ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 43/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secția I civilă, la data de 03 decembrie 2009, sub nr. x/2009, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Primarul Municipiului Bacău, S.C. C. S.R.L. Bacău, S.C. D., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați pârâții să răspundă notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 și să emită dispoziție de restituire în natură pentru imobilul, teren și casă, situat în Bacău, str. x, compus din locuință de 14 camere, subsol și mansardă, anexe, respectiv o magazie din zid, cu 4 încăperi și o magazie din scândură și paiantă și teren în suprafață de 2235 mp. În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001 și cele ale Protocolului nr. 1 adițional la CEDO. La termenul de judecată din 03 martie 2010, reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului București care, legal citat, nu s-a prezentat la judecată și nu a formulat întâmpinare.

Sentința pronunțată de Tribunalul Bacău Prin sentința civilă nr. 1090 D din 30 iunie 2020, Tribunalul Bacău, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților; a respins acțiunea promovată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Bacău, S.C. C. S.R.L., S.C. D., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, având ca obiect Legea nr. 10/2001, ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Bacău Prin decizia civilă nr. 39 din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale a respins ca nefondat apelul promovat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1090 din 30 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/2009; a respins cererea formulată de S.C. C. S.R.L. Bacău privind cheltuielile de judecată ca nedovedită; a obligat reclamanții-apelanți să plătească pârâtei-intimate S.C. D. S.A. suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Prin decizia nr. 3362 din 16 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 39 din 20 aprilie 2012 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale; a casat decizia atacată; a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 1090/D din 30 iunie 2010 a Tribunalului Bacău, secția civilă, pe care a desființat-o; a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bacău. B. Al doilea ciclu procesual Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Bacău, secția I civilă la data de 08 octombrie 2012, sub nr. x/2012. 1. Sentința și încheierea pronunțate de Tribunalul Bacău Prin sentința civilă nr. 1072 D din 11 noiembrie 2016, Tribunalul Bacău, secția I civilă a admis cererea formulată de către reclamantul B., moștenitor al defunctei A., în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Bacău, S.C. C. S.R.L. Bacău, D.; a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. D. S.A. Hemeiuși; a obligat pârâtele S.C. D. S.A. Hemeiuși, S.C. C. S.R.L. Bacău și Primarul Municipiului Bacău să răspundă notificărilor efectuate de reclamanți și să emită dispoziții de restituire în natură a întregii suprafețe de teren și a construcției preluate abuziv de către stat; a stabilit onorariul definitiv pentru expertul topo-cadastru în cuantum de 1800 RON; a dispus ca BLET Bacău să vireze în contul expertului E. suma de 1800 RON; a obligat pârâtele la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6100 RON, câte 2033 RON fiecare. Prin încheierea din 20 octombrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2012, Tribunalul Bacău, secția I civilă a respins excepția prematurității cererii; a admis cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 1072/11.11.2016, pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/2012, formulată de reclamantul B.; a lămurit dispozitivul sentinței civile, în sensul că: pârâta S.C. D. S.A. Hemeiuși a fost obligată să răspundă notificării și să emită dispoziția de restituire în natură a imobilului construcții, edificat în anul 1910 din cărămidă, acoperit cu tablă, în suprafață utilă de 197,03 mp parter, 23,50 mp mansardă și 57,83 mp subsol, identificat conform expertizei F.; pârâta S.C. C. S.R.L. Bacău a fost obligată să răspundă notificării și să emită dispoziție de restituire în natură a imobilului teren în suprafață de 1527 mp, identificat conform expertizei E.; pârâtul Primarul Municipiul Bacău este obligat să răspundă notificării și să emită dispoziție de restituire a imobilului teren în suprafață de 692 mp, identificat conform expertizei E.. 2. Deciziile pronunțate de Curtea de Apel Bacău Prin decizia nr. 679 din 10 septembrie 2018, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins ca nefondate apelurile formulate de pârâții Primarul Municipiului Bacău, S.C. C. S.R.L. Bacău și D. împotriva încheierii din 20 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/2012; a respins ca inadmisibilă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată. Prin decizia nr. 252 din 23 iunie 2020, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis excepția lipsei de interes; a respins apelul declarat de reclamantul B. ca devenit lipsit de interes; a respins ca nefondate apelurile formulate de apelanții pârâți Municipiul Bacău și S.C. D. S.A.; a admis apelul apelantei-pârâte S.C. C. S.R.L., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins ca nefondată acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât; a menținut din sentința apelată celelalte dispoziții care nu sunt contrare deciziei în apel; a obligat apelanții-pârâți Municipiul Bacău și S.C. D. S.A. să plătească intimatului reclamant B. suma de 1500 RON cheltuieli de judecată (reprezentând o parte din onorariul apărătorului ales din apel, corespunzător căderii în pretenții a acestora); a obligat intimatul-reclamant să plătească apelantei S.C. C. S.R.L. suma de 1500 RON onorariu avocat (așa cum a fost redus). 3. Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Decizia nr. 43 din 17 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins ca nefondate recursurile declarate de petenta S.C. C. S.R.L. și de intimata S.C. D. S.A. Hemeiuși împotriva deciziei civile nr. 679 din 10 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă. 4. Recursurile declarate în cauză Împotriva deciziei nr. 252 din 23 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, au declarat recurs reclamantul B. și pârâtele S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.A.. 4.1. Recurentul-reclamant B. a solicitat admiterea recursului propriu și, în principal, casarea deciziei atacate, cu consecința respingerii apelului declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. și păstrării soluției instanței de fond ca fiind legală, iar în subsidiar, casarea deciziei atacate, cu consecința obligării Autorității pentru Administrarea Activelor Statului la emiterea deciziei prin care să propună Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor acordarea de măsuri compensatorii, potrivit Legii nr. 165/2013, în ceea ce privește terenul proprietatea reclamantului situat în Bacău, județul Bacău. A criticat recurentul-reclamant decizia atacată, în esență, sub următoarele aspecte: În mod nelegal instanța de apel a considerat că sunt incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 atâta timp cât persoana îndreptățită nu poate obține restituirea în natură a imobilului teren, în contextul în care acesta a fost preluat de către stat fără titlu valabil, iar la data intrării în vigoarea a Legii nr. 10/2001 se găsea evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale care nu face parte dintre unitățile deținătoare în sensul legii, cărora li se pot adresa notificări, potrivit art. 21 din lege. A susținut recurentul-reclamant că decizia curții de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., întrucât nu s-a stabilit dacă acesta avea vocație la restituirea în natură, dacă cerințele art. 29 din Legea nr. 10/2001 erau incidente sau nu, în condițiile în care în susținerea demersului său judiciar a invocat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilelor în litigiu și nulitatea transmiterii proprietății imobilelor notificate către S.C. D. (fostă S.C. D.) în temeiul Legea nr. 15/1990, statul neputând transmite dreptul de proprietate asupra unor bunuri pe care le avea doar în administrare directă. Or, art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în redactarea sa inițială, nu era incident în cazul în care imobilul a fost preluat de către stat fără titlu valabil ori dacă societatea deținătoare nu era privatizată, conform dispozițiilor legale, situație în care se putea dispune restituirea în natură a bunului. De altfel, dispoziția legală menționată (devenit art. 29, după republicare) a fost modificată prin art. 1 pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005, context în care legiuitorul a suprimat distincția referitoare la preluarea imobilelor cu sau fără titlu valabil, statuând că pentru toate imobilele evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, altele decât cele prevăzute în art. 21 alin. (1)-(2), persoanele îndreptățite au dreptul doar la despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005, dispoziție ce a fost declarată neconstituțională prin decizianr. 830/2008 a Curții Constituționale. Astfel fiind, cererile referitoare la imobilele preluate de stat abuziv, aflate în patrimoniul societăților comerciale privatizate, sunt supuse dispozițiilor art. 29, în redactarea avută anterior modificării, instanțele având a verifica valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului și a stabili felul măsurilor reparatorii ce pot fi acordate persoanei îndreptățite. În acest context, a arătat recurentul-reclamant că imobilul construcție și teren situat în Bacău, str. x, a aparținut tatălui său, G., conform actului de partaj voluntar înregistrat la grefa Tribunalului Bacău sub nr x/20.06.1946, fiind preluat fără titlu valabil de către stat ca efect al Decretului nr. 224/1953 privitor la urmărirea imobiliară pentru realizarea creanțelor statului. Prin sentința civilă nr. 2316/11.08.1958 a Tribunalului Popular al orașului Bacău s-a încuviințat vânzarea silită a imobilului în discuție pentru neplata unor impozite fără a fi pusă în executare hotărârea judecătorească, iar prin adresa nr. x/06.11.1995 a Arhivelor Statului, bunul a fost preluat de stat și administrat de I.J.G.C.L Bacău. Prin decizia nr. 318/19.06.1982 a Consiliului Popular al județului Bacău a fost transmis în administrarea operativă a I.M.A. Bacău, imobilul compus din 2 corpuri de clădire și suprafața de 1936 mp., proprietatea defunctului G., iar prin Legea nr. 192/1991, trusturile pentru mecanizarea agriculturii s-au transformat în societăți comerciale pe acțiuni, în speță D. S.A. Hemeiuși, devenită ulterior D.. Prin contractul nr. x/1993, D. S.A. a vândut către C. S.R.L. imobilul casă, iar prin contractul nr. x/1994 a vândut aceleiași societăți suprafața de 1343,51 mp situată în Bacău, str. x. Prin sentința civilă nr. 224/22.12.2003 a Tribunalului Bacău, s-a constatat nulitatea deciziei nr. 318/1982, iar prin decizia nr. 2486/21.06.2007 Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că nulitatea absolută a deciziei nr. 318/1982 duce la lipsirea ei de efecte atât pentru trecut cât și pentru viitor, consecința fiind că bunul nu a intrat niciodată în administrarea Trustului pentru mecanizarea agriculturii și nu putea fi preluat la înființare de către D.. Prin sentința civilă nr. 68/2006 a Tribunalului Bacău, irevocabilă prin decizia nr. 2486/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a constatat nulitatea absolută a contractului nr. x/1993, încheiat între cele două societăți, în contextul schimbării destinației imobilului din locuință în hală de producție (D. redevine proprietarul acestui imobil-construcții). A mai arătat recurentul că prin sentința civilă nr. 5678/2007 a Judecătoriei Bacău, definitivă prin decizia nr. 86/16.03.2009 a Tribunalului Bacău și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1478/2009 a