ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3590/2020

Ședința publică din data de 15 iulie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal data de 14.10.2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Ministrul Justiției și Ministerul Justiției, prin ministrul justiției, solicitând anularea Ordinului Ministrului Justiției nr. 3513/C/27.09.2016, prin care s-a dispus eliberarea sa din funcția de asistent judiciar deținută la Tribunalul Timiș, cu consecința repunerii în situația anterioară.

Printr-o precizare de acțiune, reclamanta a solicitat suspendarea executării ordinului atacat, până la soluționarea definitivă a acțiunii.

Prin încheierea nr. 691/23.02.2017, Înalta Curte a dispus strămutarea cauzei de la Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal la Curtea de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal, cu păstrarea actelor îndeplinite.

Prin sentința civilă nr. 70/CA/2017 - PI din 12 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă ca rămasă fără obiect excepția tardivității cererii de completare a acțiunii, invocată de instanță din oficiu.

Au fost respinse ca nefondate acțiunea și cererea de suspendare executare formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta, care a criticat sentința atât în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de suspendare a executării, cât și soluția dată pe fondul litigiului, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

3.1. În motivarea cererii de recurs a arătat, sub aspectul soluției de respingere a cererii de suspendare a executării, că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea 554/2004 pentru a se dispune suspendarea executării ordinului contestat. Astfel, există un caz bine justificat, întrucât nu a formulat o cerere de pensionare, fiind eliberată din funcție fără a exista o decizie de pensionare, iar ordinul generează o dublă stare de discriminare, atât în raport cu un alt asistent judiciar din cadrul Ministerului Justiției, cât și în raport cu bărbații din România, care pot lucra până la vârsta de 65 de ani.

Este îndeplinită și condiția pagubei iminente pentru că se află în imposibilitatea de a achita lunar rata la bancă, neavând o sursă de venit și nu poate apela la sprijin financiar din partea altor persoane, fiind o persoană singură, divorțată.

3.2. În motivarea cererii de recurs referitoare la soluția dată fondului litigiului a arătat că instanța de fond, în mod superficial, a analizat cauza și apărările sale (unele nefiind deloc analizate și nicicum motivată respingerea lor), soluția fiind sumar motivată. Instanța s-a mărginit a reține că ar fi aplicabile disp. art. 65 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 303/2004, prin raportare la disp. art. 113 alin. (1) din același act normativ, că ar fi aplicabile automat disp. art. 52-53 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, în temeiul cărora are dreptul/posibilitatea de a se pensiona, dar nu obligația de a fi pensionată în pofida voinței sale. Instanța a ignorat total faptul că se află într-o situație diferită, generată de împrejurarea că nu este angajată în temeiul unui contract de muncă tipic, ci este în exercitarea unui mandat special, acordat pentru o perioadă de timp determinată; se află într-o dublă stare de discriminare.

Disp. art. 52 și urm. din Legea nr. 263/2010 stabilesc condițiile pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă, iar potrivit art. 103 din același act normativ, acordarea pensiei în discuție se realizează doar la cererea persoanei îndreptățite, adică este dreptul și nu obligația persoanei de sex feminin de a se pensiona la o anumită vârstă mai mică decât bărbații.

Precizează că nu a formulat o cerere de pensionare, cu atât mai mult cu cât se regăsea în situația exercitării unui mandat pe o durată de 5 ani pentru funcția de asistent judiciar.

O altă dispoziție încălcată prin emiterea ordinului de pensionare este cea prevăzută de art. 111 din Legea nr. 304/2004, iar art. 110 prevede că asistenții judiciari sunt numiți pentru o perioadă de 5 ani, fără ca această normă (sau alta) să facă vorbire despre încetarea mandatului prematură ori înainte de împlinirea termenului de 5 ani. Atingerea de către cel aflat sub puterea unui mandat limitat în timp a condițiilor (standard) de pensionare nu poate duce la încetarea prematură - în considerarea atingerii respectivelor condiții - a mandatului anterior obținut, mandat care este și rămâne unul limitat/mărginit la o anumită durată, predefinită de lege.

Nu s-au respectat nici etapele impuse de art. 103 și urm. din Legea nr. 263/2010, respectiv: depunerea cererii de pensionare, urmată de întocmirea dosarului aferent împreună cu actele prin care se dovedește îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, apoi emiterea deciziei de pensionare de către Casa Județeană de Pensii în cazul în care se constată îndeplinite cerințele legale sau, după caz, respingerea acesteia.

