ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 760/2016

Decizia nr. 760/2016

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 04 septembrie 2008 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, sub număr de Dosar nr. x/299/2008, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata sumei de 200.000 euro, reprezentând restituirea unei părți din prețul vânzării cumpărării imobilului dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 8 octombrie 2007, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1352-1357 C. civ., art. 1294 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 14337 din 06 noiembrie 2008 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în Dosarul nr. x/299/2008, s-a admis excepția de necompetență materială a acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, secția civilă, reținându-se, în esență, incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în raport de obiectul cauzei, respectiv pretenții în valoare de 200.000 euro, echivalentul în lei al acestei sume fiind, potrivit precizărilor făcute de reclamant, de 711.100 lei, prin urmare, peste limita de 5 miliarde lei până la care judecătoria poate fi în mod legal învestită.

Cauza a fost înregistrată la data de 20 decembrie 2008, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub număr de Dosar nr. x/3/2008.

Prin sentința civilă nr. 126 din 30 ianuarie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active invocată de chemații în garanție C. și D. prin întâmpinare, ca neîntemeiată; a admis excepția prescripției la acțiune invocată de pârâta B. și a respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamant. Prin aceeași hotărâre a respins cererea de chemare în garanție, ca neîntemeiată.

Prima instanță a apreciat ca fiind neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active, întrucât nu s-a făcut dovada certă că reclamantul nu mai este în prezent proprietarul imobilului în litigiu, publicația de vânzare din data de 24 aprilie 2013 emisă de B.E.J., E. în Dosarul de executare nr. x/2010 nefiind suficientă sub acest aspect.

S-a reținut că până în momentul vânzării efective a imobilului în litigiu, dreptul de proprietate aparține reclamantului, împrejurare dovedită cu contractul de vânzare cumpărare autentificat din 08 octombrie 2007 și cu extrasul de carte funciară din data de 07 ianuarie 2014, depuse la dosar.

Examinând excepția prescripției dreptului la acțiune s-a reținut, în esență, că reclamantul a promovat prezenta acțiune având ca obiect răspunderea pentru viciile ascunse ale unei lucrări executate, acțiune care se prescrie în termen de 6 luni de la data descoperirii viciilor.

În speță, reclamantul a descoperit viciile la 4 zile după intrarea în posesie a apartamentului (08 octombrie 2007), astfel cum rezultă din răspunsul la întrebarea nr. 18 din interogatoriul propus de pârâtă și a promovat acțiunea la data de 04 septembrie 2008, după expirarea termenului de 6 luni.

Instanța nu a reținut că descoperirea viciilor a avut loc la data de 17 iunie 2008, conform adresei din 17 iunie 2008 (fila 88, vol. I, dosar), deoarece chiar reclamantul a declarat că viciile au fost descoperite anterior, iar încheierea contractului de prestări servicii cu firma SC F. SRL a avut loc tocmai pentru remedierea acestor vicii.

În raport de cele reținute, instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 5 din Decretul nr. 167/1958, respingând acțiunea, ca prescrisă.

Având în vedere soluția pronunțată asupra acțiunii principale, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B. a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a declarat apel, care, prin Decizia civilă nr. 124/A din 17 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat.

Pentru a decide astfel, preliminar altor discuții, instanța de apel a constatat că în cauză au fost invocate concomitent mai multe excepții procesuale, respectiv excepția prescripției dreptului materiale la acțiune, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția lipsei de interes a acestuia. Deși, toate acestea sunt excepții de fond, care privesc lipsuri referitoare la exercițiul dreptului la acțiune, pe baza unui raționament logico-juridic, s-a apreciat necesar a se examina cu prioritate excepția prescripției dreptului material la acțiune. Astfel, de vreme ce calitatea procesuală și interesul se analizează prin raportare la un anumit drept, trebuie stabilit cu prioritate dacă partea mai poate obține concursul forței coercitive a statului pentru a obține protecția acelui drept.

