ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3815/2020

Ședința publică din data de 23 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 22.08.2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Fundația Caritatea a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, anularea Deciziei nr. 806/16.06.2017 emise de pârâtă și obligarea pârâtei la emiterea unei decizii prin care să constate calitatea sa de persoană îndreptățită, cu consecința propunerii acordării măsurilor compensatorii în echivalent pentru fosta proprietate, formată din construcție și teren în suprafață de 66 mp situat în str. x, potrivit Legii nr. 165/2013.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin sentința nr. 223 din 25 ianuarie 2018, Curtea a respins cererea reclamantei, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta Fundația Caritatea a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, și, în principal, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, sau, în subsidiar, casarea hotărârii recurate și, rejudecând cauza, admiterea contestației formulate împotriva Deciziei nr. 806/16.06.2017 și obligarea pârâtei Comisiei Speciale de Retrocedare să emită o nouă decizie prin care să constate calitatea sa de persoană îndreptățită și să propună acordarea măsurilor compensatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 165/2013 pentru imobilul, teren în suprafață de 66 mp și construcție, situat în București, str. x.

În susținerea recursului, recurenta-reclamantă a apreciat că hotărârea recurată este nelegală întrucât instanța a încălcat prevederile art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999, respectiv a interpretat greșit obiectul cererii de retrocedare.

Astfel, instanța în mod eronat a validat raționamentul Comisiei Speciale de Retrocedare, având în vedere că art. 1 alin. (2) din actul normativ menționat dispune că imobilele ce fac obiectul actului normativ sunt compuse, după caz, atât din terenuri cât și din construcții, fiind de prisos orice mențiune expresă în sensul că se solicită și terenul și construcția.

Concluzia instanței, în sensul că, potrivit Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 83/1999, solicitantul are obligația de a indica în mod expres în cuprinsul cererii faptul că solicită atât terenul, cât și construcția, este nelegală, neexistând în cuprinsul actului normativ o asemenea obligație.

În speță, în cuprinsul cererii de retrocedare a indicat în mod expres adresa imobilului, identificarea și individualizarea acestuia fiind mai presus de orice dubiu.

Astfel, prima instanță ar fi trebuit să constate că, atâta timp cât imobilul ce formează obiectul cererii de retrocedare este compus din teren și construcție, Comisia avea obligația de a analiza cererea și, implicit, dreptul său la măsuri reparatorii pentru imobil în ansamblul său, atât pentru teren, cât și pentru construcție.

De asemenea, în cuprinsul O.U.G. nr. 83/1999 nu se regăsește noțiunea de locuință, astfel încât acesta să fie un element în raport de care să fie analizată cererea de retrocedare. Conform art. 1 alin. (2), obiectul reglementării sunt imobilele preluate abuziv, imobile care, în ipoteza în care sunt compuse din terenuri și construcții, sunt analizate în ansamblul lor și nu distinct.

Ceea ce avea de analizat prima instanță, ca obiect al cererii de retrocedare, era imobilul, astfel cum acesta este definit de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 și nicidecum "locuința" situată la aceeași adresă. În măsura în care intenția sa ar fi fost de a solicita restituirea doar a construcției, ar fi indicat în cuprinsul cererii "construcție" și nu "locuința".

Intenția reală a fost să obțină măsuri reparatorii pentru imobilul din București, str. x, imobil care, conform art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999, este compus atât din teren, cât și din construcție.

A mai susținut recurenta-reclamantă că sentința este nelegală și sub aspectul greșitei interpretări a dispozițiilor O.U.G. nr. 83/1999 referitoare la construcțiile demolate.

O.U.G. nr. 83/1999 este un act normativ cu caracter reparator în ceea ce privește construcțiile preluate abuziv din proprietatea minorităților și care, ulterior, au fost demolate.

Astfel, sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999, pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999 și art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000.

În raport cu aceste texte legale, se poate concluziona că O.U.G. nr. 83/1999 nu exclude posibilitatea stabilirii de despăgubiri ca măsuri reparatorii în echivalent, în cazul categoriei de construcții menționate, legiuitorul nu a dorit să suprime de plano dreptul persoanei îndreptățite la despăgubiri și dreptul persoanei îndreptățite la despăgubiri pentru construcțiile demolate ulterior preluării abuzive există, însă măsurile reparatorii prin echivalent urmează a fi acordate nu în temeiul art. O.U.G. nr. 83/1999, ci potrivit legii speciale, care va reglementa tipul și procedura de acordare a despăgubirilor.

Deci, pentru a se determina care sunt măsurile reparatorii și în ce condiții se acordă acestea pentru construcțiile preluate abuziv din proprietatea unor culte religioase și care, ulterior, au fost demolate, este necesar să se identifice actul normativ special, în sensul art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000.

În raport de succesiunea în timp a actelor normative cu caracter reparator, legea specială este Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În aceste condiții, concluzia primei instanțe, în sensul că nu există un cadru legal pentru acordarea de despăgubiri este evident greșită.

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate de intimată și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, neputându-se reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

4.1. Recurenta-reclamantă Fundația Caritatea a supus controlului de legalitate Decizia nr. 806/16.06.2017 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, prin care i-a fost respinsă cererea de retrocedare nr. x/27.09.2004 a imobilului situat în Municipiul Bucureși, str. x.

