proprietatea unde statul deținea, la acel moment, calitatea de acționar unic, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 247/2005." Înalta Curte constată că decizia de despăgubire nr. 4280 din 23 aprilie 2009 a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naționalizate, prevăzută de art. 13 Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în baza căreia au fost eliberate titlurile de conversie. Potrivit alin. (2) al textului de lege menționat, din componența Comisiei au făcut parte și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de către membrii acesteia. Reprezentanții Ministerului Economiei și Finanțelor aveau atribuții și competențe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceștia să ia cunoștință despre existența faptei ilicite și a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia și după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foștilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza dispozițiilor art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare. Cu alte cuvinte, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci și obligația de a sesiza neregularitățile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum și de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată. Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat, însă, la omologarea raportului de evaluare din 28 noiembrie 2008, emițând decizia de despăgubire nr. 4280 din 23 aprilie 2009, în favoarea foștilor proprietari ai imobilului expertizat. Astfel, începutul cursului termenului de prescripție, în sensul dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârșirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietății imobiliare prin raportul nr. x din 28 noiembrie 2008, și omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, respectiv, cu emiterea deciziei de despăgubire, întrucât, paguba și persoana care răspunde de ea puteau fi cunoscute încă de la data omologării primului raport de evaluare. Ca atare, în mod greșit a susținut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoștință de producerea pagubei și de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, prin aceasta a adus la cunoștința Ministerului Finanțelor constatarea diferențelor de evaluare în 191 de dosare administrative. Lipsa de relevanță a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă din reglementarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoașterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenței acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripție. Existența prejudiciului și întinderea acestuia sunt noțiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligației de reparație și putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat. În acest sens s-a statuat și în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată într-un recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive; (pct. 64) "A susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale." Contrar susținerilor recurentului-reclamant, această decizie, deși se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raționamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de rațiune, și în cauza pendinte. Dând eficiență acestor statuări, Înalta Curte reține că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum și comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, sunt lipsite de relevanță din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască și să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaționale de evaluare, în virtutea atribuțiilor conferite prin lege, respectiv, prin dispozițiile art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII. Dacă s-ar accepta ipoteza susținută de către recurent, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data comunicării adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, prin care au fost încunoștințați despre existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit inițial și cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de societatea F. S.R.L., ar însemna să se admită că, deși a pierdut dreptul la acțiune, deoarece nu a acționat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părți, cum este această adresă, să le dea posibilitatea de a repune în discuție dreptul la acțiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege. Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv, faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terț să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripție al dreptului material la acțiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speță, prin invocarea nerespectării unor norme legale. Așadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existența prejudiciului și a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 4280 din 23 aprilie 2009, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform Standardelor internaționale de evaluare, sau, cel mai târziu, la data când au fost eliberate titlurile de conversie, acesta fiind reperul obiectiv al nașterii raportului juridic obligațional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat și îndatorirea corelativă la reparație a pârâtei. Înalta Curte a reținut deja că, la data emiterii deciziei de despăgubire era în vigoare Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte, printre alți membri, președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, precum și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor. Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfășoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa sa de atribuții în procedura de restituire și faptul că nu a avut cunoștință despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire. De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire și de către Ministerul Economiei și Finanțelor, iar tocmai dispozițiile legale pretins încălcate (art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954) prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește alte organe în acest scop. Totodată, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza dispozițiilor art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Statul avea la îndemână și un mecanism de verificare a activității Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curții de Conturi, control care, de altfel, a și fost efectuat, în speță fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, pe baza Standardelor internaționale de evaluare. Prin motivele de recurs, recurentul a invocat și aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ținută de hotărârea menționată de recurent cu titlu de practică judiciară, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei analizate, iar, pe de altă parte, a da relevanță unei chestiuni de drept dezlegate de într-o altă cauză, ce nu privește părțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăsește în izvoarele dreptului civil, reglementate de dispozițiile art. 1 din C. civ. Pentru aceste motive, cum motivul de recurs invocat nu este incident, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.