ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2541/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 25 ianuarie 2016, sub nr. xx/2/2016, reclamanta Administrația Fondului pentru Mediu a solicitat, în contradictoriu cu pârâta societatea A. SRL, obligarea pârâtei la plata sumei de 3.160.294,86 RON reprezentând daune interese în cuantum egal cu suma trasă din finanțarea nerambursabilă acordată, precum și dobânda legală pentru suma acordată, la nivelul dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, calculată la data plății.

Prin încheierea din 3 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția necompetenței materiale și funcționale ca nefondată, iar în baza art. 36 din Legea nr. 85/2006, a dispus suspendarea judecății cererii formulate de reclamanta Administrația Fondului pentru Mediu, în contradictoriu cu pârâta societatea A. SRL prin administrator judiciar B..

Împotriva încheierii din 3 iunie 2016 pronunțate de instanța de fond, reclamanta Administrația Fondului pentru Mediu a formulat recurs, solicitând casarea încheierii recurate și trimiterea cauzei instanței de fond pentru continuarea judecății.

În motivarea căii de atac, recurenta a susținut că încheierea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material; a fost invocat, astfel, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În concret, a arătat că încheierea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, instanța de fond reținând în mod eronat că nu a procedat la comunicarea notificării de denunțare a Contractului de finanțare nerambursabilă nr. 239/N din 1 octombrie 2008 către administratorul judiciar.

Or, astfel cum a arătat prin cererea dedusă judecății, măsura denunțării contractului de finanțare a fost comunicată societății beneficiare prin intermediul Notificării nr. 109543 din 28 august 2015, prin care a fost notificată și cu privire la obligația de restituire a sumei totale de 4.072.620,35 RON, respectiv suma de 3.160.294,86 RON - finanțare acordată și suma de 912.325,46 RON - dobânda aferentă finanțării acordate. Notificarea a fost transmisă beneficiarei pârâte, prin împuternicit C., mandatată să reprezinte societatea în raporturile cu AFM, decurgând din contractul de finanțare, în baza unei procuri notariale, iar dovada de comunicare a fost făcută prin înscrisul depus la dosar, respectiv recipisa de confirmare datată 9 septembrie 2015. Pârâta nu a dat curs solicitării reclamantei, drept pentru care a demarat procedura recuperării pe cale judecătorească a sumei de 3.160.294,86 RON, reprezentând daune interese în cuantum egal cu suma trasă din finanțarea nerambursabilă acordată, precum și dobânda aferentă finanțării acordate, la nivelul dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, calculată la data plății.

De asemenea, în opinia recurentei, prin raportare la dispozițiile art. 102 alin. (6) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, nu sunt aplicabile în cauză prevederile art. 36 din același act normativ, invocate de prima instanță.

Legal citată, intimata-pârâtă A. SRL prin administrator judiciar B. nu a formulat întâmpinare față de recursul declarat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, încheierea recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cu caracter prealabil, se impune a se face mențiunea cu privire la cadrul normativ incident cauzei.

La data de 28 iunie 2014 a intrat în vigoare Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, publicată în Monitorul Oficial la data de 25 iunie 2014, care a abrogat Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

În raport de prevederile art. 343 din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora "procesele începute înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse legii aplicabile anterior acestei date", dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 sunt incidente în cauză, din moment ce intrarea în insolvență a debitoarei pârâte a fost pronunțată în temeiul Legii nr. 85/2006, așa cum reiese din Încheierea nr. 801 din 22 iunie 2012, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2012.

Împrejurarea că, la data la care a fost înregistrat dosarul în care a fost pronunțată încheierea recurată, erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 85/2014, nu poate atrage incidența acestora, întrucât intrarea în insolvență a debitoarei a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 85/2006.

Se constată că în mod corect, instanța de fond a menționat în cuprinsul încheierii ce face obiectul prezentei căi de atac, ca temei de drept al suspendării cererii deduse judecății, dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, întrucât, așa cum s-a arătat anterior, procedura de deschidere a insolvenței pârâtei a fost pronunțată în temeiul acestei legi.

Înalta Curte observă că principala critică din recurs vizează soluția de suspendare a judecății cererii reclamantei din perspectiva greșitei aplicări a normelor procedurale, în speță a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Se constată că, în raport de motivul invocat, ce vizează încălcarea unor norme de procedură, sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, invocate ca temei al suspendării, "de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale, cu excepția acțiunilor exercitate în cadrul unui proces penal".

Din interpretarea literală a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, rezultă că suspendarea de drept reglementată de textul de lege indicat intervine numai în cazul acțiunilor care au obiect realizarea creanțelor asupra debitorului sau a bunurilor sale, iar nu în cazul oricăror acțiuni având un obiect patrimonial, indiferent de natura lor, îndreptate împotriva debitorului.

Totodată, domeniul de reglementare al art. 36 din Legea nr. 85/2006 se delimitează prin raportare la art. 11 alin. (1) și (2) din aceeași lege, în temeiul cărora, atribuțiile judecătorului sindic sunt limitate la procesele și cererile de natură judiciare aferente procedurii insolvenței. Astfel, odată deschisă procedura insolvenței, o procedură judiciară sau extrajudiciară purtată în contradictoriu cu o persoană juridică aflată în insolvență, fie își va găsi soluționarea în cadrul procedurii insolvenței, dacă intră în atribuțiile judecătorului sindic, fie va continua în afara procedurii insolvenței, în cazul în care nu este de competența judecătorului sindic.