Subsecvent acestor clarificări prealabile, s-a constatat că prima instanță a stabilit în mod corect situația de fapt existentă în cauză și a aplicat dispozițiile legale incidente.

Astfel, s-a reținut că reclamantul a introdus cererea de chemare în judecată la data de 04 septembrie 2008, solicitând angajarea răspunderii pârâtei pentru viciile ascunse ale apartamentului și la mansarda imobilului din București, sector 1, ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de părți, autentificat din 08 octombrie 2007.

În cadrul interogatoriului administrat în fața primei instanțe, la întrebarea prin care i s-a solicitat să precizeze care era starea apartamentului în litigiu la data recepției, reclamantul a răspuns că la patru zile după preluare a observat primele probleme. în raport de această recunoaștere a reclamantului, s-a arătat că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 5 din Decretul nr. 167/1958, apreciind că termenul legal de prescripție de 6 luni era împlinit la data introducerii acțiunii.

Nu au putut fi primite criticile apelantului-reclamant în sensul greșitei aplicări a prevederilor art. 5 din Decretul nr. 167/1958, ca urmare a incidenței în cauză a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din același act normativ. În acest sens, s-a reținut că prima instanță a stabilit situația de fapt cu respectarea principiului disponibilității procesuale, în limitele în care a fost învestită prin cererea de chemare în judecată a reclamantului

S-a arătat că prin cererea sa, reclamantul nu a invocat ascunderea cu viclenie a viciilor de către pârâtă, iar invocarea ulterioară a acestei împrejurări reprezintă o modificare a cauzei acțiunii, care se poate face doar cu respectarea termenelor procesuale prevăzute de art. 132 alin. (1) C. proc. civ. Or, în cauză, aceste termene nu au fost respectate, însuși apelantul-reclamant recunoscând că a susținut pentru prima oară această teză în cuprinsul notelor scrise depuse la data de 15 ianuarie 2014, dată ce este ulterioară termenului din 09 ianuarie 2014, când au fost închise dezbaterile asupra fondului. În condițiile arătate, formularea în apel a respectivei critici este prohibită de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Instanța de control judiciar a apreciat ca fiind întemeiate criticile referitoare la greșita aplicare în cauză a prevederilor art. 223 C. proc. civ., arătând că această constatare nu are vreun efect asupra temeiniciei sau legalității sentinței apelate, în condițiile în care a fost invocată de apelantul-reclamant în susținerea tezei ascunderii cu viclenie a viciilor, aspect ce excede limitelor învestirii primei instanțe.

S-a apreciat că prima instanță a valorificat în mod corect proba cu interogatoriul reclamantului, administrată în cauză (respectiv răspunsul la întrebarea nr. 18), stabilind că acesta a luat cunoștință de viciile imobilului la 4 zile de la data preluării acestuia. S-a avut în vedere împrejurarea că reclamantului i-a fost adresată o întrebare foarte clară, lipsită de orice ambiguitate, astfel că în temeiul dispozițiilor art. 225 C. proc. civ. reclamantul avea obligația de a oferi un răspuns clar, în care să furnizeze toate detaliile și clarificările pe care le considera necesare. Ambiguitatea răspunsului reclamantului, recunoscută de acesta în motivele de apel, nu poate fi interpretată decât ca un refuz de a răspunde la întrebarea ce i-a fost adresată, cu consecința aplicării dispozițiilor art. 225 C. proc. civ. De asemenea, critica apelantului-reclamant privind lipsa de rol activ a tribunalului, care, în fața ambiguității răspunsului său, nu a administrat probe suplimentare, contravine atât principiului bunei-credințe, cât și dispozițiilor art. 129 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora părțile nu pot invoca în calea de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.

În raport de considerentele reținute, instanța de apel a constata că soluția primei instanțe în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune și respingerii cererii de chemare în judecată pentru acest motiv, este temeinică și legală.

În termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, reclamantul A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune, iar, pe fondul cauzei, admiterea cererii introductive așa cum a fost formulată, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de 200.000 euro (echivalent în lei), reprezentând restituirea unei părți din prețul vânzării-cumpărării imobilului dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 08 octombrie 2007.