Pentru a respinge cererea de retrocedare, Comisia a constatat că imobilul locuință a fost demolat și că, potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999 coroborat cu pct. 3 din Normele metodologice corespunzătoare articolului menționat, construcțiile demolate nu fac obiectul acestui act normativ.

Prima instanță a confirmat legalitatea deciziei emise de Comisia Specială de Retrocedare, soluție împărtășită de instanța de control judiciar.

4.2. Înalta Curte găsește neîntemeiate criticile recurentei cu privire la interpretarea eronată de către prima instanță a obiectului cererii de retrocedare formulate.

Prin cererea de retrocedare, Fundația Caritatea a solicitat "restituirea imobilului, fostă proprietate comunitară evreiască preluată în mod abuziv de Statul Român, situat în București, tipul imobilului: Imobil (locuință)".

Deci, obiectul cererii a fost cât se poate de clar, imobil-locuință, și nu terenul aferent construcției.

Înalta Curte apreciază că termenul de locuință în niciun caz nu poate fi asociat imobilelor-terenuri, ci imobilelor-construcții.

De asemenea, în cuprinsul cererii de retrocedare nu s-a făcut referire la faptul că se solicită imobilul compus din clădire și teren.

Astfel, recurenta-reclamantă nu a precizat, cel puțin, suprafața terenului aferent, după cum a înțeles să indice prin cererea de chemare în judecată, în cuprinsul căreia a precizat că solicită obligarea pârâtei Comisia Specială de Retrocedare să propună acordarea de măsuri compensatorii în echivalent pentru fosta proprietate, formată din construcție "și teren în suprafață de 66mp".

Prin urmare, instanța de fond în mod corect a reținut, tocmai în raport cu principiul disponibilității (invocat de recurentă prin recurs), care a fost obiectul cererii de retrocedare și, în consecință, a apreciat că autoritatea pârâtă a analizat cererea de retrocedare în limitele învestirii sale, retrocedarea unui imobil-locuință, respectiv o "construcție".

4.3. În ceea ce privește greșita interpretare a dispozițiilor O.U.G. nr. 83/1999 referitoare la construcțiile demolate, Înalta Curte constată că, potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999, "Sunt imobile, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, construcțiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităților, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităților, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi. (...)".

Relevante, în ceea ce privește construcțiile demolate, sunt și dispozițiile punctului 3 din Normele metodologice aferente art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările și completările ulterioare, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, modificată și completată prin H.G. nr. 1094/2005 în care se menționează faptul că nu intră sub incidența O.U.G. nr. 94/2000, republicată, construcțiile demolate.

În raport cu aceste dispoziții legale, Comisia Specială de Retrocedare a respins în mod corect respingerea cererii recurentei de acordare a despăgubirilor pentru imobilul construcție care a fost demolat.

Or, recurenta-reclamantă, deși invocă aceste texte legale, le interpretează în sensul că O.U.G. nr. 83/1999 nu exclude posibilitatea stabilirii de despăgubiri ca măsuri reparatorii pentru construcțiile demolate și că dreptul persoanei îndreptățite la despăgubiri există, măsurile reparatorii prin echivalent urmând a fi acordate nu în temeiul O.U.G. nr. 83/1999, ci potrivit legii speciale care va reglementa tipul și procedura de acordare a despăgubirilor, conform art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000.

Astfel, în opinia sa, legea specială la care fac trimitere dispozițiile invocate este Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte constată eronată interpretarea recurentei-reclamante, având în vedere că art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999 prevede cu claritate că sfera de aplicare a acesteia privește construcțiile existente în natură, fiind excluse construcțiile demolate, aspect întărit și de pct. 3 din normele metodologice, menționat anterior.

Referitor la caracterul Legii nr. 10/2001 de lege specială, Înalta Curte reține că art. 8 alin. (3) din lege prevede următoarele:

"(3) Regimul juridic al imobilelor care au aparținut comunităților minorităților naționale preluate de stat este reglementat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, republicată."

Deci, nu se poate reține că Legea nr. 10/2001 ar fi legea specială, de vreme ce aceasta precizează expres situația particulară a imobilelor care au aparținut minorităților naționale din România, al căror regim juridic este reglementat de O.U.G. nr. 83/1999, act normativ care constituie, astfel, lege specială în materie.

De altfel, Înalta Curte reține că această problemă, a caracterului Legii nr. 10/2001 de lege generală în materia actelor normative cu caracter reparator, a fost lămurită și prin Decizia nr. 618 din 11 octombrie 2016 a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (9) și art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, precum și art. 1202 din C. civ. din 1864 și art. 328 alin. (2) din C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României Parte I nr. 72/2016.

Similar situației de față, instanța de contencios constituțional a constatat că,

"(...) Prevederile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 precizează în mod expres că regimul juridic al imobilelor care au aparținut cultelor religioase, preluate de stat, este reglementat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000, instituind astfel caracterul de "lex generali" al Legii nr. 10/2001, față de acest act normativ cu caracter special.".

Față de aceste argumente, se constată că dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită instanța de fond reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

4.4. Soluția instanței de recurs

Prin urmare, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Fundația Caritatea împotriva sentinței nr. 223 din 25 ianuarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 iulie 2020.