În situația în care se admite cererea de pensionare de către instituția competentă și decizia este emisă, abia din acel moment s-ar putea dispune eliberarea din funcție, întrucât doar acest act poate constitui fundamentul care stă la baza unui astfel de ordin. Or, în speță, s-a emis ordinul de eliberare din funcție fără să existe o cerere de pensionare, un dosar întocmit cu actele prevăzute de lege și, la final, o decizie de pensionare.

Ordinul contestat este nelegal și pentru că generează o dublă stare de discriminare, în raport cu: (a) un alt asistent judiciar din cadrul Ministerului Justiției (poate sunt mai mulți, dar nu cunoaște), respectiv, (b) cu bărbații din România ce pot lucra până împlinesc vârsta de 65 de ani.

Astfel, se află într-o situație discriminatorie față de colega B. având funcția de asistent judiciar în cadrul Tribunalului Arad, care este menținută în funcția de asistent judiciar și după 28.01.2017 (dată la care avea îndeplinite condițiile de pensionare) până la încetarea mandatului, chiar dacă la rândul său a îndeplinit condițiile de pensionare pentru limită de vârstă.

Prin adresa nr. x/02.03.2017, ca răspuns la solicitarea reclamantei înregistrată sub nr. x.025/2017, Ministerul Justiției a certificat faptul că d-nei B. i s-a permis continuarea activității în funcția de asistent judiciar la Tribunalul Arad, până la data expirării numirii în funcție, conform Ordinului nr. 2201/C/2013 (prin care și reclamanta a fost numită în funcția de asistent judiciar la Tribunalul Timiș) pentru a se evita o situație de discriminare dintre bărbați și femei. Ministerul Justiției a considerat că d-na B. s-ar fi aflat într-o stare de discriminare dacă îi înceta mandatul, dar reclamantei nu i se aplică același standard.

De asemenea, se află într-o stare de discriminare în raport cu bărbații, prin faptul că i se îngrădește dreptul de a munci aceeași perioadă de timp ca și bărbații, fiind obligată să se pensioneze la vârsta de 60 de ani, deși vârsta de pensionare a bărbaților este de 65 de ani.

În acest sens invocă Directiva nr. 76/207/CEB a Consiliului din 9 februarie 1976; Directiva nr. 2002/73/CE din 23 septembrie 2002 de modificare a Directivei 76/207/CEE; Hotărârea Curții din 26 februarie 1986 pronunțată în cauza Marshall vs. Southampton South-West Hampshire Area Health Authority (Marshall I), nr. 152/84, 1986 (Anglia). CJCE a afirmat că diferențierea dintre vârsta de pensionare pentru bărbați și femei contravine art. 5 din Directivă. Pe de altă parte, directiva se adresează statelor membre și poate fi invocată în raporturile cu o instituție publică, în această situație obligația de nediscriminare îi poate fi impusă direct.

Este nelegal ca pentru situații identice unii asistenți judiciari să fie pensionați înainte de expirarea mandatului ori înainte de împlinirea vârstei de 65 ani, iar alții să fie menținuți în funcție chiar și în situația în care întrunesc condițiile pentru pensionare pentru limită de vârsta, intervenind puterea discreționară a Ministerului Justiției care, ignorând principiul general al egalității de tratament, creează o situație dezavantajoasă reclamantei.

Prin aceste măsuri diferite se aduce atingere principiului egalității consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituția României, sens în care a făcut referire și la Decizia nr. 1/1994 a Curții Constituționale.

Recurenta susține că instanța de fond nu a analizat deloc cele două situații de discriminare invocate, nu a motivat deloc de ce le consideră nefondate, nu a argumentat de ce înlătură aceste susțineri, ignorând total această apărare, ceea ce echivalează cu nesoluționarea acțiunii.

Intimatul-pârât Ministerul Justiției a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A susținut că recurenta, în cadrul motivelor de recurs, invocă pentru prima dată discriminarea, în condițiile în care nici prin plângerea prealabilă și nici prin cererea introductivă nu a solicitat instanței să constate existența discriminării, aceasta fiind o cerere nouă care nu a mai fost supusă judecății instanței de fond. Reclamanta tinde să schimbe în recurs temeiul juridic inițial al cererii, ceea ce echivalează cu inadmisibilitatea motivului de recurs privitor la discriminare, în acest sens fiind și decizia nr. 760/2016 a Î.C.C.J., secția a II-a civilă.

Mai mult, reclamanta nu și-a manifestat niciodată intenția de a continua executarea mandatului până la vârsta de pensionare a bărbaților, dimpotrivă, a susținut că nu poate fi întrerupt mandatul de asistent judiciar guvernat de o dispoziție specială în raport cu dispozițiile generale referitoare la pensionare.