Curții de Apel Bacău, s-a respins cererea de constatare a nulității absolute a contractului nr. x/1994 cu privire la terenul în suprafață de 1344,51 mp, astfel că entitatea deținătoare a rămas C. S.R.L., dar preluarea imobilului teren s-a făcut fără titlu valabil, fiind avută în vedere preluarea inițială a imobilelor de la adevăratul proprietar și nicidecum preluările ulterioare prin privatizările efectuate după 1990 și pentru care statul a întocmit acte valabile de proprietate. Or, toate aceste aspecte, neanalizate de către instanța de apel, converg către ideea că imobilul teren aflat în patrimoniul societății C. S.R.L. nu intră sub incidența art. 29 (fost art. 27) din Legea nr. 10/2001. Sub acest aspect, a susținut recurentul-reclamant că soluția de admitere a apelului S.C. C. S.R.L. este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 27 (actualul art. 29), art. 1, art. 7, art. 9, art. 4 și art. 5 din Legea nr. 10/2001. Atâta timp cât limitele deciziei de casare s-au raportat la analiza situației de fapt cu referire la valabilitatea sau nu a titlului statului și regimul juridic al imobilului, aspect realizat de instanța de fond, admițând apelul declarat de către C. S.R.L., instanța de apel i-a respins reclamantului cererea de restituire în natură a terenului, dar și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, cu încălcarea dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(4) din Legea nr. 10/2001. Astfel, în motivarea hotărârii atacate, în lipsa unor argumente juridice, instanța de apel a reținut că nu poate proceda la restituirea prin echivalent, deoarece s-ar aduce atingere principiului non reformatio în pejus, prevăzut de art. 296 din C. proc. civ. de la 1865, reclamantul neformulând apel incident, conform art. 293 din același cod. Or, în situația în care instanța de apel ar fi considerat că societatea pârâtă nu poate fi obligată la restituire în natură, era necesar a se pronunța și asupra cererii de restituire prin echivalent, context în care nu i s-ar fi creat o stituație mai grea în propria cale de atac, atâta timp cât C. S.R.L. este o societate comercială privatizată, ce nu intră în categoria entităților deținătoare obligate la restituire, iar persoana îndreptățită are doar dreptul la despăgubiri, care se acordă de AAAS (AVAS). Câtă vreme s-a statuat cu putere de lucru judecat de către instanța supremă că instanța de fond a fost învestită de către reclamant cu o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, prin care s-a solicitat nu doar restituirea în natură a imobilului, ci și obligarea persoanelor juridice notificate să răspundă la notificare, cei notificați au calitate procesuală pasivă în ceea ce privește capătul de cerere privind obligația de a răspunde la notificare. Ca atare, constatarea că C. S.R.L. este o societate integral privatizată nu atrage lipsa calității procesuale pasive în raportul obligațional născut prin transmiterea notificării, ci eventual respingerea cererii de restituire în natură, iar în raport de art. 29 și art. 31 din Legea nr. 10/2001 și de situația de fapt, acțiunea era întemeiată față de AAAS, întrucât recurentul are calitatea de persoana îndreptățită la măsuri compensatorii, iar imobilul revendicat se găsește în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate integral (C. SRL). 4.2. Recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. a criticat decizia atacată, în esență, sub următoarele aspecte: Sub un prim aspect, a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., susținând nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor art. 274 și art. 261 alin. (1) pct. 5 din același cod. În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că cererea de chemare în judecată a fost formulată anterior intrării în vigoare a noului C. proc. civ., fiind aplicabile dispozițiile din vechea reglementare, conform art. 3 din Legea nr. 76/2012. Instanța de apel nu a motivat acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat, astfel cum au fost reduse, decizia RIL nr. 3/2020 referindu-se la dispozițiile noului C. proc. civ.. Tot astfel, nu a pus în discuția contradictorie a părților măsura reducerii onorariului de avocat, care nu putea fi dispusă din oficiu, ci doar solicitată de partea adversă, chitanța fiind depusă la dosar anterior închiderii dezbaterilor și acordării cuvântului pe fond. Or, în mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivare argumentele care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, inclusiv cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată, argumente care trebuie să se raporteze la susținerile și apărările părților, la probatoriul administrat, precum și la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății. În consecință, a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate, cu consecința acordării integrale a cheltuielilor de judecată. Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., argumentând că, deși decizia de casare s-a referit în mod expres la existența unor hotărâri contradictorii în ceea ce privește legalitatea trecerii bunurilor imobile în proprietatea statului, instanța supremă a avut în vedere hotărârile din care rezultă preluarea nelegală. Astfel, pronunțând sentința civilă nr. 104/2004, menținută prin decizia civilă nr. 2962/10.05.