În argumentarea recursului, reclamantul susține, în esență, că în mod eronat a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune, întrucât, instanța de apel însușindu-și hotărârea instanței de fond, a considerat în mod greșit că termenul de prescripție prevăzut de legiuitor era împlinit la data introducerii acțiunii.

În opinia recurentului-reclamant, termenul de prescripție aplicabil dreptului la acțiune, constând în intentarea acțiunii estimatorii este de 3 ani, iar nu de 6 luni, întrucât viciile au fost ascunse de către vânzătoare, cu viclenie.

În conformitate cu art. 11 din Decretul nr. 167/1958: „prescripția dreptului la acțiune privind viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, începe sa curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucrării".

Prescripția acțiunii privind viciile unei construcții, începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea a trei ani de la predare.

Astfel, apreciază recurentul, termenul de prescripție începe să curgă de la data descoperirii viciilor, reclamantul luând la cunoștință de acestea prin adresa din 17 iunie 2008 emisă de SC F. SRL Această societate, cu ocazia lucrărilor de amenajate interioară a imobilului din București, a constatat o serie de vicii ascunse și grave ale imobilului, între care executarea necorespunzătoare a hidroizolației terasei de la etajul 4, a instalației electrice și a instalației de încălzire, vicii de natură să facă imposibilă sau cel puțin improprie folosirea imobilului cumpărat, ca spațiu de locuit. Gravitatea viciilor reiese tocmai din faptul ca deficiențele suportate de instalația de încălzire și cea electrică pun în pericol însăși viața persoanelor ce locuiesc în imobilul cumpărat.

În ceea ce privește data descoperirii viciilor ascunse de către reclamant, menționează că a aflat de viciile imobilului prin adresa emisă de SC F. SRL, și anume la data de 17 iunie 2008.

Mai mult decât atât, chiar și în ipoteza în care acțiunii de față nu i se aplică termenul general de prescripție de 3 ani, ci termenul de 6 luni de la data descoperirii viciilor, așa cum a reținut instanța, consideră că nici acest termen de prescripție de 6 luni nu era împlinit la data introducerii acțiunii.

Potrivit art. 5 din Decretul nr. 167/1958, „dreptul la acțiunea privitoare la viciile ascunse ale unui lucru transmis (...) se prescrie in termen de 6 luni, in cazul in care viciile nu au fost ascunse cu viclenie". Momentul la care termenul de prescripție începe să curgă constă în data descoperirii viciilor, iar în cazul construcțiilor, cel mai târziu acest termen va începe să curgă la împlinirea a trei ani de la predare, în conformitate cu art. 11 alin. (1) - (2) din Decretul nr. 167/1958.

Contrar celor reținute de instanță, acest moment al descoperirii de către reclamant a viciilor ascunse nu coincide cu data de 08 iulie 2007, pentru simplul motiv că proba interogatoriului reclamantului administrată în cauză la data de 09 septembrie 2010 nu a relevat acest aspect, ci concluzia instanței se bazează pe achiesarea acesteia la o interpretare forțată și eronată realizată de către partea adversă asupra răspunsului reclamantului la întrebarea nr. 18 din respectivul interogatoriu.

Din sintagma „la 4 zile după preluare am observat primele probleme " nu reiese sub nicio formă că aceste probleme sunt întocmai viciile ascunse pentru care a fost pornit acest litigiu și, chiar admițând că aceste „probleme" s-ar putea traduce, în concret, într-unui din cele trei vicii enumerate, nu rezultă de nicăieri că ar fi vorba, în integralitatea lor, de toate viciile ascunse reclamate, astfel încât instanța să considere că termenul de prescripție ar fi împlinit în raport de toate viciile ascunse.

Consideră că vânzătorul, B., a fost de rea-credință cunoscând viciile la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 08 octombrie 2007, reaua-credință reiese din faptul că beneficiarului imobilului nu i-a fost înmânată cartea tehnică a construcției, fapt ce încalcă Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții.

