ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4386/2023

Ședința publică din data de 05 octombrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 03 iunie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună constatarea nulității Hotărârii nr. 48/22.01.2010, emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și exonerarea de la plata amenzii contravenționale în cuantum de 5.000 RON, iar în subsidiar:

i) înlocuirea sancțiunii contravenționale cu avertisment;

ii) reducerea sancțiunii contravenționale proporțional cu gradul de pericol social, în principal la minimul acesteia de 1.000 RON.

Reclamantul a depus cerere modificatoare și completatoare a cererii de chemare în judecată, în sensul lărgirii cadrului procesual prin introducerea în cauză și a pârâtei B., a funcționarului care a participat la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori, după caz, care se face vinovat de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, a pârâtului C. cât și a pârâtului D. (membri ai pârâtei Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării). De asemenea, a solicitat acordarea de despăgubiri morale în cuantum de 50.000 RON cauzate ca urmare a elaborării/emiterii/încheierii actului administrativ individual contestat.

Prin sentința civilă nr. 414 din 26 martie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea completată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, B., C. și D., a anulat Hotărârea nr. 48/22.01.2020, emisă de pârât și a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 414 din 26 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs principal pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și recurs incident reclamantul A..

3.1. Pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a formulat recurs principal, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii formulate împotriva sa.

Recurentul-pârât a învederat că, deși instanța de fond nu a reținut că nesoluționarea lipsei dovezii calității de reprezentant al B. ar reprezenta un motiv de anulare a hotătârii CNCD deduse judecății, întrucât acest aspect nu a produs nicio vătămare intimatului-reclamant, având în vedere că semnatarul sesizării avea calitatea cerută de lege și a făcut dovada calității de reprezentant al acestei organizații în fața instanței, critică argumentele instanței de fond privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 10 și 65 alin. (1) din procedura CNCD de soluționare a petițiilor, sub aspectul analizei excepției lipsei dovezii calității de reprezentant al B..

Astfel, misiunea instituțională, circumscrisă rolului activ al Consiliului, corelativ principiului oficialității în materie contravențională, a fost prevăzută și luată în considerarea de către CNCD la respingerea excepției, invocând dispozițiile art. 19 din O.G. nr. 137/2000, acelea care instituie inclusiv exercitarea competențelor de soluționare din oficiu.

Printr-un alt set de critici, recurentul-pârât a susținut, în esență, că în analiza îndeplinirii elementelor constitutive ale faptei de discriminare în cauză, instanța de fond a aplicat eronat, raportat la obiectul cauzei, dispozițiile art. 2 alin. (1) și ale art. 15 din O.G. nr. 137/2000, sub aspectul neîndeplinirii condiției ca afirmațiile să fi avut drept scop atingerea demnității minorității maghiare și/sau crearea unei atmosfere umilitoare, degradante pentru aceasta.

În ceea ce privește reținerea primei instanței în sensul că în cauză ar lipsi scopul atingerii demnității minorității maghiare, a arătat că acest argument este unul neîntemeiat.

Astfel, privitor la îndeplinirea condiției speciale a răspunderii juridice, respectiv stabilirea vinovăției, prin raportare la elementele subiective intelectiv și volitiv, astfel cum transpar din conduita autorului faptei, pentru a aprecia oportunitatea răspunderii juridice trebuie stabilit dacă fapta a fost săvârșită cu vinovăție, manifestată sub forma dolului (intenție directă sau indirectă) sau, în ultimă instanță, a culpei (cu prevedere sau simplă).

În cauză, sub aspectul răspunderii juridice de natură contravențională, este necesar a se reține vinovăția în oricare dintre formele sale.

Analiza condiției privind vinovăția se realizează prin raportare la dispozițiile legale în ipotezele cărora a fost stabilită și constatată fapta în cauză drept contravenție, în speță dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

Recurentul-pârât a mai arătat, în esență, că dreptul lezat în speță este dreptul la demnitate, onoare și prestigiu al persoanei, interdependent "exercitării" în condiții de egalitate și nediscriminare, sub pretenția subiectivă a posedării neștirbite a caracteristicilor autorității morale, în acord cu dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 137/2000R, în lumina art. 16 alin. (1), coroborat cu art. 30 alin. (6) din Constituție, respectiv art. 14, coroborat cu art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului, cât și art. 1, raportat la art. 2 și 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Astfel, afirmațiile împricinate, prin conținutul, respectiv limbajul vexant utilizat, au potențialul atingerii demnității ori creării unei atmosfere de ostilitate, degradare, umilire și ofensare la adresa tuturor persoanelor apartenente minorității maghiare din România, iar exercitarea libertății de exprimare, din perspectiva alin. (1) al art. 30 din Constituție nu trebuie să se plaseze în antiteză cu dispozițiile constituționale ale alin. (2) din același articol, care statuează expressis verbis că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine și nici cu cele ale alin. (2) al art. 10 din Convenție, care stipulează că exercitarea libertății de exprimare comportă îndatoriri și responsabilități, putând fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru protecția moralei sau a reputației altora.