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a respins acțiunea având ca obiect constatarea nulității parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. x/1993 pentru suprafața de 1343,51 mp, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare între D. și S.C. C. S.R.L., instanța de fond a reținut că procedura de trecere a bunurilor în proprietatea statului s-a făcut cu respectarea reglementărilor în vigoare. Este irelevant, în opinia recurentei, că obiectul celor două acțiuni în care s-au pronunțat hotărâri contradictorii au obiect diferit, cât timp în ambele acțiuni s-a pus în discuție legalitatea transmiterii bunurilor către stat. În continuare, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a făcut trimitere la art. 29 din Legea nr. 10/2001, care reglementează dreptul la despăgubiri și nu dreptul la restituirea bunurilor aflate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, cu capital integral de stat. Or, în condițiile în care actul de vânzare-cumpărare al clădirii de către S.C. C. a fost anulat, imobilul a reintrat în capitalul societății D. S.A., ca o componentă a valorii acțiunilor și ca o garanție de evicțiune, împrejurare în care devin aplicabile dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 și nu cele ale art. 21, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, S.C. D. S.A. era o societate cu capital integral privat și nu avea calitatea de persoană deținătoare. 4.3. Recurenta-pârâtă S.C. D. S.A. a solicitat admiterea recursului propriu și, în principal, casarea deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, iar în subsidiar, casarea deciziei atacate, admiterea apelului, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind formulată formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă sau respingerea acțiunii, ca nefondată. A criticat recurenta-pârâtă decizia atacată, în esență, sub următoarele aspecte: Printr-o primă critică, a susținut că instanța de apel a confundat normele de procedură, judecând procesul după noul C. proc. civ., deși acesta a început sub imperiul vechiul cod, perspectivă în raport de care procedura de soluționare a procesului în faza apelului este nelegală. Astfel, instanța de apel a făcut referire la dispozițiile art. 442 din noul C. proc. civ. ce vizează îndreptarea erorilor materiale, cât și la menționarea în dispozitivul hotărârii atacate a unui termen de recurs de 30 de zile, termen care este prevăzut de noul C. proc. civ. În mod nelegal, instanța de apel a respins primul motiv de apel, considerând că este o eroare de redactare, ce poate fi corectată de instanța competentă numai în procedura prevăzută de lege și nu de către instanța de control judiciar. Or, în acest context, este evident că există o contradicție între minută și încheierea redactată, care nu a fost observată de judecătorul fondului și care induce echivocul cu privire la legalitatea încheierii de amânare a pronunțării din perspectiva compunerii completului, ceea ce atrage nulitatea deciziei atacate. Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a susținut că cel de-al doilea motiv de apel, referitor la calitatea sa procesuală pasivă, a fost respins nelegal, câtă vreme instanța de apel nu a analizat dacă notificarea trimisă către C. S.R.L. a încetat prin răspunsul formulat, iar notificarea adresată primăriei se referă la imobilele din deținerea acesteia și nu la imobilele presupus deținute de pârâtă. Or, din această perspectivă, în decizia de casare, instanța supremă a reținut că raportul juridic se stabilește între persoana care a transmis notificarea și cea care a primit solicitarea de restituire, acest lucru presupunând ca persoana interesată să transmită o notificare care să fie recepționată de destinatar, în forma cerută de lege. A mai arătat recurenta-pârâtă că instanța de apel a concluzionat că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil și, drept urmare, acesta nu putea fi transmis valabil către pârâtă, însă Statul Român nu a transmis dreptul de proprietate, ci doar folosința bunului, iar Legea nr. 15/1990 nu stabilește condiția ca bunul să fie transmis legal în proprietatea pârâtei, ci doar ca acesta să fie în patrimoniu sub orice formă. Ca atare, întrucât imobilul a intrat în proprietatea sa în temeiul legii, după anul 1989, iar valoarea acestuia a fost inclusă în acțiunile vândute de Statul Roman, prin efectul privatizării, este evident că recurenta-pârâtă nu are calitatea de unitate deținătoare, conform Legii nr. 10/2001, iar certificatul de atestare a dreptului de proprietate are la bază dispozițiile Legii nr. 15/1990.

Apărările formulate în cauză 5.1. Recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamantul B., prin care a solicitat respingerea acestuia, ca neîntemeiat. A arătat că recurentul-reclamant a invocat preluarea de către stat, fără titlu, a imobilului teren, ceea ce ar determina ca art. 29 din Legea nr. 10/2001 să nu fie incident, respectiv ca terenul să facă obiectul restituirii în natură. Or, instanța de apel a respins acțiunea pe considerentul că nu este unitate deținătoare, în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001, nefăcând parte dintre entitățile investite cu soluționarea notificărilor după cum rezultă din pct. 21.1 lit. e) al Normelor Metodologice, aprobate prin H.G. nr. 250/2007. În acest sens, a suținut că este o societate comercială cu răspundere limitată, constituită în anul 1992, cu capital integral privat, dobândind imobilul în litigiu în anul 1994, prin achiziționare de la D. S.A.. În consecință, nu este unitate deținătoare, după cum nici D. S.A. nu este persoana deținătoare, investită cu soluționarea notificărilor, întrucât a făcut obiectul unei privatizări în condiții legale (privatizare necontestată), atât pentru construcție cât și pentru teren, reclamantul-recurent fiind îndreptățit la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Solicită admiterea recursului declarat de pârâta D. S.A., cu consecința respingerea acțiunii față de această parte, întrucât privatizarea a fost efectuată cu respectarea legii, iar această societate, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, era privatizată integral și nu mai avea respectivele bunuri în patrimoniu, fiind înstrăinate către S.C. C. S.R.L. în anul 1993, respectiv 1994. 