În ceea ce privește considerentele instanței de apel conform cărora sunt întemeiate criticile reclamantului referitoare la greșită aplicare a prevederilor art. 223 C. proc. civ. de către prima instanța, recurentul apreciază că în mod greșit instanța a constatat că „această încălcare a normelor legale este lipsită de relevanță în cauză".

Pârâta a refuzat să răspundă la interogatoriul propus de reclamant pentru termenul din data de 09 septembrie 2010, astfel încât prima instanța ar fi trebuit să facă aplicarea dispozițiilor art. 225 C. proc. civ., socotind aceste împrejurări ca o mărturisire deplină a pârâtei.

Așadar, susține recurentul, este evident faptul că, bazându-ne strict pe întrebările și răspunsurile care au fost puse în cadrul administrării probei cu interogatoriul, este total eronată concluzia împlinirii prescripției în raport de toate viciile ascunse, fiind în mod vădit vorba despre o gravă eroare a instanței în administrarea probatoriului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 308 C. proc. civ., intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului.

De asemenea, intimații chemați în garanție C. și D. au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele considerente:

Contrar susținerilor recurentului, ambele instanțe au aplicat corect dispozițiile Decretului nr. 167/1958, respectiv prevederile art. 5 ale acestui act normativ, iar criticile reclamantului sub aspectul greșitei admiteri a excepției prescripției dreptului material la acțiune nu pot fi primite.

Înalta Curte constată că prin acțiunea formulată la data de 4 septembrie 2008, reclamantul A. a solicitat instanței angajarea răspunderii pârâtei B. pentru viciile ascunse ale apartamentului situat la mansarda imobilului din București, sector 1, ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de părți, autentificat din 08 octombrie 2007.

Prin urmare, ambele instanțe au apreciat în mod legal că acțiunea dedusă judecății nu a fost promovată în termenul legal de prescripție de 6 luni instituit de prevederile art. 5 din Decretului nr. 167/1958.

Potrivit art. 5 din Decretul nr. 167/1958, „dreptul la acțiunea privitoare la viciile ascunse ale unui lucru transmis (...) se prescrie în termen de 6 luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie".

Este indiscutabil faptul că instanța de apel poate să-și însușească motivarea primei instanțe, dacă situația de fapt și apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este cazul în speță. Aceasta întrucât efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuție faptele, instanța de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările care au determinat-o să schimbe soluția primei instanțe, ceea ce în cauză nu s-a dispus.

Se constată că instanța de control judiciar, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe, raportat la scopul urmărit prin promovarea acțiunii, stabilind situația de fapt sub toate aspectele sesizate și în raport de particularitățile speței, iar faptul că soluția pronunțată de instanța de apel nu a corespuns voinței recurentului nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea decizie atacate.

Apelul, prin efectul său devolutiv, repunând în discuție chestiunea judecată la prima instanță, a permis instanței de apel să concluzioneze că, în speță, în cadrul interogatoriului administrat în fața primei instanțe, la întrebarea prin care i s-a solicitat să precizeze care era starea apartamentului în litigiu la data recepției (întrebarea nr. 18), reclamantul a răspuns că la patru zile după preluare a observat primele probleme. In raport de această recunoaștere a reclamantului, s-a reținut că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 5 din Decretul nr. 167/1958, apreciindu-se că termenul legal de prescripție de 6 luni era împlinit la data introducerii acțiunii.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludentei și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Astfel, schimbarea situației de fapt stabilită în cauză nu se poate produce în recurs, ceea ce tinde să obțină recurentul-reclamant atunci când aduce în discuție reaprecierea probelor reținută de instanța de apel (ex: răspunsul la interogatoriu: „la 4 zile după preluare am observat primele probleme " (...) „nu rezultă de nicăieri că ar fi vorba, în integralitatea lor, de toate viciile ascunse reclamate, astfel încât instanța să considere că termenul de prescripție ar fi împlinit în raport de toate viciile ascunse" ; relevanța adresei din 17 iunie 2008 emisă de SC F. SRL etc), motiv pentru care, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 304 C. proc. civ., reaprecierea probelor nemaifiind posibilă în această etapă procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 și ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin dispozițiile Legii nr. 219/2005.

