Decizia nr. 2784/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 292/2016 a Curții de Apel Suceava

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, sub nr. x/2016 la data de 7 iulie 2016, reclamanta A. București a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 665/21.04.2016 emisă de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, solicitând admiterea acesteia și, pe cale de consecință, anularea deciziei sus menționate și constatarea calității sale de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul "sinagogă" situat în municipiul Botoșani, fosta str. x, Județul Botoșani, fosta proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de către Statul Roman, acordarea de despăgubiri pentru acest imobil și obligarea pârâtei la plata sumei de 2.000 RON/lună, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat prin emiterea deciziei contestate și la plata cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu soluționarea prezentei cauze.

Hotărârea instanței de fond Prin încheierea de ședință din data de 6 decembrie 2016 Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a amânate pronunțarea la data de 13 decembrie 2019. Prin sentința civilă nr. 292 din 13 decembrie 2016, Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta A. București, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Comunităților Cetățenilor Aparținând Minorităților Naționale din România București.

Calea de atac exercitată Împotriva încheierii din 6 decembrie 2016 și a sentinței civile nr. 292 din 13 decembrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. București a formulat recurs. În motivarea recursurilor, reclamanta A. a arătat, în esență, următoarele: Încheierea de ședință atacată nu este motivată, ceea ce atrage incidența cazului de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Sub acest aspect, consideră reclamanta, în fața primei instanțe a fost solicitată proba cu expertiza în vederea identificării imobilului revendicat, precum și determinarea val contravalorii lipsei de folosință a acelui imobil, începând cu data Emiterii deciziei contestate și până la data efectuării expertizei. Această probă era în mod evident utile soluționării cauzei fiind de natură a conduce la stabilirea unei corecte situații de fapt, și cu toate că s-a argumentat pe larg motivele pentru care se impunea încuviințarea și administrarea acestei probe, prima instanță a respins însă cererea, fără însă a motiva în vreun fel această soluție. Instanța de fond a arătat într-un singur paragraf că față de răspunsul primit de la Primăria Municipiului Botoșani, identic ca și conținut cu alte două adrese comunicate, Se respinge proba cu expertiza ca fiind ne pertinente soluționării cauzei. Motivarea primei instanțe este atât de lacunara, încât nu se pot identifica, nici măcar prin a nu algie analogie, motivele care au condus la soluția de respingere a probei. Or, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuia să cuprindă următoarele elemente: obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea hotărârii este obligația esențială a magistratului în privința acestui act procedural, fiind principala garanție a dreptului la un proces echitabil. A motiva hotărârea presupune, așadar, a demonstra, prin utilizarea unei minime logici, juridice și formale, de ce, plecând de la niște date concrete existente, se ajunge, prin aplicarea unei norme juridice, la acea soluție. Motivarea corespunzătoare a unei hotărâri judecătorești permite ca soluția pronunțată să se grefeze pe argumente de ordin obiectiv, și nu pe considerente de natură subiectivă, discreționară, ca părțile implicate într-o procedură judiciară să își formeze convingerea cu privire la legalitatea și temeinicia soluției respective și ca instanțele superioare să realizeze un control judiciar eficient. Conform jurisprudenței Curții Europene, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile părților sunt cu adevărat înțelese, adică examinate cu atenție de instanța sesizata. În acest sens, art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. impune instanțelor naționale obligația de a examina efectiv mijloacele, argumentele și propunerile părților. Chiar dacă instanțele nu ar fi obligate să expună motivele respingerii fiecărui argument al unei părți, nu aceeași posibilitate există în legătura cu obligația de a analiza și examina efectiv principalele mijloace pe care acestea le expun. Rațiunile ce