ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4411/2023

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-A contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, din data de 11.05.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, Inspectoratul de Poliție Județean Mehedinți, B. șef resurse umane din cadrul IJP și C., inspector șef al Inspectoratului de Poliție Județean Mehedinți, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea Hotărârii Consiliului National pentru Combaterea Discriminării nr. 297 din 01.04.2020, constatarea discriminării față de reclamant, sancționarea pârâților, inclusiv a Colegiului director, pentru discriminare și acordarea de despăgubiri în cuantum de 100.000 RON, cu restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, sancționarea C.N.C.D. și obligarea acestuia la plata de daune morale în cuantum de 100.000 RON pentru lezarea demnității și onoarei. La data de 10.05.2021 D. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul reclamantului, solicitând admiterea cererii de intervenție accesorie fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate și acțiunea reclamantului pe toate capetele de cerere așa cum a fost formulată (rezultând clar și interesul propriu). Prin sentința nr. 1334 din data de 4.12.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX a contencios administrativ și fiscal s-a declinat competanța de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 378 din 24 noiembrie 2021 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal s-au respins excepțiile invocate. S-a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, Inspectoratul de Poliție Județean Mehedinți, Inspector Șef al Inspectoratului de Poliție Județean Mehedinți - C. și Șef Resurse Umane din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Mehedinți - B.. S-a respins cererea de intervenție accesorie formulată în interesul reclamantului de către intervenienta D.. A fost obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2400,22 RON către pârâta B. și 2627,61 RON către pârâtul C..

Căile de atac exercitate în cauză Recurentul reclamant A. a formulat recurs împotriva încheierilor din 10 iunie 2021 și 8 noiembrie 2021 și a sentinței civile nr. 378 din 24 noiembrie 2021 ale Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, iar recurenta-intervenientă D. a formulat reucurs împotriva sentinței civile nr. 378 din 24 noiembrie 2021 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal. 3.1. Recurentul - reclamant, în susținerea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 din C. proc. civ. a invocat următoarele motive de nelegalitate a sentinței: - instanța s-a pronunțat cu încălcarea prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. depășind atribuțiile puterii judecătorești, exigență prevăzută de art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a art. 21 din Constituția României, art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, modificată și completată prin Legea nr. 242/2018, art. 10 din Legea nr. 304/2004, republicată, modificată și completată prin Legea nr. 207/2018 și de art. 6 din C. proc. civ., refuzând să judece cauza; - cei doi funcționari pârâți urmau oricum să fie introduși în cauză conform art. 16 și art. 16 1 din Legea contenciosului administrativ, iar cheltuielile puse în seama (culpa) reclamantului sunt nelegale, acestea putând fi cenzurate datorită faptului că acei funcționari au fost chemați pentru grave carențe privind îndeplinirea atribuțiilor funcționale, iar aceștia puteau conform statutului să se îndrepte către IPJ Mehedinți cu o solicitare de a acoperi aceste cheltuieli (incidente fiind dispozițiile art. 451,453 din C. proc. civ.); - pârâții nu au fost chemați în calitate de persoane fizice ci de funcționari, fiind aplicabile textele anterior menționate din Legea nr. 554/2004, caz în care se constată încălcarea principiului disponibilității; - se reține o încălcare și a art. 425 din C. proc. civ., instanța nereținând în analiză toate argumentele logico-juridice invocate de către reclamantul A. pentru promovarea acțiunii, drept pentru care se constată încă odată excesul de putere, și depășirea autorității judecătorești, fiind încălcate deopotrivă art. 5, art. 397 și art. 425 din C. proc. civ., motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. - în mod greșit instanța de fond a aplicat normele de drept material, deoarece termenul de soluționare de 90 de zile curge de la data sesizării și nu de la altă dată, iar termenul de comunicare de 30 de zile curge de la data luării hotărârii și nu altfel, astfel putând constata motive de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4,5 și pct. 8 din C. proc. civ. - instanța a stabilit existența unui raport de muncă, interpretând greșit actul dedus judecății, fiind vorba despre un raport de serviciu prin raportare atât la legea cadrelor militare cât