ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1344/2020

Ședința publică din data de 5 martie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Inspectoratul General al Poliției Române și Inspectoratul de Poliție Județean Arad, anularea Hotărârii CNCD nr. 43/18.01.2017 emisă în dosarul nr. x/2016 al CNCD, ca netemeinică și nelegală, constatarea discriminării la care a fost supus începând cu încadrarea în serviciu și ulterior până în prezent, înlăturarea acestei discriminări prin aplicarea corectă, nediscriminatorie a legii și obligarea pârâților Inspectoratul General al Poliției Române și Inspectoratul de Poliție Județean Arad, în solidar, la plata de despăgubiri în cuantum de 1500 RON, pentru fiecare an de serviciu în care a fost discriminat, de la încadrare până la înlăturarea discriminării.

2.1. Prin încheierea din data de 1 noiembrie 2017, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, a respins cererea formulată de reclamant de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a sintagmei "până la data intrării în aceste instituții", cuprinsă în dispozițiile legale prevăzute de art. 11 alin. (4) din Legea nr. 138/1999, art. 9 alin. (4) din O.G. nr. 38/2003, art. 11 alin. (5) din Anexa IV la Legea cadru nr. 330/2009, art. 11 alin. (1-6) din Anexa VII la Legea nr. 284/2010, art. 11 alin. (7) din Anexa VI a Legii Cadru nr. 153/2017.

2.2. Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 340 din 15 noiembrie 2017, a respins excepțiile privind netimbrarea cererii, lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Inspectoratul de Poliție Județean Arad și prescripției dreptului material la acțiune invocată de acest pârât.

Totodată, a respins acțiunea formulată de reclamant astfel cum a fost precizată.

Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs reclamantul A., pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

3.1. În ceea ce privește încheierea atacată, recurentul a susținut că aceasta este netemeinică și nelegală, făcând analiza, pe larg, a textelor legale supuse controlului de neconstituționalitate.

3.2. Pe fond, recurentul a arătat că sentința atacată este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, reluând situația de fapt expusă în fața primei instanțe și motivele de nelegalitate ale actului contestat, cu referire la faptul că, în condițiile în care Consiliul este un organ jurisdicțional, acesta trebuia să-și decline competența în favoarea altei instanțe sau organ jurisdicțional, și la obiectul sesizării, precum și la actele normative incidente.

În esență, a susținut, contrar celor reținute de judecătorul fondului în sensul că nu a indicat în concret niciun criteriu de discriminare conform art. 2 alin. (1) diu O.G. nr. 137/2000 în funcție de care să fi fost pus într-o situație de inferioritate în raport cu persoane aflate în situații comparabile, că a arătat în mod neîndoielnic faptul că este discriminat, modalitatea, cauza și categoria comparabilă de persoane în raport de care este discriminat.

Totodată, a invocat, cu titlu de precedent judiciar, sentința nr. 2347/21.12.2015 a Tribunalului Sălaj, pronunțată în dosarul nr. x/2015, care definește acest tratament juridic diferențiat cu ocazia stabilirii drepturilor salariale la prima numire în funcție ca fiind discriminatoriu.

Potrivit recurentului, în cauză, este vorba de o discriminare indirectă, fiind întrunite cumulativ toate cele trei condiții ale discriminării: inegalitate de tratament, absența unui scop legitim într-o societate democratică și lipsa unui raport rezonabil de proporționalitate, însă prima instanță a reiterat parte din considerentele expuse de către pârâte, fără să arate motivele pentru care discriminarea pretinsă nu întrunește condițiile necesare și la care a făcut trimitere.

În concluzie, a susținut că, deși precedentul judiciar nu constituie izvor de drept, cererea sa este întemeiată și deplin motivată, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, pe fond, admiterea acțiunii.

Prin întâmpinările formulate, intimații-pârâți Inspectoratul General al Poliției Române și Inspectoratul de Poliție Județean Arad au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea sentinței atacate, fiind legală și temeinică.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., excepția tardivității recursului formulat împotriva încheierii din data de 1 noiembrie 2017, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că este întemeiată.

Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, "Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."

Conform art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., "Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate."