privesc "deplina și corecta înțelegere a explicației" nu pot servi drept dispensă în ceea ce privește motivarea hotărârii și respectarea dreptului la o instanță prevăzut de dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, Înalta Curte de Casație si Justiție, în decizii de speță, soluționate sub lumina normelor vechiul C. proc. civ. a statuat că: "articolul 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. consacră, la rang de principiu, cerința motivării hotărârii și aceasta deoarece motivarea este de esența hotărârii, creând în sarcina judecătorului obligația de a analiza mijloacele de apărare ale părților, situația de fapt și aceea de a preciza elementele care îi justifică decizia și îi asigură conformitatea cu legea. Motivarea unei hotărâri este una dintre componentele principiului dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 parag. 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale constituind o garanție procesuală ce permite exercitarea controlului judiciar al unei hotărâri judecătorești." "motivarea deciziei nu poate să fie implicită, ci trebuie să se refere la criticile în concret formulate de apelant și la argumentele de fapt și de drept pentru care acestea nu au putut fi primite" "în raport cu art. 261 și art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este casabilă dacă nu cuprinde, explicit, motivele admiterii sau respingerii fiecăreia din cererile făcute prin acțiune, nu se examinează probele și nu se răspunde la toate apărările formulate de părți, deoarece, în lipsa acestora, instanța de recurs nu poate analiza temeinicia și legalitatea hotărârii atacate" (subl. ns.). Totodată, potrivit celor enunțate în doctrină: "motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare, accesibilă, clară și simplă, precisă, concisă și fermă, într-un cuvânt să aibă putere de convingere. (...) Motivarea trebuie să ofere părților o înlănțuire logică a faptelor și regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv." Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, fluentă și inteligibilă, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și drept tuturor pretențiilor și apărărilor formulate de părți și, respectiv, să conducă în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv. Având în vedere că drepturile conferite de lege nu trebuie să fie unele teoretice și iluzorii, ci unele concrete și efective, prima instanță avea obligația de a arăta motivele pentru care a înțeles să respingă solicitarea și să pronunțe o soluție fără determinarea completă și corectă a situației de fapt deduse judecății. În lipsa motivelor ce au determinat prima instanță să respingă cererea de probatorii formulată, instanța de recurs nu poate exercita în mod efectiv controlul judiciar, iar A. îi este negat dreptul de a lua cunoștință de împrejurările de ordin obiectiv și de raționamentul care a condus prima instanța la pronunțarea acelei soluții, pentru a observa eventualele carențe ale hotărârii și a decide în deplină cunoștință cu privire la exercitarea căilor de atac prevăzute de lege. De aceea, instanța investită cu soluționarea prezentului recurs, este rugată să constate că încheierea recurată este nemotivată, împrejurare în raport de care se impune admiterea prezentei căi de atac, casarea încheierii și a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. Au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fiind incidente în cauză cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., mai precizează reclamanta. S-a solicitat în fața primei instanțe administrarea unei expertize tehnice și emiterea unei adrese către Primăria Botoșani, prin cererea de administrare a probei cu expertiza se încerca identificarea în concret a imobilului revendicat, Iar prin adresă obținerea de relații de la autorități cu privire la situația juridică a imobilului, pe care reclamanta nu le putea obține în mod independent. Neprocedând astfel cum a solicitat A., prima instanță a încălcat dreptul la apărare al acesteia, consfințit atât de prevederile art. 13 din C. proc. civ., cât și de art. 24 din Constituție. Hotărârea dată de către instanța de fond a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, mai arată reclamanta, fapt ce atrage incidența cazului de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Sub acest aspect, reclamanta a învederat că a invocat nulitatea deciziei emise de Comisia Specială de Retrocedare, pentru încălcarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea respectivei comisii, având în vedere că aceasta a omis să invite un reprezentant al A. în legătură cu cererea de retrocedare a imobilului revendicat. Prima instanță a respins criticile, reținând că această obligație a pârâtei nu este prevăzut în mod expres în O.U.G. nr. 83/1999, sub sancțiunea nulității, astfel încât nu se poate reține incidența sancțiunii nulități virtuale decât în măsura în care s-a făcut dovada existenței unei vătămări care să nu poată fi înlăturată altfel decât prin anularea actului, în sensul art. 175 alin. (1) din C. proc. civ. Această concluzie a primei instanțe este însă una fundamental greșită, în condițiile în care, asigurarea dreptului de a susține cererea de retrocedare este o condiție extrinsecă a actului emis de Comisia Specială de Retrocedare, iar în raport de prevederile art. 176 din C. proc. civ. nerespectarea unor astfel de cerințe legale este sancționată cu nulitatea necondiționată de dovedirea unei vătămări. Încălcarea dreptului de a susține cererea de retrocedare reprezintă o încălcare a dreptului la apărare, or, încălcarea acestui drept constituțional nu poate fi sancționată decât cu nulitatea absolută a actului astfel emis . Prima instanță a încălcat prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, A. demonstrând în cauză atât calitatea de proprietar al imobilului în discuție a comunității evreilor din Botoșani, în perioada de referință la care se referă acest act normativ, dar și preluarea abuzivă a imobilului de către statul român. Astfel, comunitatea evreilor din Botoșani a fost proprietara B. ca haine, așa cum rezultă din extrasul din tabelul cu averea mobilă și mobilă a Comunității evreilor din Botoșani, din 1943, precum și din declarația dată de epitropul acestei sinagogi. Referitor la modalitatea de preluarea imobilului de către statul român, în speță, operează o prezumție de preluare abuzivă, având în vedere că la acest moment imobilul se află în patrimoniul statului. Cât privește cererea de obligare a pârâtei la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, potrivit cărora persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ, poate pretinde, alături de anularea actului, repararea pagubei cauzate. În concret, sub acest aspect, solicită ca despăgubiri, pentru repararea pagubei suferite, sumele pe care ar fi fost îndreptățită reclamanta să le primească cu titlu de cedare a folosinței imobilului, începând cu data emiterii deciziei de respingere a cererii de retrocedare.

Apărările formulate în cauză Intimata Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Considerentele înaltei curți asupra recursurilor formulate Analizând încheierea și sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate de reclamantă, a apărărilor formulate, precum și a dispozițiilor legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate. În ceea ce privește critica referitoare la nemotivarea încheierii de ședință din 6 decembrie 2016 a Curții de Apel Suceava, instanța de recurs constată că este nefondată. Chiar dacă raționamentul instanței de fond este prezentat pe scurt, rezultă foarte clar de ce instanța a respins cele două probe solicitate. Astfel, a fost respinsă solicitarea de a se emite o nouă adresă către Primăria Municipiului Botoșani, cu motivarea că Primăria a răspuns solicitărilor instanței, pe deoparte, iar pe de altă parte, atât în cererea de retrocedare, cât și în decizia emise de Comisia specială de retrocedare, dar și în acțiunea introdusă la instanța de judecată este indicat imobilul situat în Botoșani, Strada x nr. 15. Instanța de judecată a respins cererea de efectuare a unei expertize de specialitate, luând în considerare răspunsul primit de la Primăria Municipiului Botoșani, considerând cererea ca nepertinentă. Așadar, constată Înalta Curte, instanța de judecată a motivat corespunzător soluția referitoare la cele două cereri și a furnizat un răspuns pertinent solicitărilor reclamantei. Chiar dacă a făcut acest lucru pe scurt, în opinia instanței supreme, judecătorul fondului s-a conformat exigențelor impuse de art. 425 din C. proc. civ. În ceea ce privește critica dezvoltată la punctul II de către reclamantă, cu invocarea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., din nou, instanța de control judiciar constată că și aceasta este nefondată. În primul rând, este de observat că eventuala nerespectare a prevederilor art. 