și la Legea nr. 360/2002 (polițiștii fiind funcționari cu statut special), refuzând să verifice discriminarea care rezultă din tratamentul diferențiat aplicat (art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 din C. proc. civ.. Instanța a reținut că au fost și alți colegi cărora nu le-a fost aprobat raportul dar nu s-a raportat și la cei cărora le-a fost aprobat raportul putând constata o lipsă de imparțialitate a judecării cauzei, prin refuzul comparării situațiilor identice față de care s-a aplicat un tratament diferențiat fără a exista un raționament logico - juridic care să justifice această diferență de tratament, motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. - hotărârea criticată nu respectă condițiile impuse de art. 425 din C. proc. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.), observându-se că instanța de fond nu s-a pronunțat nici asupra celorlalte capete de cerere, desconsiderând art. 397 dar și art. 7 din C. proc. civ. - raportat la prevederile art. 22 din C. proc. civ., instanța, cu exces de putere, nu s-a pronunțat asupra tuturor mijloacelor de apărare sau asupra unei probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii (art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.), respingând proba cu interogatoriul și proba cu martori, revenind și asupra adreselor solicitate, luând în considerare doar înscrisurile depuse de pârâtul C. de la dosar, ce ar reprezenta un "interviu de cunoaștere" pe care l-ar fi susținut în data de 05.02.2019, împrejurare neadevărată, aceste înscrisuri fiind false, cu atestarea necorespunzătoare adevărului si de asemenea, nule, datorita faptului că nu au gradul, numele, prenumele si semnătura persoanei care le-a întocmit, nu au număr de înregistrare; - circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. s-a arătat că judecătorul cauzei a nesocotit principiul contradictorialității, principiul disponibilității si principiul dreptului la apărare si nu a fost imparțial, respingând proba cu martorul propus, interogatoriul, cât și documentele solicitate ca mijloc de probă pentru a se stabili situația de drept; - a respins inclusiv cererea de revenire cu adresă la I.P.J. și I.J.J. Mehedinți, în contextul în care, a arătat motivat că, în realitate, aceste instituții nu au răspuns solicitărilor instanței, astfel cum a învederat pe larg și cum s-a consemnat în încheierea pronunțată în data de 08.07.2021. De asemenea, la același termen de judecată, instanța, în mod greșit, a făcut aplicarea prevederilor care reglementează conexitatea și litispendența, respingând solicitarea de trimitere a dosarului la Judecătoria Dr. Tr. Severin, unde se afla înregistrat dosarul nr. x/2021; - raportat la sesizarea înregistrată la Consiliul National Pentru Combaterea Discriminării cu nr. x din 12.06.2019 în care a precizat faptul ca subofițerii cărora le-au fost aprobate rapoartele de mutare, aveau grade de rudenie cu ofițeri din cadrul Inspectoratului de Jandarmi Județean Mehedinți, ofițeri din cadrul Inspectoratului de Politie Mehedinți, cat si cu aleși locali, rezultă faptul că reclamantul face parte dintr-o categorie defavorizată; - raportat la motivarea C.N.C.D. din Hotărârea nr. 297 din data de 01.04.2020, s-a arătat că din probele depuse la dosar rezultă că în anul 2019 Inspectoratul de politie a aprobat un număr de 10 rapoarte de mutare de la I.J.J. Mehedinți si I.S.U.Mehedinti, iar în anul 2020 au fost aprobate un număr de 17 rapoarte de mutare; totodată, în anul 2019 Inspectoratul de Politie Mehedinți a aprobat un număr de 15 de rapoarte de mutare de la I.J.J. Mehedinți si I.S.U. Mehedinți din care 3 subofițeri aveau sancțiuni disciplinare, iar în anul 2020 au fost aprobate un număr de 21 de rapoarte de mutare, din care doi subofițeri aveau sancțiuni disciplinare. Astfel hotărârea este nelegală și netemeinică cu atestarea necorespunzătoare adevărului, deoarece nu a fost aprobat doar un singur raport al celui care nu avea abateri disciplinare, cum fals este precizat în hotărâre; - un caz concret a fost indicat chiar de cms. șef C. în întâmpinare privind pe E. care a avut depus raport în aceeași perioadă cu care a participat la interviul de cunoaștere și, deși el avea 5 sancțiuni disciplinare i-a fost aprobat raportul de mutare; - a menționat că și-a desfășurat activitatea în cadrul detașamentului de ordine publică, în echipe mixte cu polițiști, obținând calificativul "Foarte Bun", astfel că nu se poate explica aprobarea transferurilor unor pompieri în funcția de polițist, deși aceștia nu îndeplinesc atribuții specifice, cum este cazul recurentului - reclamant; - instanța de fond nu a motivat asupra împrejurării dacă există cazuri similare prin care poate fi comparat cu alți subofițeri pentru a se putea constata discriminarea, precum și asupra împrejurării dacă a fost aprobat doar un singur raport în perioada respectivă așa cum este precizat