5.2. Intimata-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor. Cu privire la recursul reclamantului, a arătat că nu are obligația legală de a restitui în natură imobilele revendicate de foștii proprietari, aceasta revenind exclusiv unității deținătoare a imobilului, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, iar potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul societăților comerciale aparțin acestora, astfel încât orice litigiu cu privire la drepturile și obligațiile ce se nasc în legătură cu aceste bunuri privesc exclusiv pe titularul dreptului de proprietate. Astfel, în cadrul activității sale și în exercitarea atribuțiilor ce-i revin în procesul de privatizare a societăților comerciale la care statul este acționar, AAAS nu are calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul acestora, ci doar de acționar în numele statului. În consecință, a solicitat admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive în ce privește acordarea măsurilor compensatorii pentru imobilul teren, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile art. 29. În privința obligațiilor legale stabilite în sarcina intimatei, prin prevederile art. 29 și urm. din Legea nr. 10/2001, se reglementează regimul juridic al reparațiilor pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale integral privatizate de către AAAS. În consecință, nu sunt îndeplinite condițiile art. 29, atât timp cât nu s-a dovedit ca imobilul revendicat se afla evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate integral cu respectarea dispozițiilor legale de către AAAS, așa încât în situația imposibilității legale de restituire în natură a imobilului revendicat, în cadrul procedurii administrative legale, obligația de a face propunerea de acordare a despăgubirilor legale, revine numai societății comerciale, în condițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Cu privire la recursul pârâtei S.C. D. S.A., intimata a reiterat argumentul că, în situația imposibilității legale de restituire în natură a imobilului revendicat, în cadrul procedurii administrative legale, obligația de a face propunerea de acordare a despăgubirilor legale revine numai societății comerciale, în condițiile art. 26 alin. (1). Or, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, întrucât nu s-a dovedit că imobilul revendicat este evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate de către AAAS. Cu privire la recursul pârâtei S.C. C. S.R.L., intimata a susținut lipsa de interes în promovarea căii de atac, întrucât prin decizia atacată nu s-au instituit obligații în sarcina acestei entități. 5.3. Recurentul-reclamant B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor declarate de pârâte. Cu referire la primul motiv de recurs formulat de C. S.R.L., a arătat că acordarea cheltuielilor de judecată nu trebuie motivată, atâta vreme cât dispozițiilor art. 274 alin. (1) din C. proc. civ. prevăd că "partea care cade în pretenții va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată". Nu rezultă care este nemulțumirea părții adverse și cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate, iar măsura reducerii onorariului nu trebuia pusă în discuția contradictorie a părților, în condițiile în care reclamantul a solicitat respingerea apelului declarat de C. și, implicit, a cheltuielilor de judecată. Cu referire la cel de-al doilea motiv din recursul pârâtei C. S.R.L., a arătat că în mod corect instanța de apel a reținut trecerea fără titlu a imobilului în patrimoniul statului. Cât privește recursul declarat de pârâta S.C. D. S.A., reclamantul a arătat că instanța de apel a reținut greșit că nu ar fi justificat un interes în a declara apel incident, în raport de art. 293 din C. proc. civ. de la 1865, în condițiile în care instanța de fond i-a acordat ceea ce solicitase prin acțiunea promovată. De asemenea, a considerat că instanța de apel a respins în mod legal critica vizând legalitatea compunerii completului de judecată, apreciind că este o evidentă eroare de tehnoredactare, ce poate fi rectificată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că sunt fondate, în limitele și pentru considerentele expuse în cele succed, recursurile declarate de reclamantul B. și de pârâta S.C. C. S.R.L. și că este nefondat recursul declarat de pârâta S.C. D. S.A.. II.1. Recursul reclamantului B. Recursul reclamantului este încadrabil în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865 (aplicabil raportului juridic litigios), prin criticile formulate invocându-se, în esență, greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, prin raportare la Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale, și ale art. 1, art. 7, art. 9, art. 4 și art. 5 din aceeași lege, precum și a principiului non reformatio in pejus, consacrat de art. 296 din C. proc. civ. Supunând controlului de legalitate decizia curții de apel pronunțată în cel de-al doilea ciclu procesual, recurentul-reclamant urmărește reformarea parțială a acesteia, în sensul recunoașterii beneficiului măsurilor reparatorii și pentru terenurile în suprafață de 1527 mp situat în municipiul Bacău, str. x, în principal prin restituirea în natură de către pârâta S.C. C. S.R.L., iar în subsidiar prin măsuri reparatorii în echivalent propuse de către Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS), entitate căreia îi revine, în opinia reclamantului, obligația de a demara procedurile legale în vigoare pentru acordarea acestora. Examinând criticile de nelegalitate, Înalta Curte are în vedere că demersul judiciar configurat de reclamanții A. (decedată în cursul judecății) și B., declanșat la data de 3.12.2009, a fost întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și are ca obiect obligarea pârâților Primarul municipiului Bacău, S.C. D. S.A., S.C. C. S.R.L., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și AAAS, să răspundă notificărilor formulate și să emită dispoziție de restituire în natură a imobilului - construcții și teren în suprafață de 2235 mp - situat în municipiul Bacău, str. x. Cu efect obligatoriu și autoritate de lucru judecat, prin decizia de casare nr. 3362/16.05.