A mai arătat că, la fel ca magistrații, asistenții judiciari își pot pierde funcția în condițiile art. 65 din Legea nr. 303/2004, putând fi eliberați din funcție în timpul exercitării mandatului, altfel nefiind justificată prezența în lege a art. 113 alin. (1) potrivit cu care asistenților judiciari li se aplică motivele de eliberare din funcție prevăzute de lege pentru judecători și procurori. Este o dovadă a faptului că stabilitatea în funcție sau stabilitatea pe durata mandatului nu semnifică faptul că asistentul judiciar rămâne în funcție indiferent de situație și că rămân inoperante dispozițiile care dau posibilitatea demisiei, dispozițiile referitoare la pensionare. Urmând acest raționament, asistentul judiciar nu poate fi eliberat din funcție nici în cazul în care s-ar constata incapacitatea profesională, nici în cazul în care ar fi condamnat definitiv pentru săvârșirea unei infracțiuni, cazuri de eliberare din funcție prevăzute de asemenea la art. 65 din Legea nr. 303/2004, aplicabil și asistenților judiciari, în virtutea art. 113 alin. (1) din Legea nr. 304/2004.

Dacă legiuitorul ar fi dorit să mențină în funcție asistentul judiciar care, în executarea mandatului său a atins vârsta limită pentru pensionare, atunci ar fi găsit fie o formulă de trimitere la textul art. 83 din Legea nr. 303/2004, pe care reclamanta l-a și folosit în apărare, dar pe care instanța l-a respins considerând în mod corect că nu este aplicabil pentru că se adresează numai categoriilor prevăzute expres și limitativ în text, fie ar fi introdus o dispoziție distinctă în Legea 304/2004, reglementare cu caracter special.

Cum însă în reglementarea specială nu se găsește niciun text relativ la această situație, în privința categoriei asistenților judiciari, potrivit art. 113 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 și art. 65 alin. (1) lit. b) (eliberare din funcție prin pensionare potrivit legii), sintagma potrivit legii, în speță, nu poate trimite sau nu poate însemna decât potrivit reglementării generale în materie.

În ce privește suspendarea executării ordinului atacat arată că instanța de fond în mod corect a respins cererea de suspendare reținând că nu sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând sentința atacată în raport cu motivele de recurs invocate, apărările din întâmpinare și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează.

Reclamanta a fost numită în funcția de asistent judiciar la Tribunalul Timiș începând cu data de 1.07.2013, pentru o perioadă de 5 ani. Prin actul administrativ atacat reprezentat de Ordinul Ministrului Justiției nr. 3513/C/27.09.2016 s-a dispus eliberarea reclamantei din funcția de asistent judiciar la Tribunalul Timiș, începând cu data de 28.09.2016.

Ordinul a fost emis în conformitate cu disp. art. 113 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 65 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și în baza disp. art. 52 și art. 53 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare.

Instanța de fond a respins acțiunea reținând, în esență, că nefiind prevăzute alte dispoziții legale privind pensionarea, aplicabile asistenților judiciari, în legislația care reglementează organizarea judiciară și în statutul judecătorilor și procurorilor, înseamnă că sunt aplicabile normele generale prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, conform cărora pensia pentru limită de vârstă se cuvine persoanelor care îndeplinesc, cumulativ, la data pensionării, condițiile privind vârsta standard de pensionare și stagiul minim de cotizare sau în specialitate, după caz, prevăzute de prezenta lege (art. 52).

În conformitate cu art. 53 din Legea nr. 263/2010, vârsta standard de pensionare este de 63 de ani pentru femei, iar atingerea acestei vârste se realizează prin creșterea vârstei standard de pensionare, conform eșalonării prevăzute la anexa nr. 5 din lege, ceea ce înseamnă că reclamanta îndeplinește condițiile de pensionare la vârsta de 60 de ani și 5 luni, respectiv la data de 28 septembrie 2016.

Curtea a constatat că, în mod legal, la emiterea ordinului contestat au fost avute în vedere dispozițiile legale arătate, conform cărora asistenții judiciari sunt eliberați din funcție prin pensionare, în condițiile prevăzute de Legea nr. 263/2010.

Cu privire la recursul formulat împotriva soluției date pe fondul cauzei, Înalta Curte reține că primul motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizând situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de casare nu este incident în cauză având în vedere că sentința respectă exigențele instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța de fond analizând motivele de fapt și de drept invocate de părți și argumentând soluția pronunțată. Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu soluția instanței și cu argumentele prezentate în considerentele sentinței nu este de natură să susțină critica privind nemotivarea sentinței recurate.