neadevărat în hotărârea atacată (art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.); - circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., s-a invocat pronunțarea hotărârii cu încălcarea greșită a normelor de drept material, întrucât s-a fundamentat pe înscrisurile depuse de pârâtul C. ce ar reprezenta un "interviu de cunoaștere", înscris nul pentru motivele prezentate cu privire la lipsa elementelor obligatorii de indentificare. Pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4,5,6 și pct. 8 din C. proc. civ. s-a solicitat casarea în totalitate a hotărârii atacate și trimiterea dosarului spre rejudecare, iar, în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare, pronunțându-se o decizie de admitere a acțiunii pe toate capetele de cerere și, implicit, a cererii de intervenție accesorie. 3.2. Recurenta-intervenientă D. a formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 378 din 24 noiembrie 2021 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, solicitând în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 4-6 și 8 din C. proc. civ. admiterea recursului, casarea sentinței atacate și anularea Hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 297/01.04.2020.

Apărările formulate în cauză Intimatul - pârât Inspectoratul de Poliție Județean Mehedinți a depus întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității, respinsă în ședința publică, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. S-a arătat că mutarea în cadrul IPJ nu reprezintă o facultate, astfel că nu se poate vorbi de o îngrădire a vreunui drept, iar la analizarea cererii reclamantului nu a fost avute în vedere criterii pe bază de rasă, naționalitate, apartenență la o categorie defavorizată pentru a constitui temei al discriminării. Intimata -pârâtă B. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, respinsă în ședința publică, reiterând excepția lipsei calității procesuale pasive. Pe fondul recursului s-a solicitat respingerea acestuia ca nefodat și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

Procedura de soluționare a recursului Recurentul - reclamant a invocat prin notele scrise depuse la data de 10.05.2023 excepția de nelegalitate a hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 297/2020, formulând și cerere de sesizare a parchetului pentru fals intelectual în emiterea acestui act, pe care Înalta Curte, în ședință publică le-a calificat ca fiind dezvoltări ale motivelor de recurs, în raport de criticile concrete dezvoltate.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, Înalta Curte constată următoarele: 6.1. Analizând cu prioritate excepția netimbrării recursului formulat de recurenta-intervenientă D., invocată din oficiu, Înalta Curte constată că recursul nu îndeplinește cerințele prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu s-a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru. Potrivit art. 486 alin. (3) C. proc. civ., mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității. Prin adresa comunicată în data de 17.02.2022, a fost adusă la cunoștința recurentei - interveniente obligația de achitare a taxei judiciare de timbru în cuantum de 200 RON. Împotriva acestei dispoziții recurenta a formulat cerere de reexaminare soluționată prin încheierea din Camera de Consiliu de la 24 mai 2023, prin respingerea cererii ca tardiv formulată. Deși i s-a adus la cunoștință, obligația achitării taxei judiciare de timbru conform prevederilor O.U.G. nr. 80/2013 sub sancțiunea anulării recursului, recurenta - intervenientă nu s-a conformat dispoziției instanței până la termenul din data de 10 octombrie 2023, când cauza a rămas în pronunțare. Potrivit art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acestea se plătesc anticipat iar, conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ., cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza finală coroborat cu art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., republicat, va anula recursul formulat de recurenta intervenientă ca netimbrat. 6.2. Analizând recursul formulat de recurentul - reclamant A., Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a fi grupate criticile comune, în condițiile in care aceeași critică a fost încadrată de recurent în toate de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 din C. proc. civ., urmând a fi soluționate unitar, în măsura în care constatarea legalității hotărârii primei instanțe prin prisma nomelor incidente raportului juridic dedus judecății (O.G. nr. 137/2000), exclude în mod logic argumentele contrare susținute prin motivele de recurs. 