5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Comisiei speciale de retrocedare, aprobat prin H.G. nr. 1094/2005, nu îi este imputabilă instanței de judecată și nu plasează hotărârea judecătorului fondului în categoria hotărârilor judecătorești dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. După cum lesne se poate observa, pretinsa iregularitate semnalată de către reclamantă vizează decizia emisă de Comisia specială de retrocedare și nu de către instanța de judecată. Cât privește examenul de legalitate al susmenționatei decizii, prin prisma textului regulamentar în legătură cu care reclamanta susține că nu a fost respectat în speță, judecătorul fondului a furnizat un răspuns precis, clar și complet, împărtășit și de către instanța supremă. Instanța de judecată a arătat întemeiat că dreptul la apărare al A. nu a fost încălcat, în condițiile în care obligația de a formula invitația de participare unui reprezentant al reclamantei la termenul la care Comisia a soluționat cererea de retrocedare nu este prevăzută în mod expres în O.U.G. nr. 83/1999, sub sancțiunea nulității, astfel încât în speță nu se poate discuta decât despre o nulitate virtuală, or, reclamanta nu a fost în măsură să facă dovada existenței unei vătămări prin faptul că un reprezentant al său nu a fost invitat să participe la ședința respectivei comisii. O astfel de dovadă nici nu putea fi făcută, observă Înalta Curte, în condițiile în care reclamanta a atașat cererii de retrocedare toate înscrisurile pe care le-a considerat necesare pentru a dovedi îndreptățirea cererii sale, înscrisuri examinate de către Comisie în cuprinsul deciziei nr. 665 din 21 aprilie 2016 prin care a soluționat cererea de retrocedare depusă de către A.. În fine, nici criticile prin care se încearcă demonstrarea faptului că prima instanță a pronunțat o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, nu pot fi primite. Contrar celor susținute în recurs, reclamanta nu a demonstrat calitatea de proprietar a comunității evreilor din Botoșani asupra imobilului solicitat prin cererea de retrocedare . Astfel, deși reclamanta susține că imobilul situat în municipiul Botoșani, strada x nr. 13 aparține respectivei comunități, iar până în anul 1943 acolo a funcționat o sinagogă, prin probele administrate în cauză nu s-a demonstrat acest lucru. La solicitarea reclamantei, instanța de judecată s-a adresat Primăriei Municipiului Focșani solicitând un istoric de rol fiscal și situația juridică a imobilului sinagogă, amplasat pe strada x nr. 13. La solicitarea repetată a instanței, Primăria Municipiului Botoșani a răspuns în două rânduri, prin adresele nr. x din 12 octombrie 2016 și nr. 27.258 din 29 noiembrie 2016, arătând că, în prezent, la adresa indicată - Municipiul Botoșani, Strada x numărul 13, fost numărul 53, nu 15, cum susține reclamanta, figurează un imobil având destinația de bloc de locuințe cu spații comerciale la parterul blocului. De asemenea, autoritatea publică locală în vederează că planșa cadastrală depusă de reclamantă în probațiune, și atașată adresei instanței, pentru a fi consultată de specialiștii din administrația locală, se referă la alt imobil, situat în strada x nr. 13, imobil expropriat prin Decretul 420/1981 din proprietatea a două persoane fizice, nicidecum de la comunitatea evreilor din Botoșani. Primăria Municipiului Botoșani a mai arătat că fișa imobilului anexată aceleași adrese a instanței se referă și aceasta la un alt imobil decât cel care interesează în cauza de față, respectiv un imobil ce a fost expropriat tot în 1981 de la o altă persoană fizică. Cât privește declarațiile celor doi martori, C. și D., deși cele două persoane se referă la imobilul situat pe strada x nr. 13, acestea au precizat că imobilul respectiv a adăpostit Școala E., iar nu sinagoga F., aceasta din urmă fiind solicitată în dosarul de față. Așa fiind, observă Înalta Curte, concluzia judecătorului fondului, în sensul că reclamanta nu a făcut dovada calității de proprietar este una corectă, astfel încât orice discuție despre preluarea abuzivă a imobilului, cât și despre acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a acestui imobil, este superfluă. Față de cele ce preced, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de către reclamanta A. împotriva cele celor două hotărâri judecătorești pronunțate de către Curtea de Apel Suceava - încheierea din 6 decembrie 2016 și sentința civilă nr. 292 din 13 decembrie 2016.