Cât privește neanalizarea de către prima instanță a motivului de nelegalitate a actului administrativ contestat vizând discriminarea, Înalta Curte reține că pentru termenul de judecată din 16.02.2017, reclamanta a depus în dosarul de fond o completare la acțiune prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, prin prisma faptului că se află într-o vădită discriminare în raport cu un alt asistent judiciar din cadrul Ministerului Justiției, care a fost menținut în funcția de asistent judiciar și după 28.01.2017, dată la care avea îndeplinite condițiile de pensionare.

La termenul de judecată din 16.02.2017, instanța, în temeiul art. 204 alin. (1) C. proc. civ., a invocat, din oficiu, excepția tardivității completării de acțiune depuse la data de 13.02.2017, excepție pe care a unit-o cu fondul cauzei.

Pentru termenul de judecată din 16.03.2017, reclamanta a depus în dosarul de fond note de ședință prin care a învederat că se află într-o dublă situație de discriminare, atât în raport cu asistentul judiciar menținut în funcție după data de 28.01.2017, cât și în raport cu bărbații, prin faptul că i se îngrădește dreptul de a munci aceeași perioadă de timp ca și bărbații, fiind obligată să se pensioneze la vârsta de 60 de ani, deși vârsta de pensionare a bărbaților este de 65 de ani. În cuprinsul acestor note de ședință, reclamanta a făcut referire la Directiva nr. 76/207/CEB a Consiliului din 9 februarie 1976; la Directiva nr. 2002/73/CE din 23 septembrie 2002 de modificare a Directivei 76/207/CEE și la Hotărârea Curții din 26 februarie 1986 pronunțată în cauza Marshall vs. Southampton South-West Hampshire Area Health Authority (Marshall I), nr. 152/84, 1986 (Anglia).

La data de 15.05.2017, reclamanta a depus un înscris prin care arată că renunță la completarea de acțiune prin care a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârât a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, iar instanța a luat act de această renunțare în ședința de judecată din data de 15.05.2017.

În consecință, prin sentința recurată, instanța a respins ca rămasă fără obiect excepția tardivității cererii de completare a acțiunii și nu a mai procedat la examinarea susținerilor privind existența unei discriminări, tocmai pentru că reclamanta renunțase la cererea completatoare. După cum s-a arătat anterior, prin această cerere reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, prin prisma faptului că se află într-o vădită discriminare în raport cu un alt asistent judiciar din cadrul Ministerului Justiției, care a fost menținut în funcție și după 28.01.2017, dată la care avea îndeplinite condițiile de pensionare.

Renunțând la cererea completatoare, care conține nu doar solicitarea de citare în cauză a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, ci și un nou motiv de nelegalitate a ordinului contestat, cel privind presupusa discriminare la care a fost supusă reclamanta, în considerarea căruia a formulat solicitarea de citare a CNCD, nu s-a mai impus analizarea susținerilor din cererea completatoare.

Prima instanță a respins ca rămasă fără obiect excepția tardivității cererii de completare a acțiunii, invocată din oficiu, ceea ce înseamnă că a apreciat că, din moment ce s-a renunțat la această cerere, nu era necesar a analiza dacă a fost formulată cu respectarea disp. art. 204 alin. (1) C. proc. civ., deci nu se mai impunea a fi examinată, luând act de renunțarea la cererea completatoare în ansamblul său.

De altfel, excepția fusese invocată cu privire la cererea completatoare în ansamblul său, astfel că dacă instanța aprecia că renunțarea vizează doar solicitarea de citare a CNCD, s-ar fi impus discutarea excepției sub aspectul tardivității invocării unui nou motiv de nelegalitate a ordinului atacat.

Prin urmare, nu se poate considera că sentința nu este motivată în conformitate cu disp. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că nu cuprinde argumentele instanței referitoare la acest motiv de nelegalitate a ordinului, lipsa acestor argumente vizând discriminarea fiind determinată de faptul că reclamanta renunțase la cererea completatoare.

În măsura în care reclamanta, văzând soluția de respingere ca rămasă fără obiect a excepției tardivității cererii de completare a acțiunii, aprecia că în mod greșit prima instanță a luat act de această renunțare în ședința din data de 15.05.2017, ca reprezentând renunțarea nu doar la citarea CNCD, ci și la motivul de nelegalitate privind discriminarea, avea posibilitatea să formuleze recurs împotriva încheierii din 15.05.2017, în conformitate cu disp. art. 466 alin. (4) C. proc. civ. conform cărora "(4) Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel". Art. 494 C. proc. civ. prevede că "Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță și în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune". Prin urmare, câtă vreme instanța de fond a luat act de renunțarea reclamantei la cererea completatoare și, în consecință, nu a mai procedat la examinarea susținerilor privind discriminarea, iar reclamanta nu a formulat recurs împotriva încheierii prin care s-a luat act de renunțare, Înalta Curte apreciază că nu poate analiza susținerile din cererea de recurs referitoare la discriminare, care nu au făcut obiectul judecății în primă instanță.