6.2.1 Situația de fapt În data de 12.06.2019 reclamantul angajat al I.J.J. Mehedinți a înregistrat pe rolul CNCD sesizarea nr. 3276 formulată în contradictoriu cu Inspectoratul de Poliție al Județului Mehedinți, B. și C., considerând că i s-a adus un prejudiciu de imagine și probității profesionale fiind discriminat comparativ cu ceilalți colegi ai săi ce s-au mutat în Inspectoratul de Poliție al Județului Mehedinți prin neaprobarea mutării, motivat de existența unor abateri disciplinare. Prin Hotărârea nr. 297 din data de 01.04.2020, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat că nu se întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare, nefiind în situația unor fapte comparabile. Analizând cererea recurentului reclamant instanța de fond a constatat că faptele susținute nu conduc la prezumția că acesta a fost discriminat pe un criteriu din cele prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonată, respectiv că a fost supus unui tratament diferit în raport de alți angajați ai pârâtului I.P.J. Mehedinți, aflați în aceleași condiții de muncă, tratament care a avut la bază unul dintre criteriile expres prevăzute de textul de lege. 6.2.2. Analizând motivele de recurs încadrate de recurentul - reclamant în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de recurs vizează depășirea atribuțiilor puterii judecătorești și nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea, de către instanța de judecată, a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative. Din verificarea motivelor se observă că recurentul-pârât nu invocă imixtiunea instanței judecătorești fie în atribuțiile puterii legislative sau executive, fie în domenii excluse puterii judecătorești, ci invocă argumente privind greșita aplicare a dispozițiilor C. proc. civ., raportat la respingerea cererii de chemare în judecată, aspecte care se circumscriu cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind greșita aplicare a normelor de drept material. Operațiunile de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale sunt atributul exclusiv al instanțelor de judecată și sunt inerente procesului decizional. Se constată că, deși subsumate acestui caz de casare, criticile expuse nu vizează, propriu-zis, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, ci au în vedere, în realitate, concluzia la care a ajuns judecătorul ca urmare a dezlegării problemei de drept deduse judecății în raport de dispozițiile O.G. nr. 137/2000. Constată astfel Înalta Curte, că nu se poate reproșa instanței de fond, pe calea acestui motiv de recurs, interpretarea unui text de lege în alt sens decât cel pretins de reclamant. 6.2.3. Înalta Curte reține că sunt nefondate argumentele invocate de recurentul - reclamant, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aplicabil atunci "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității". Astfel, aceste prevederi vizează neregularități de ordin procedural sancționate potrivit art. 174 din C. proc. civ., care definește nulitatea ca fiind sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă, fiind absolută, atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public, și relativă, în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat. Înalta Curte amintește că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt incidente atunci când partea care invocă acest motiv de nelegalitate dovedește o vătămare care i-a fost produsă pe parcursul judecății fondului prin nerespectarea normelor de procedură sancționate cu nulitatea, ceea ce nu este cazul în cauză. Reține Înalta Curte că prin încheierea de ședință din data de 10 iunie 2021 instanța a respins, ca neconcludente, proba cu martorul și proba constând în interogatoriu, încuviințând în parte cererea cu privire la efectuarea unei adrese către pârâtul I.P.J. Mehedinți, în sensul de a comunica câte rapoarte de mutare s-au formulat în anii 2019 și 2020, probă asupra căreia a revenit motivat prin încheierea din data de 8 iulie 2021. Astfel, din punct de vedere al încălcării normelor de drept procesual nu se poate reține incidența motivului de recurs, cu precizarea că în ceea ce privește concludența probelor, aceasta urmează a fi analizată de instanța de recurs cu ocazia soluționării fondului litigiului dedus judecății, în limitele criticilor de nelegalitate susceptibile a face obiectul recursului. În ceea ce privește critica privind modalitatea de soluționare a excepțiilor conexității și litispendenței, în raport de dosarul nr. x/2021 aflat pe rolul la Judecătoriei Drobeta Tr. Severin, se constată că în mod corect s-a respins solicitarea recurentului - reclamant de trimitere a dosarului respectivei instanțe prin încheierea de ședință din data de 8 iulie 2021. Reține Înalta Curte că nu este îndeplinită tripla cerință, de obiect, părți și cauză, în condițiile în care prezenta acțiune reprezintă o cerere în contencios administrativ formulată împotriva hotărârii emise de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării care se judecă potrivit procedurii prevăzute de O.G. nr. 137/2000. Se constată astfel, că nu se reține o nepronunțate a instanței asupra mijloacelor de apărare sau asupra unei probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. 