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a statuat că pârâtul Statul Român nu are calitate procesuală pasivă și că pârâții Primarul municipiului Bacău și S.C. C. S.R.L. au calitatea procesuală pasivă în capătul de cerere privind obligarea de a răspunde la notificările transmise la datele de 7.08.2001 și 5.09.2001. S-a mai dezlegat, cu același efect obligatoriu prevăzut de art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., chestiunea îndreptățirii reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent chiar dacă prin notificare sau cererea de chemare în judecată au solicitat restituirea în natură a imobilului, argumentându-se că: "În situația în care restituirea în natură nu este posibilă, persoana îndreptățită poate beneficia de alte măsuri reparatorii, chiar dacă nu le-a solicitat, deoarece art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, atât în forma inițială cât și în forma de după republicarea legii, dispune în termeni lipsiți de echivoc că, în situația în care restituirea în natură nu e posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent". Instanța supremă a dat îndrumări instanței de trimitere în sensul de a fi stabilite pe deplin situația de fapt, valabilitatea titlului statului, regimul juridic al imobilului și persoana juridică care are obligația de a stabili măsuri reparatorii. În rejudecare a fost administrată proba expertizei tehnice topo-cadastrale și construcții. Reevaluând situația de fapt și aplicând dispozițiile legale incidente circumstanțelor cauzei stabilite în acord cu îndrumările instanței de casare, în faza rejudecării, prin sentința civilă nr. 1072/11.11.2016 a Tribunalului Bacău, astfel cum a fost lămurită prin încheierea din 20.10.2017, instanța de fond a admis acțiunea reclamantului și a obligat pârâții să răspundă notificării și să emită dispoziția de restituire în natură, după cum urmează: pârâta S.C. D. S.A. pentru construcții, conform expertizei F.; pârâta S.C. C. S.R.L. pentru terenul în suprafață de 1527 mp, identificat conform expertizei E.; pârâtul Primarul municipiului Bacău pentru terenul în suprafață de 692 mp, identificat conform expertizei E.. Instanța de apel, prin decizia nr. 252/23.06.2020 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă ce formează obiectul prezentului recurs, a schimbat în parte sentința anterior menționată, în sensul că a respins ca nefondată acțiunea reclamantului formulată împotriva pârâtei S.C. C. S.R.L.. Drept efect al soluției curții de apel, vizat de teza de nelegalitate susținută prin memoriul de recurs, reclamantul este privat de beneficiul oricăror măsuri reparatorii - în natură/prin echivalent - pentru terenul în suprafață de 1527 mp, dobândit în proprietate de către S.C. C. S.R.L. prin cumpărare de la S.C. D. S.A., în anul 1994. Soluția curții de apel este parțial nelegală, anume în ceea ce privește respingerea pretențiilor referitoare la terenul de 1527 mp vizat de solicitarea de acordare a măsurilor reparatorii (în principal cerute în natură și în subsidiar, prin echivalent), pentru argumentele expuse în continuare. Astfel, Înalta Curte reține că, deși curtea de apel a argumentat în mod corect că imobilul construcții și teren, situat în municipiul Bacău, str. x, a fost preluat fără titlu valabil de către stat și că terenul în suprafață de 1527 mp aflat în proprietatea S.C. C. S.R.L. nu poate fi restituit în natură, întrucât această societate nu face parte din categoria unităților deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, totuși în mod greșit a concluzionat că fostului proprietar reclamant nu-i pot fi acordate nici măsuri reparatorii în echivalent, sub motiv că s-ar nesocoti principiul non reformatio in pejus. Validând raționamentul instanțelor de fond și de apel în chestiunea nevalabilității titlului statului, Înalta Curte are a observa că imobilul litigios a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 224/1951, măsură calificată de art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 ca fiind preluare abuzivă. Astfel cum au reținut corect instanțele de fond, în baza înscrisurilor dosarului, imobilul litigios, situat în Bacău, str. x (fostă 6 martie) nr. 96, a fost deținut în proprietate de autorul reclamantului, G., conform actului de partaj voluntar înregistrat la Grefa Tribunalului Bacău sub nr. x/20.06.1946. De altfel, nu a fost contestată în proces calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la beneficiul măsurilor reparatorii instituite prin Legea nr. 10/2001. Imobilul a fost preluat abuziv prin aplicarea Decretului nr. 224/1951, fiind scos la vânzare silită pentru neplata unor impozite (vânzare nerealizată), după care preluat și administrat de Întreprinderea județeană de gospodărie comunală și locativă Bacău, care l-a transmis în anul 1982 în administrarea operativă directă a Trustului pentru mecanizarea agriculturii Bacău, transformat în urma privatizării în S.C. D. S.A. și, mai apoi, în S.C. D. S.A.. Au reținut, în acest sens, instanțele de fond și de apel că prin sentința civilă nr. 2316/1958 a Tribunalului Popular al orașului Bacău, s-a încuviințat vânzarea silită a imobilului situat în Bacău, B-dul 6 martie nr. 96, proprietatea defunctului G., pentru neplata unor impozite. Fără a se pune în executare hotărârea judecătorească, bunul a fost preluat de stat și administrat de fosta Întreprindere județeană de gospodărie comunală și locativă Bacău. Prin decizia nr. 318/1982 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Bacău, imobilul (compus din două corpuri de clădiri și suprafața de teren de 1936 mp) a fost transmis din administrarea operativă a Întreprinderii județene de gospodărie comunală și locativă Bacău, în administrarea operativă a Trustului pentru mecanizarea agriculturii Bacău. În baza H.G. nr. 192/1991, acest trust s-a transformat în societate comercială pe acțiuni, S.C. D.. În beneficiul S.C. D. S.A. a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1993, pentru terenul în suprafață de 1343,51 mp situat în str. x. În procedura de privatizare, imobilul a fost vândut pârâtei S.C. C. S.R.L. de către pârâta S.C. D. S.A., fiind încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/20.01.1993 