ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1829/2019

Ședința publică din data de 17 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/2016, la data de 17.02.2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele Casa Județeană de Pensii Prahova și Casa Națională de Pensii Publice - Comisia Centrala de Contestații, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la recalcularea pensiei cuvenite reclamantului cu luarea în considerare, la stabilirea punctajului mediu anual și a cuantumului pensiei, a sporului în acord global menționat în adeverințele nr: x/29.04.2014 eliberată de S.C. B. S.A. București, nr. x/07.11.2007 eliberată de S.C. C. S.A. lasi, nr. x/27.05.2014 eliberata de S.C. D. S.A. și nr. x/16.10.2006 eliberată de S.C. E. S.A. Ploiești.

Reclamantul a solicitat anularea Deciziei nr. 212302/24.05.2015 emisă de către pârâta Casa Județeană de Pensii Prahova și a Hotărârii nr. 13945/25.01.2016 emisă de pârâta Casa Națională de Pensii Publice - Comisia Centrala de Contestații, urmând ca aceasta să emită o nouă decizie de pensionare, prin care să recalculeze pensia ce i se cuvine reclamantului, retroactiv, cu luna următoare datei solicitării către CJP Prahova, cu luarea în considerare a tuturor veniturilor menționate în adeverințele sus menționate.

Prin sentința civilă nr. 309/27.01.2017 pronunțată de Tribunalul Prahova, în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâte prin întâmpinare; a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu intimatele Casa Județeană de Pensii Prahova și Casa Naționala de Pensii Publice - Comisia Centrala de Contestații; au fost anulate decizia nr. 212302/24.05.2015 emisă de CJP și Hotărârea nr. 13945/25.01.2016 emisă de CNPP; a fost obligată pârâta CJP Prahova să emită reclamantului o nouă decizie de pensionare, prin care să recalculeze pensia reclamantului, retroactiv cu luna următoare datei solicitării către Casa Județeană de Pensii Prahova, cu luarea în considerare a tuturor veniturilor menționate în adeverințele nr. x/29.04.2014 emisă de B. S.A. București, nr. 5043/07.11.2007 emisă de C. S.A. Iași, nr. 173/27.05.2014 emisă D. S.A. și nr. 1976/16.10.2016 emisă de E. S.A. Ploiești; s-a luat act că reclamantul își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta Casa Județeană de Pensii Prahova.

Prin decizia nr. 2541 din 16 noiembrie 2017, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a admis apelul formulat de pârâta Casa Județeană de Pensii Prahova împotriva sentinței civile nr. 309 pronunțată la data de 27.01.2017 de Tribunalul Prahova în contradictoriu cu reclamantul A. și cu pârâta Casa Naționala de Pensii Publice - Comisia Centrala de Contestații; a schimbat în parte sentința nr. 309/27.01.2017, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată; a menținut dispozițiile sentinței cu privire la respingerea excepției autorității de lucru judecat, invocată de pârâtele Casa Județeană de Pensii Prahova și Casa Naționala de Pensii Publice - Comisia Centrala de Contestații, prin întâmpinare.

Prin încheierea din 18 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea având ca obiect îndreptarea erorilor materiale și lămurirea dispozitivului deciziei civile nr. 2541/16 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, formulată de petentul (intimat-reclamant) A..

Împotriva încheierii din 18 septembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, în dosarul nr. x/2016, recurentul A. a declarat recurs.

În motivarea cererii de recurs, recurentul a arătat că înțelege să formuleze recurs în conformitate cu dispozitiile art. 446 C. proc. civ.

Recurentul a susținut că instanța de judecata a analizat in mod total eronat, superficial, probatoriul administrat in cauza, și anume proba cu inscrisuri, omițând in totalitate faptul ca plata asigurărilor sociale de stat pentru câștigurile salariale obținute de salariat era obligația angajatorului potrivit dispozițiilor Decretului nr. 389/1972 și Legii salarizării nr. 57/1974.