6.2.4. Referitor la criticile care privesc nemotivarea hotărârii, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), invocat de recurent, este nefondat. Potrivit art. 425 din C. proc. civ.:"(1) Hotărârea va cuprinde: b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;". Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reamintește că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești. Sub acest aspect, Curtea reține că, într-adevăr, așa cum s-a statuat într-o jurisprudență constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului includ obligația de a motiva hotărârile judecătorești (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părților să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deși o instanță internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, aceasta trebuie să-și justifice activitățile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 și cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79). Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; cauza Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27). Din această jurisprudență, Curtea reține că noțiunea de proces echitabil, deși art. 6 alin. (1) obligă instanțele să își motiveze deciziile, nu poate fi înțeleasă în sensul de a se impune un răspuns detaliat pentru fiecare argument [cauzele Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81], ci impune doar ca o instanță internă care și-a motivat decizia pe scurt - fie prin însușirea motivelor furnizate de o instanță de grad inferior sau altfel - să fi examinat totuși în mod real chestiunile esențiale supuse atenției sale și să nu se fi mulțumit să confirme pur și simplu concluziile unei instanțe de grad inferior (cauza Helle împotriva Finlandei, pct. 60). Mai mult, instanța europeană a recunoscut că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 în fine). Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanța de fond și-a motivat sentința în acord cu dispozițiile art. 425 din C. proc. civ. și cu respectarea garanțiilor implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea mai reține și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Curtea apreciază că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată, considerentele acesteia nu sunt nici contradictorii și nici străine de natura cauzei și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar, al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei, motivarea având o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind astfel respectate cerințele unui proces echitabil. De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale s-a invocat în esență greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material, aspecte ce vor fi încadrate de către instanță în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și analizate ca atare în cele ce urmează. 6.2.5. Cu privire la situația de fapt, recurentul -reclamant a reclamat săvârșirea unei fapte de discriminare, arătând, în esență, că deși a îndeplinit toate condițiile de eligibilitate, pârâtul I.P.J. Mehedinți i-a aplicat un tratament diferențiat în situații juridice identice față de subofițerii cărora li s-a aprobat raportul de mutare în anii 2019-2020, subofițeri cu grade de rudenie cu ofițeri din cadrul I.P.J. Mehedinți, I.J.J. Mehedinți și cu aleși locali, recurentul - reclamant fiind discriminat în raport de categoria socială din care face parte, astfel că hotărârea emisă de C.N.C.D. și menținută de prima instanță a fost dată cu greșita interpretare a actului juridic dedus judecății. Relativ la motivul de anulare a hotărârii nr. 297/01.04.2020 pentru nerespectarea termenului de adoptare a acesteia de 90 de zile de la data sesizării CNCD, Înalta Curte constată că Dispozițiile art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 și de art. 77 din Ordinul C.N.C.D. nr. 144/2008, reglementează un termen de 90 de zile în care se emite hotărârea Colegiului director de soluționare a unei sesizări. Cu privire la natura acestui termen, respectiv de recomandare sau termen imperativ, practica Înaltei Curți este constantă, în sensul că termenul de 90 de zile este un termen de recomandare menit să determine celeritatea desfășurării procedurii și nu unul de decădere, nefiind prevăzută nicio sancțiune pentru încălcarea respectivului termen. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a pronunțat asupra naturii juridice a termenului de 90 de zile prin Decizia nr. 819/2008, sau prin Decizia nr. 2394 din data de 22 iunie 2017, sub imperiul Noului C. proc. civ., prin care a fost înlăturată teza recurentei-reclamante în sensul că hotărârea CNCD se impune a fi anulată pentru încălcarea prevederilor imperative ale art. 20 alin. (7) teza I și art. 20 alin. (8) din O.G. nr. 137/2000, reținând instanța că termenul de 90 zile de adoptare și cel de 30 de zile de comunicare a hotărârii CNCD au caracter de recomandare, încălcarea acestora neconstituind o cauză de nulitate a hotărârii prin care a fost soluționată sesizarea petentei. Asupra fondului, astfel cum s-a arătat, prin sentința atacată instanța de fond a reținut că pentru a ne găsi în situația unei fapte de discriminare trebuie să avem două situații comparabile la care tratamentul aplicat să fi fost diferit, iar tratamentul diferențiat trebuie să fie bazat pe unul dintre criteriile prevăzute de lege. Potrivit dispozițiilor art. 16 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării îndeplinește rolul de garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, iar potrivit dispozițiilor art. 18 din același act normativ, Consiliul este responsabil cu aplicarea și controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate, precum și în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării. Înalta Curte reține că sunt fondate argumentele recurentului potrivit cărora aspectele semnalate de reclamanții intimați nu pot intra sub incidența O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea faptelor de discriminare, prin admiterea necompetenței materiale. O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare prevede că tratamentul diferit pentru definirea discriminării trebuie să aibă la bază o serie de criterii prevăzute la alin. (2), referitoare la rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, vârstă, handicap, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect, restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și trebuie să se refere la persoane aflate în situația comparabile dar care sunt tratate în mod diferit. O.G. nr. 137/2000 analizează fapte de discriminare care prin criteriile mai sus anunțate se diferențiază de fapte care sunt de natură să producă aceleași consecințe, dar intră sub incidența altor acte normative, cum ar fi Codul Muncii sau Legea contenciosului administrativ (pentru funcțiile publice): Or, ceea ce reclamă recurentul - reclamant nu se identifică cu nici un criteriu prevăzut de art. 2 din O.G. nr. 137/2000, motivul refuzului nejustificat de avizare a mutării în cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Mehedinți nefiind bazat pe criterii precum handicapul, rasa, naționalitatea, etnia, limba, religia, categoria socială, convingerile, sex, orientarea sexuală, vârsta, apartenența la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu de discriminare. Comportamentele discriminatorii la care se referă O.G. nr. 137/2000 nu provin din modalitatea diferită de interpretare și aplicare a unor acte normative, ci din raportarea la un criteriu concret de discriminare. În acest sens sunt și cele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1.011 din 8 noiembrie 2007 publicată în Monitorul Oficial nr. 809 din 27 noiembrie 2007 și Deciziile nr. 818, 819, 820 si 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial nr. 537 din 16.07.2008, în care s-a arătat că: "Prin actul normativ menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și nediscriminare stabilite de către Constituția României, precum și de către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea prejudiciului cauzat. Actul normativ criticat sancționează contravențional orice deosebire, excludere, restricție sau preferință care are ca scop ori efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în domeniul politic, economic, social și cultural ori în orice alte domenii ale vieții publice, dacă deosebirea, excluderea, restricția sau preferința se datorează apartenenței la o rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială, respectiv convingerilor, sexului sau orientării sexuale ori apartenenței la o categorie defavorizată." În acord cu statuările Curții Constituționale, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării investighează, constată și, implicit, sancționează fapte de discriminare. Legislația privind combaterea discriminării are ca scop protejarea acestor relații sociale iar nu vătămările reclamate cu prilejul aplicării de către pârât a dispozițiilor legale în materie reglementate de Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, în analiza dosarului ce i-a fost supus analizei referitor la solicitarea de a i se admite mutarea la o alta unitate M.A.I., respectiv în cadrul I.P.J. Mehedinți. Observă Înalta Curte că, atât hotărârea pronunțată de Consiliul National pentru Combaterea Discriminării (paragrafele 28 și 29), cât și prima instanță, au avut în vedere că în cauză recurentul reclamant nu a probat împrejurarea că tratamentul diferențiat reclamat este bazat pe vreunul dintre motivele mai sus arătate, expres prevăzute de lege. Referirea în cadrul hotărârii C.N.C.D. asupra existenței unor sancțiuni disciplinare, precum și cea efectuată de prima instanță cu privire la aspecte privind persoana recurentului reclamant și care ar rezulta