pentru construcții și contractul autentificat sub nr. x/29.11.1994 la Notariatul de Stat Județean Bacău, pentru terenul în suprafață de 1343,51 mp. Ulterior, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, sentința civilă nr. 224/22.12.2003 a Tribunalului Bacău, secția comercială și contencios administrativ, s-a constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 312/1982 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al județului Bacău, referitoare la transmiterea imobilului în administrarea operativă a Trustului pentru mecanizarea agriculturii Bacău. Înalta Curte reține că cele două contracte de vânzare-cumpărare încheiate de pârâtele S.C. D. și S.C. C. S.R.L. în anii 1993 și 1994, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, au făcut, sub aspectul valabilității lor, obiectul controlului judecătoresc în cadrul unor procese declanșate de reclamanții H.. Soarta acestor procese, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor, a fost diferită, în sensul că, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, a fost desființat contractul de vânzare-cumpărare al construcțiilor și, respectiv, păstrat ca fiind deplin valabil contractul de vânzare-cumpărare al terenului. Astfel, prin sentința civilă nr. 68/2006 a Tribunalului Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, definitivă prin decizia civilă nr. 13/2007 a Curții de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ și irevocabilă prin decizia nr. 2486/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/20.01.1993 încheiat între cele două societăți pârâte, cu privire la construcții. În schimb, prin sentința civilă nr. 5678/2007 a Judecătoriei Bacău, definitivă prin decizia civilă nr. 85A/2009 a Tribunalului Bacău, secția civilă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1478/2009 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, minori și familie, conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamanților Popescu formulată în contradictoriu cu cele două societăți pârâte, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentic nr. x/29.11.1994 încheiat între pârâte cu privire la terenul în suprafață de 1343,51 mp. Cursul judecății acestui al doilea proces a fost suspendat până la soluționarea unui alt litigiu declanșat de reclamanții H., având ca obiect constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate obținut de S.C. D., litigiu soluționat irevocabil în sensul respingerii ca nefondată a acțiunii reclamanților, prin sentința nr. 104/2004 a Curții de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, irevocabilă prin decizia nr. 2962/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Conformându-se la îndrumările din decizia de casare, curtea de apel a tranșat chestiunea litigioasă privind valabilitatea/nevalabilitatea titlului statului, concluzionând în cadrul unui raționament corect, logic și convingător, în sensul că imobilul litigios (construcții și teren) a fost preluat de stat fără titlu valabil. La baza acestei concluzii au stat, într-o analiză corelată, atât circumstanțele factuale concrete evidențiate de înscrisurile dosarului, descrise anterior, cât și efectul autorității de lucru judecat atașat, deopotrivă, soluțiilor irevocabile și considerentelor ce le fundamentează, cuprinse în hotărârile judecătorești sus-enunțate. Este locul a aminti că autoritatea de lucru judecat reprezintă principalul efect procesual al unei hotărâri judecătorești definitive, iar încălcarea acesteia constituie un grav motiv de nelegalitate. Aceasta întrucât, fiind expresia puterii judecătorului de a tranșa litigiile, o hotărâre judecătorească definitivă are forța, recunoscută de lege, de a se opune redeschiderii ulterioare a aceleiași judecăți și reluării verificărilor jurisprudențiale asupra aspectelor tranșate, asigurând astfel stabilitatea și securitatea raporturilor juridice. Fiind vorba de un proces pendinte guvernat de dispozițiile C. proc. civ. din 1865 și de hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate sub imperiul reglementării procesuale anterioare, în care nu era consacrat expres efectul pozitiv al lucrului judecat, precum în noua reglementare a C. proc. civ. (art. 431 alin. (2) și art. 430 alin. (2), Înalta Curte are în vedere, similar instanțelor de fond și de apel, faptul că și în doctrina și jurisprudența dezvoltate pe marginea reglementării C. proc. civ. din 1865, identificarea efectelor lucrului judecat era realizată, constant și consecvent, prin raportare la aceleași exigențe, subordonat imperativului de ordine publică de a se evita pronunțarea unor hotărâri judecătorești contradictorii. Drept urmare, Înalta Curte reține că în mod judicios a avut în vedere curtea de apel efectul lucrului judecat din sentința civilă nr. 224/2003 a Tribunalului Bacău, secția comercială și contencios administrativ, prin care s-a constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 312/1982 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al județului Bacău, prin care fusese transmis imobilul în administrarea operativă a antecesoarei pârâtei S.C. D. S.A.. În cuprinsul considerentelor care susțin în mod direct și necesar soluția de constatare a nulității, s-a reținut că prin nepunerea în executare a hotărârii judecătorești prin care fusese încuviințată în anul 1958 vânzarea silită a imobilului, nuda proprietate a rămas reclamanților, iar statul prin organele sale administrative nu putea săvârși acte sau fapte juridice, precum transmiterea dreptului de administrare operativă directă, atribut exclusiv al proprietarului. De asemenea judicios, curtea de apel a valorificat efectul autorității de lucru judecat al deciziei nr. 2486/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1993 încheiat între societățile pârâte cu privire la construcții și în considerentele căreia instanța supremă a tranșat chestiunea litigioasă a preluării de către stat, fără titlu valabil, a imobilului litigios. Relevante, sub