Înalta Curte constată că recursul vizând soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale (prin încheierea din 1 noiembrie 2017) a fost declarat și motivat la data de 6 februarie 2018 (în cadrul memoriului de recurs vizând și sentința atacată-dosar) cu mult peste termenul de 48 de ore prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrartiv cu o cerere vizând anularea Hotărârii nr. 43/18.01.2017 emise de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, constatarea discriminării la care a fost supus începând cu încadrarea în serviciu și ulterior până în prezent, înlăturarea acestei discriminări prin aplicarea corectă, nediscriminatorie a legii și obligarea pârâților Inspectoratul General al Poliției Române și Inspectoratul de Poliție Județean Arad, în solidar, la plata de despăgubiri în cuantum de 1500 RON, pentru fiecare an de serviciu în care a fost discriminat, de la încadrare până la înlăturarea discriminării.

Curtea de Apel București a respins atât excepțiile invocate, cât și acțiunea formulată de reclamant astfel cum a fost precizată.

În cauză, criticile formulate de recurent vizează soluția pe fondul cauzei.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

1.1. Cu privire la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta a fost invocat în mod formal, partea a făcut trimitere la aceste prevederi fără însă să formuleze critici care să vizeze nemotivarea sentinței atacate sau că aceasta ar cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanțe respectă exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., judecătorul fondului explicând raționamentul care a fundamentat soluția adoptată.

1.2. Instanța de control judiciar constată că sunt nefondate și criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin Hotărârea nr. 43/18.01.2017, contestată în prezenta cauză, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a admis excepția de necompetență materială. invocată din oficiu, privind interpretarea și aplicarea legilor conform art. 28-32 din Procedura internă de soluționare a petițiilor și sesizărilor, în privința cererii reclamantului, prin care a solicitat să se rețină tratamentul discriminatoriu la care este supus prin neacordarea gradației aferente perioadei cursurilor la instituțiile militare de învățământ superior și nerecunoașterea perioadei cursurilor ca fiind vechime în gradație.

La adoptatea acestei hotărâri, Consiliul a avut în vedere că există o legislație interpretabilă în domeniu, iar interpretarea și aplicarea legii este un atribut exclusiv al instanțelor de judecată, așa încât nu poate avea o ingerință în activitatea puterii judecătorești, prin urmare a apreciat că aspectele sesizate nu intră sub incidența O.G. nr. 137/2000.

Instanța de control judiciar reține că judecătorul fondului a reținut în mod corect că, în raport cu prevederile O.G. nr. 137/2000, nu există reglementată obligația Consiliului de declinare a cauzei în favoarea unei instanțe judecătorești sau a altei instituții așa cum a apreciat recurentul că s-ar fi impus să procedeze această autoritate, care a avut în vedere o necompetență generală în plan administrativ - jurisdicțional a Consiliului, consecința admiterii sale fiind aceea de respingere a sesizării, ca inadmisibile, întrucât aspectele sesizate nu intră sub incidența O.G. nr. 137/2000, și nu de declinare a competenței.

Prin petiția adresată Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (6673/07.11.2016), recurentul-reclamant a solicitat constatarea unei posibile fapte de discriminare săvârșită de angajatorul Inspectoratul General al Poliției Române prin Inspectoratul de PolițieJudețean Arad, pe de-o parte, prin refuzul de a acorda gradația aferentă pentru perioada cursurilor la instituțiile militare de învățământ superior, ofițerilor care nu au lucrat anterior absolvirii iar, pe de altă parte, considerarea acestor cursuri ca vechime în gradație, pentru absolvenții instituțiilor militare de învățământ superior, dacă aceștia au lucrat anterior în alte unități, susținând că la baza discriminării sesizate stă conduita angajatorilor care i-au calculat mai multe sporuri în mod eronat încă de la angajare sau ulterior cu consecința diminuării soldei/salariului.