Cel de-al doilea motiv de casare invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care este de asemenea nefondat, pentru argumentele ce urmează.

Instanța de control judiciar constată că soluția de respingere a acțiunii este legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material.

Potrivit art. 113 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, asistenților judiciari li se aplică dispozițiile legale privind motivele de eliberare din funcție prevăzute de lege pentru judecători și procurori.

Art. 65 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 303/2004 stabilește că judecătorii și procurorii sunt eliberați din funcție prin pensionare, potrivit legii. În lipsa altor dispoziții legale privind pensionarea, aplicabile asistenților judiciari, sintagma "potrivit legii" trebuie interpretată în sensul că devin aplicabile normele generale prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, conform cărora pensia pentru limită de vârstă se cuvine persoanelor care îndeplinesc, cumulativ, la data pensionării, condițiile privind vârsta standard de pensionare și stagiul minim de cotizare sau în specialitate, după caz, prevăzute de prezenta lege (art. 52).

Potrivit art. 53 din aceeași lege, vârsta standard de pensionare este de 63 de ani pentru femei, iar atingerea acestei vârste se realizează prin creșterea vârstei standard de pensionare.

În mod legal, la emiterea ordinului contestat, au fost avute în vedere dispozițiile legale sus menționate, conform cărora asistenții judiciari sunt eliberați din funcție prin pensionare, în condițiile prevăzute de Legea nr. 263/2010.

Conform art. 111 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, asistenții judiciari se bucură de stabilitate pe durata mandatului. Nu se poate reține încălcarea în cauză a acestor dispoziții, întrucât această reglementare nu înlătură aplicarea dispozițiilor speciale ale art. 65 din Legea nr. 303/2004, care prevăd expres cazurile de eliberare din funcție a judecătorilor și procurorilor, dispoziții aplicabile și asistenților judiciari, în temeiul art. 113 alin. (1) din Legea nr. 304/2004.

Înalta Curte apreciază că o interpretare contrară ar conduce la situația în care respectivul text de lege nu ar putea fi niciodată aplicabil în privința asistenților judiciari, ceea ce nu poate fi acceptat.

Se au în vedere și cele statuate de Curtea Constituțională în sensul că prevederile legale care guvernează activitatea instanțelor judecătorești și fixează poziția lor față de lege, acceptă în mod unanim că "atribuțiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conținutului său și o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situațiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din inițiativă. Astfel, în activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul și litera legii, între exigențele de redactare și scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competența de a legifera, prin substituirea autorității competente în acest domeniu" (Decizia Curții Constituționale nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009).

Nu poate fi reținută nici încălcarea disp. art. 103 din Legea nr. 263/2010, întrucât acestea reglementează doar modul de stabilire și de plată a pensiei, iar faptul că reclamanta nu a depus o cerere în acest sens nu înlătură incidența dispozițiilor speciale privind cazurile de eliberare din funcție anterior menționate, ordinul de eliberare din funcție putând fi emis în situația intervenirii unuia dintre cazurile prevăzute de art. 65 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, chiar dacă nu a fost depusă o cerere de pensionare la instituția competentă să stabilească și să emită decizia de pensionare.

În ceea ce privește disp. art. 83 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, care stabilesc că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și personalul de specialitate juridică prevăzut la art. 87 alin. (1) pot fi menținuți în funcție după împlinirea vârstei de pensionare prevăzută de lege, până la vârsta de 70 de ani, Înalta Curte constată că acestea se aplică doar categoriilor de personal expres și limitativ prevăzute în text, respectiv judecători, procurori, magistrați-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, personalul de specialitate juridică prevăzut la art. 87 alin. (1), nefiind aplicabil asistenților judiciari și, în consecință, nici reclamantei din prezenta cauză.

Având în vedere stadiul procesual al litigiului care este soluționat definitiv prin prezenta decizie, precum și soluția dată asupra fondului cauzei, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune examinarea criticilor recurentei care vizează soluția dată cererii de suspendare executare ordin.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința este legală, nefiind incidente motivele de casare invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de A. împotriva sentinței nr. 70/CA/2017 - PI din 12 iunie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II- a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de A. împotriva sentinței nr. 70/CA/2017 - PI din 12 iunie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II- a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 iulie 2020.