aspectul astfel tranșat și care nu mai poate fi repus în discuție decât cu nesocotirea autorității de lucru judecat, sunt următoarele considerente: "(…) imobilul construcție nu a trecut niciodată în proprietatea statului pentru a putea fi transferat în proprietatea Trustului de Mecanizare a Agriculturii Bacău, transformat ulterior în S.C. D. S.A. Hemeiuși. Dreptul de proprietate al Statului nu a fost dovedit prin nicio probă, iar toate înscrisurile se referă numai la administrare. Prin criticile formulate recurentele nu țin seama de consecințele juridice ale constatării nulității absolute a deciziei nr. 318 din 19 iunie 1982 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Bacău. (…) Constatarea nulității absolute a deciziei nr. 318 din 19 iunie 1982 prin decizia nr. 224/2003 a Tribunalului Bacău, duce la lipsirea ei de orice efect, atât pentru viitor, cât și pentru trecut, astfel că imobilul nu a intrat niciodată în administrarea Trustului pentru mecanizarea agriculturii Bacău și în consecință nu putea fi preluat la înființarea S.C. D. S.A. în patrimoniul acesteia. Pe de altă parte, imobilul nu a intrat niciodată în proprietatea statului ci numai în administrarea operativă a acestuia, întrucât nu a fost respectată procedura de executare silită prevăzută de Decretul nr. 224/1951, fiind predat nu Sfatului Popular ca organ de Stat ci către I. o unitate economică de administrare, pe toată această perioadă proprietatea rămânând recurenților. Din moment ce prin decizia nr. 224/2003 a Tribunalului Bacău s-a constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 318/1982 și s-a stabilit că bunul nu a intrat niciodată în proprietatea statului, condițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 nu sunt îndeplinite". Nu în ultimul rând, în mod corect a argumentat curtea de apel că, și în raport de considerentele deciziei nr. 2962/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, concluzia preluării imobilului litigios fără titlu valabil nu are a fi înlăturată. Este adevărat că, realizând controlul de legalitate asupra certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în raport de prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 și cele ale H.G. nr. 834/1991, instanța supremă a reținut în considerentele deciziei anterior enunțate că: "Întrucât imobilul și terenul aferent au fost trecute în condiții legale în proprietatea Statului, acțiunea formulată de reclamant este neîntemeiată, iar recursul acestora nefondat". Însă, dezlegarea statuată prin această decizie s-a circumscris legalității actului administrativ care a format obiectul respectivului litigiu și în care nu au fost examinate efectele juridice, produse retroactiv, ale nulității actului juridic din anul 1982 prin care a fost transmis imobilul construcții și teren în administrarea operativă a antecesoarei pârâtei S.C. D. S.A., nulitate pronunțată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, la rându-i înzestrată cu efectul autorității de lucru judecat. Se cuvine, în context, a aminti și faptul că, în momentul în care fostele întreprinderi de stat au fost transformate, pe temeiul Legii nr. 15/1990, în societăți comerciale cu capital integral de stat, dreptul de administrare directă s-a transformat în drept de proprietate în patrimoniul acestor societăți comerciale, în acord cu prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990. Or, în speță, dreptul de administrare directă a fost transmis prin decizia nr. 312/1982 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Bacău, desființată, ca efect retroactiv, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, după cum s-a detaliat în cele ce preced. Drept urmare, ținând cont de toate argumentele expuse anterior, Înalta Curte reține ca deplin legală concluzia instanțelor de fond și apel referitoare la preluarea imobilului litigios fără titlu legal. Pornind de la această concluzie, luând în considerare și aspectul că nu a fost contestată calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul construcții și teren, Înalta Curte are a examina în continuare legalitatea deciziei curții de apel din perspectiva soluției de respingere a acestui beneficiu pentru terenul în suprafață de 1527 mp, vizată de criticile recurentului-reclamant. În acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, "pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate"; în cazul acestor imobile, "măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea." Prin decizia nr. 830 din 08 iulie 2008 publicată în M. Of. nr. 559 din 24 iulie 2008, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 și a constatat că, prin abrogarea sintagmei "imobile preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceasta încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție. Din interpretarea prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 prin raportare la decizia nr. 830 din 08 iulie 2008 a Curții Constituționale, rezultă că, prin excepție de la regula restituirii în natură a imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001 consacrată expres de art. 7 din Lege, pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent. În această ipoteză, în baza alin. (3) al art. 29 din Lege, măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care a efectuat privatizarea. Per a contrario, în principiu, imobilele evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, care nu au fost preluate cu titlu valabil, vor fi restituite în natură persoanei îndreptățite, în aplicarea principiului priorității acestei modalități de restituire pentru imobilele al căror regim juridic intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001. Având în vedere, pe de o parte, distincțiile cuprinse în art. 29 din Legea nr. 10/2001 și decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale sub aspectul determinării măsurilor reparatorii în funcție de modalitatea de preluare a bunului de către stat, iar, pe de altă parte, circumstanțele particulare