Înalta Curte constată că, în speță, instanța a fost învestită cu o acțiune în realizarea unei creanțe asupra intimatei-pârâte A. SRL, societate față de care, la 22 iunie 2012, s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței.

Aceasta întrucât, prin cererea de chemare în judecată, așa cum a fost formulată, reclamanta a solicitat instanței să oblige pârâta la plata către aceasta a sumei de 3.160.294,86 RON reprezentând daune interese în cuantum egal cu suma trasă din finanțarea nerambursabilă acordată în baza contractului de finanțare nerambursabilă încheiat de părți în anul 2008, precum și dobânda legală aferentă sumei decontate.

Prin urmare, în mod judicios instanța de fond a constatat că dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 sunt incidente în cauză, întrucât cererea dedusă judecății face parte din categoria celor care au obiect realizarea unei creanțe asupra patrimoniului pârâtei debitoare.

Odată deschisă procedura insolvenței, toate procedurile de competența judecătorului-sindic deja inițiate, intră sub incidența art. 36 din legea-cadru, acesta urmând a le soluționa în cadrul procedurii. În această situație, creditorul (în speță, reclamanta) afectat de măsura suspendării constatate în baza art. 36 din Legea nr. 85/2006 nu este împiedicat să-și valorifice creanța în procedura insolvenței, invocând drept remediu, posibilitatea de a uzita de dispozițiile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora cererea de admitere a creanțelor trebuie făcută "chiar dacă acestea nu sunt stabilite printr-un titlu".

Nu poate fi primită critica din recurs, potrivit cu care instanța de fond ar fi reținut în mod eronat că reclamanta nu a procedat la comunicarea notificării de denunțare a contractului către administratorul judiciar.

În raport cu prevederile art. 86 din Legea nr. 85/2006, notificarea creditoarei de care aceasta se prevalează nu poate fi circumscrisă notificării la care se referă art. 86 din lege și care să reclame un răspuns din partea administratorului judiciar, sub sancțiunea considerării contractului ca fiind denunțat.

Art. 86 din Legea nr. 85/2006, fiind o dispoziție legală imperativă specială, trebuie aplicat limitativ.

Denunțarea unilaterală a contractului este un drept exclusiv pe care art. 86 din Legea nr. 85/2006 îl conferă administratorului judiciar în scopul maximizării averii debitorului. Pentru a antrena sancțiunea juridică a denunțării, ca urmare a lipsei răspunsului administratorului judiciar în termen de 30 de zile, notificarea prevăzută la art. 86 alin. (1) trebuie să conțină neechivoc solicitarea cocontractantului, adresată administratorului judiciar, de a denunța contractul.

Or, în cauză, actul intitulat notificare a fost comunicat unui împuternicit al societății, iar nu administratorului judiciar, scopul vădit al notificării fiind acela de recuperare a sumei de 3.160.294,86 RON din finanțarea nerambursabilă acordată în baza contractului de finanțare încheiat de părți, prin antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei debitoare, urmare a intervenirii sancțiunii de reziliere a contractului pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale asumate de aceasta.

Pe cale de consecință, prima instanță a interpretat corect demersul judiciar declanșat de reclamantă, în sensul că acțiunea dedusă judecății se încadrează în domeniul de aplicare al art. 36 din Legea nr. 85/2006.

În acord cu principiile care se desprind din economia Legii nr. 85/2006, calea firească de urmat era valorificarea creanței, deținute de creditoarea debitoarei intrate în insolvență, exclusiv în cadrul procedurii colective reglementate de legea specială, iar nu pe calea unui acțiuni judecătorești paralele cu procedura concursuală prevăzută de lege.

Acțiunea de față urmărește valorificarea unei creanțe preexistente împotriva debitoarei, astfel că îi sunt aplicabile dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 și, ca atare, se impune suspendarea cauzei.

De menționat, așa cum s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 169 din 19 martie 2013 de respingere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, existența unor acțiuni paralele cu procedura concursuală prevăzută de lege ar produce incertitudine cu privire la masa credală, fapt ce ar face imposibilă evaluarea activului și pasivului averii debitorului, în vederea distribuirii rezultatului lichidării. Dreptul la acțiune al creditorilor, suspendat de textul de lege criticat, nu dispare, el fiind conservat prin art. 40 din Legea nr. 85/2006, care prevede, de asemenea, suspendarea curgerii termenelor de prescripție a acțiunilor la care se referă textul de lege criticat. De altfel, aceste termene încep să curgă din nou în cazul respingerii sau închiderii procedurii insolvenței. Existența riscului ca, ulterior încheierii procedurii insolvenței, creditorul să nu își mai poată recupera creanța are ca temei lipsa de diligență a creditorului care nu a acționat pentru valorificarea drepturilor sale în cadrul procedurii colective și nu poate fi privită ca aducând vreo atingere dreptului la un proces echitabil sub aspectul puterii obligatorii a hotărârilor instanței de judecată.

Prin urmare, instanța supremă apreciază că încheierea atacată a fost pronunțată cu respectarea regulilor de procedură, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., constatând că nu există motive de reformare a încheierii conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Administrația Fondului pentru Mediu împotriva Încheierii de ședință din 3 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 septembrie 2017.

Procesat de GGC - LM