În susținerea sesizării, reclamantul a invocat nerespectarea/aplicarea greșită de către angajator a următoarelor dispoziții legale cu privire la sporul de gradație: art. 11 din Legea nr. 139/1999 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și pentru acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții; art. 9 din

O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor; anexa 1 - Norme Metodologice la Ordinul M.A.I. nr. 132/2004 pentru aplicarea prevederilor legale referitoare la salarizarea polițiștilor din M.A.I.; art. 11 din Anexa IV a Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice; art. 11 din Anexa VII a Legii-cadru nr. 284/2010 în vigoare din 01.01.2011și art. 3 alin. (3) și (5) din Legea nr. 446/2006 privind pregătirea populației pentru apărare.

Așadar, practica pretins discriminatorie invocată de parte în privința drepturilor salariale constă în modalitatea de interpretare și de implementare a legislației la nivelul autorităților pârâte.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, potrivit cărora, prin discriminare se înțelege "orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Din interpretarea acestui text legal se desprinde concluzia că, pentru existența unei discriminări directe, sancționabile în condițiile O.G. nr. 137/2000, este necesar să fie întrunite, în mod cumulativ, următoarele condiții:

1) să existe un tratament diferențiat - deosebire, excludere, restricție sau preferință;

2) tratamentul diferențiat să fie bazat pe criteriile enumerate de legiuitor sau a unui alt criteriu similar;

3) tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect - restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept.

În alin. (2) al aceluiași articol se prevede că dispoziția de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiurile prevăzute la alin. (1) este considerată discriminare în înțelesul prezentei ordonanțe.

Totodată, conform art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

În aceste condiții, contrar susținerilor recurentului-reclamant, se reține că obiectul petiției sale excede prevederilor O.G. nr. 137/2000, act normativ care nu sancționează orice tratament diferit și doar acel tratament diferențiat aplicat subiectului pasiv în considerarea faptului că face parte dintr-o categorie protejată de această ordonanță.

Or, din conținutul art. 16, art. 18, art. 19 și art. 20 din O.G. nr. 137/2000, reiese că hotărârile emise de Colegiul director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării sunt pronunțate doar în vederea investigării și sancționării contravenționale a faptelor sau actelor de discriminare, fapte înțelese ca acțiuni ori inacțiuni ilicite care încalcă normele dreptului obiectiv, cauzând prejudicii unei persoane, așadar, nu este abilitat Colegiul să emită hotărâri în exercitarea atribuției de interpretare a legislației, acest aspect contravenind principiului separației puterilor în stat prin interferarea în atribuțiile puterii judecătorești.

Prin urmare, tratamentul juridic diferențiat invocat de recurent cu ocazia stabilirii drepturilor salariale la numire în funcție, respectiv o eventuală interpretare eronată a legii de către angajator nu poate constitui un criteriu de discriminare, cum corect a sesizat și judecătorul fondului.

Astfel, recurentul nu a indicat, în concret, niciun criteriu de discriminare prevăzut de către art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, în funcție de care să fi fost pus într-o situație de inferioritate în raport cu alte persoane aflate în situații comparabile în privința salarizării.

De altfel, prin Decizia nr. 35/2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016, de ICCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în exercitarea atribuției de interpretare a legislației, la care a făcut trimitere prima instanță, s-a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Galați în dosarul civil nr. x/2015 și a stabilit că "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (3), alin. (5) și alin. (6) din anexa nr. VII la Legea - cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare și art. 3 din Legea nr. 446/2006, privind pregătirea populației pentru apărare, cu modificările și completările ulterioare, la stabilirea gradațiilor nu se ia în calcul perioada cât un polițist a urmat cursurile unei instituții de învățământ pentru formarea polițiștilor.", rezultând, în aceste condiții, că nu este vorba de situații similare și de neacordare a unui drept recunoscut de lege.

În fine, nici invocarea unor hotărâri judecătorești cu tiltu de precedent judiciar nu poate conduce la o altă soluție, având în vedere că acesta nu constituie izvor de drept, cum chiar partea a afirmat.

Prin urmare, toate criticile recurentuluii sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat împotriva încheierii din 1 noiembrie 2017 privind soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, ca tardiv formulat.

Totodată, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul împotrva sentinței atacate, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul, formulat împotriva încheierii din 1 noiembrie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat.

Respinge recursul, formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 340 din 15 noiembrie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 martie 2020.