Astfel, în in cuprinsul motivării deciziei nr. 2541/16.11.2017, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești in dosarul x/2016, există nenumărate contradicții.

Recurentul a arătat că prin aceasta decizie i s-au creat prejudicii deosebit de importante referitoare la drepturile bănești pe care in mod legal urma sa le primească urmare a activității sale productive desfășurate pe parcursul mai multor decenii.

A mai susținut că, inițial, a primit aceste drepturi bănești cuvenite pentru ca, ulterior, dintr-o grava eroare judiciara recunoscuta si de către instanța in incheiere, sa i se interzică aceste drepturi bănești care i se cuvin in mod legal.

Recurentul a mai arătat că niciuna dintre intimate nu a contestat cererea sa privind neplata contribuției de asigurări sociale de stat, or tocmai din această cauză trebuia admisa cererea referitoare la lămurirea dispozitivului.

S-a mai susținut că instanța de judecata si-a arogat o competenta pe care nu o avea, aceea de a decide daca s-a plătit contribuția de asigurări sociale de stat pentru veniturile excluse de la recalcularea pensiei, conform adeverințelor nr. x/27.05.2014 si nr. y/29.04.2014 in perioada anterioară datei de 01.04.2001, încălcând Decizia C. civ..R nr. 990 din 2009, adeverințe care erau foarte utile si concludente, legale, pertinente și necesare soluționării cauzei.

Recurentul a mai arătat că, instanța supremă prin Deciziile din 17.10.2011 și 10.12.2012, care sunt norme obligatorii pentru instanțele de judecata, dar nu si pentru C.A.Ploiești, condiționează valorificarea veniturilor obținute in acord de includerea acestor venituri in baza de calcul a pensiei conform legislației anterioare datei de 01.04.2001; a susținut recurentul că probează cu statul de salarii, care este la dosar, sau fisa individuala de salarizare pe 2 ani.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 4 aprilie 2019 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea prezentei căi extraordinare de atac, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

La originea exercitării prezentului recurs se află o cerere de îndreptare a erorilor materiale și de lămurire a dispozitivului formulată în cadrul unui litigiu de asigurări sociale.

În conformitate cu art. 443 alin. (1) din C. proc. civ., "În cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori dacă acesta cuprinde dispoziții contradictorii, părțile pot cere instanței care a pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice.", iar potrivit art. 442 alin. (1) din C. proc. civ., "Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere."

Dispozițiile art. 446 C. proc. civ., prevăd că:

"Încheierile pronunțate în temeiul art. 442 și 443, precum și hotărârea pronunțată potrivit art. 444 sunt supuse acelorași căi de atac ca și hotărârile în legătură cu care s-a solicitat, după caz, îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea."

Așadar, hotărârea prin care se soluționează cererea de îndreptare a erorilor materiale, precum și cea prin care se soluționează cererea de lămurire a dispozitivului, sunt supuse acelorași căi de atac ca și hotărârea în legătură cu care s-a solicitat îndreptarea, respectiv lămurirea.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile privind conflictele de muncă și de asigurări sociale.

De asemenea, în temeiul art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive, cele date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs", iar conform alin. (2) al aceluiași articol "hotărârile prevăzute de alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunțării".

Cum, prin cererea formulată de petentul A. s-a solicitat îndreptarea unor erori materiale, precum și lămurirea dispozitivului unei decizii ce a fost pronunțată în cadrul unui litigiu având ca obiect drepturi de asigurări sociale, decizie cu caracter definitiv, ce nu mai poate fi atacată cu recurs, și încheierea din 18 septembrie 2018 are, din acest punct de vedere, același regim juridic cu decizia, iar recursul exercitat împotriva acesteia este inadmisibil.

Trebuie evidențiat că legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Este știut că recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

Prin urmare, încheierea ce formează obiectul prezentei căi extraordinare de atac are caracter definitiv de la pronunțarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, întrucât hotărârea recurată nu se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 129 din Constituția României și de art. 457 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din Camera de Consiliu de la 18 septembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, în dosarul nr. x/2016.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie 2019.