din parcursul profesional, confirmă această concluzie, respectiv că refuzul avizării este fundamentat pe alte considerente și nu se bazează pe motive de handicap, rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingerile, sex, orientarea sexuală, vârsta, apartenența la o categorie defavorizată. Recurentul - reclamant nu face dovada contrară, iar argumentul invocat în sensul că ar face parte dintr-o categorie defavorizată întrucât persoanelor cărora li s-a admis cererea de mutare ar avea rude printre ofițeri, urmează a fi respins ca neavenit, întrucât nu se încadrează în textul de lege. Exercitarea de către pârât a competențelor privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare nu include și pronunțarea asupra unor aspecte de legalitate sau temeinicie cu privire la situația concretă a reclamantului, privind refuzul acordării vizei de aprobare a mutării. Din această perspectivă, Înalta Curte constată documentele depuse la dosar, atât fișa de interviu depusă de intimatul - pârât, cât și adresele emise de Inspectoratul Județean Mehedinți depuse de recurentul - reclamant în fața instanței de recurs cu privire la calificativele obținute de acesta în activitate, cursurile urmate și competențele dobândite, situația posturilor vacante, situația rapoartelor privind solicitările de mutare a altor angajați în perioada sau în afara perioadei avute în vedere de C.N.C.D. la pronunțarea hotărârii, existența sau nu a unor abateri disciplinare pentru reclamant sau pentru alte persoane, adresele referitoare la radierea sancțiunilor aplicate, precum și acte (ordonanțe, declarații de martori) din dosare penale instrumentate ca urmare a plângerilor formulate de recurentul - reclamant, nu pot fi valorificate în prezenta procedură ci, eventual, într-o acțiune îndreptată împotriva refuzului nejustificat de admitere a cererii de transfer și care nu este de competența pârâtului. În concluzie, contrar susținerilor recurentului - reclamant, se constată că instanța de fond a interpretat corect actul dedus judecății, întrucât în cadrul procedurii derulate conform O.G. nr. 137/2000 în fața Consiliului National pentru Combaterea Discriminării nu se poate aprecia dacă refuzul autorității în cauză de a modifica raporturile de serviciu prin aprobarea mutării este unul justificat și în limitele legii, ci doar de a constata dacă sunt întrunite sau nu cumulativ elementele constitutive ale art. 2 din O.G. nr. 137/2000. Prin urmare, Înalta Curte constată că hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 297/2020 este legală și temeinică, iar sentința recurată este pronunțată cu corecta aplicarea a normelor de drept incidente. 6.2.6. În cadrul motivelor de recurs, a mai susținut recurentul - reclamant faptul că cei doi funcționari pârâți urmau oricum să fie introduși în cauză conform art. 16 și art. 16 1 din Legea contenciosului administrativ, astfel că în mod greșit instanța de fond nu a procedat la cenzurarea cererii de cheltuieli de judecată în raport de dispozițiile art. 451 și art. 453 din C. proc. civ. Asupra acestui aspect constată Înalta Curte că dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. fac trimitere la calitatea de "parte în proces" fără a distinge asupra poziției acesteia în raport de raportul juridic dedus judecății, astfel cum, fără temei, propune recurentul - reclamant. Referitor însă la motivul de recurs privind cenzurarea cuantumului cheltuielilor de judecată, se reține inadmisibilitatea invocării acestuia, având în vedere cele statuate prin Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii nr. 3/2020 în sensul că, motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. 6.2.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată în recurs, Înalta Curte reține, față de dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care: "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", caracterul întemeiat al cererilor formulate de intimata - pârâtă B. și de intimatului pârât C., conform chitanțelor care atestă plata onorariilor de apărători de 3000 de RON și, respectiv, de 5000 de RON, urmând a le încuviința. Totodată, Înalta Curte va face aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. potrivit cărora: "Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei.", în condițiile în care apărările reprezintă o reiterare a aspectelor susținute în fața primei instanțe, dispunând obligarea recurentilor, în solidar, la plata sumelor de 1000 de RON, reprezentând onorariul apărătorului intimatei - pârâte B. și la plata sumei de 1000 de RON, reprezentând onorariul apărătorului intimatului pârât C.. 7. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) teza finală coroborat cu art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., republicat, va anula recursul formulat de recurenta intervenientă ca netimbrat și, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant, ca nefondat.