Contrar susținerilor recurentului, în condițiile în care, în cauză nu s-a pretins existența decât a unor vicii ascunse și nu a ascunderii cu viclenie, se impunea să se rețină că termenul de prescripție este de 6 luni și că acesta a început să curgă de la momentul subiectiv al cunoașterii viciilor.

Cum în mod legal a reținut instanța de control judiciar, instanța de judecată se pronunță numai în limitele în care a fost învestită prin cererea de chemare în judecată, în speță, reclamantul neinvocând ascunderea cu viclenie a viciilor de către pârâtă, pentru a se putea da eficiență art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Totodată, invocarea ulterioară (după închiderea dezbaterilor asupra fondului) a acestei împrejurări reprezintă o modificare a cauzei acțiunii, ce nu poate fi făcută decât cu respectarea termenelor procesuale prevăzute de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., împrejurare ce nu se regăsește în speță, iar formularea în apel a respectivei critici este prohibită de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

În acest context, s-a arătat cu justețe că încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 223 C. proc. civ. nu are efect asupra temeiniciei sau legalității sentinței apelate, întrucât greșita aplicare a acestor prevederi legale a fost invocată în susținerea tezei ascunderii cu viclenie a viciilor, aspect ce depășea limitele învestirii primei instanțe, în raport de reglementarea art. 132 C. proc. civ.

Cât privește criticile vizând reaua-credință a vânzătorului, pârâta B., raport la împrejurarea că beneficiarului imobilului nu i-a fost înmânată cartea tehnică a construcției, fapt ce încalcă Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, Înalta Curte reține că judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, iar invocarea omisso medio a acestor motive, nepropuse în apel, nu este permisă. Aceste motive de recurs nu au fost supuse dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel, astfel încât peste motivele invocate în fața instanțelor de fond nu se poate trece.

Așa fiind, în mod legal, s-a reținut că termenul de prescripție înăuntrul căruia recurentul-reclamant putea sa promoveze acțiunea în pretenții este cel special de 6 luni prevăzut de art. 5 din Decretul nr. 167/1958, iar în condițiile în care reclamantul a luat cunoștință de viciile imobilului la 4 zile de la data preluării acestuia, respectiv la data 08 octombrie 2007, termenul s-a împlinit la 08 aprilie 2008, prin urmare, înainte de formularea cererii de chemare în judecată la data de 4 septembrie 2008.

Pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte constată că nu se confirmă motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și invocat de recurent, întrucât instanța de apel a interpretat și aplicat corect legea, dând o corectă eficiență textelor de lege incidente în speță, hotărârea recurată fiind la adăpost de orice critică.

Așa fiind, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 124/A din 17 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

În ceea ce privește cererea intimatei-pârâte B. privind obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că aceasta este nedovedită. Astfel, ordinul de plată existent la dosarul cauzei la fila 35 a dosarului de recurs, care atestă plata „c/v servicii" către Cabinetul individual de avocat G. a sume de 6.699 lei de către H. nu reprezintă un înscris pertinent în dovedirea cererii.

Pentru acordarea cheltuielilor de judecată este necesar ca plata onorariului de avocat să fie făcută de partea litigantă, în speță de pârâta B., Biroul Notarial nefiind parte în litigiul de față.

Așa fiind, câtă vreme pârâta B. nu a făcut dovada pretențiilor sale, în sensul art. 274 alin. (2) C. proc. civ., instanța de judecată nu va putea acorda cheltuieli de judecată fără documente justificative, motiv pentru care, în lipsa înscrisurilor care să ateste faptul că s-au efectuat astfel de cheltuieli, Înalta Curte va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 124/A din 17 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă B.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie 2016.