În sensul celor susținute, recurentul-pârât a invocat jurisprudența în materie a Curții de Apel București și a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

3.2. Reclamantul A. a formulat recurs incident, în condițiile în care, pe de o parte, i-a fost respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri morale în cuantum de 50.000 RON, iar pe de altă parte, celelalte motive de nulitate, respectiv celelalte excepții invocate în cadrul procedurii administrativ-jurisdicționale din fața CNCD, au fost respinse de prima instanță ca neîntemeiate.

Printr-un prim set de critici, recurentul-reclamant a susținut că sentința recurată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 16 și ale art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 privind repararea prejudiciului.

Printr-un alt set de critici, recurentul-reclamant a învederat că, în cauză, în cadrul procedurii administrativ-jurisdicționale a fost încălcat atât dreptul la apărare al părților reclamate, drept fundamental prevăzut atât de art. 24 din Constituția României, cât și de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care la art. 42 alin. (2) lit. a) stipulează dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere, dar și chiar expres prevăzut de autoritatea pârâtă (în dubla sa calitate și de legiuitor și de organ sancționator) prin cadrul art. 3 al Ordinului nr. 144/2008 privind aprobarea Procedurii interne de soluționare a petițiilor și sesizărilor.

Recurentul-reclamant a mai invocat, de asemenea, autoritatea de lucru judecat provizoriu a sentinței civile pronunțate în dosarul nr. x/2020, precum și faptul că excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a B. nu a fost soluționată de CNCD în cadrul procedurii de judecată, cu văduvirea atât a dreptului la apărare al părții reclamate, cât și prin neclasarea plângerii.

Totodată, recurentul-reclamant a mai învederat și încălcarea dreptului la apărare al părții reclamate în soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a petentei B. prin soluționarea excepției în baza unui înscris denumit "Statutul de funcționare" al petentei - statut ce însă lipsește din dosarul administrativ, precum și încălcarea dreptului la apărare în soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a petentei.

Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a susținut excepția lipsei de interes a petentei, apreciind că petiția prezintă un interes vădit nelegitim și injust, având doar un rol șicanator, cu scopul de discreditare și intimidare prin transmiterea unei simple hârtii, în condițiile în care această petiție urma a fi soluționată de două persoane de etnie maghiară, cu o atitudine vădit părtinitoare.

Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul principal, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a formulat întâmpinare la recursul incident, prin care a solicitat respingerea acestuia, apreciind ca netemeinice criticile formulate de partea adversă.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul principal declarat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și recursul incident declarat de reclamantul A. sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

II.1 Motivul de recurs invocat de recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Criticile privind considerentele instanței de fond prin care a respins motivul de nelegalitate a hotărârii CNCD referitor la excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a B., sunt nefondate.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de recurs reține că, în raport de prevederile art. 63 din Ordinul nr. 144/2008 privind aprobarea Procedurii interne de soluționare a petițiilor și sesizărilor în procedura administrativă, acesta trebuia să se pronunțe cu prioritate asupra excepției lipsei dovezii calității de reprezentant, din conținutul Hotărârii nr. 48/22.01.2020 nereieșind că aceasta ar fi fost emisă ca urmare a exercitării competențelor de soluționare din oficiu ale organului administrativ emitent.

Totodată, în condițiile în care la dosarul administrativ nu a fost depus Statutul și Actul constitutiv al Asociației, existente la data sesizării CNCD, din care să rezulte calitatea domnului E., acesta avea obligația să depună dovada calității de reprezentant.

Neîntemeiate sunt și criticile recurentului-pârât referitoare la greșita aplicare și interpretare de către instanța de fond a prevederilor art. 2 alin. (1) și ale art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

Procedând la propria analiză a conținutului hotărârii CNCD contestată în prezenta cauză, instanța de control judiciar constată că, prin Hotărârea nr. 48/22.01.2020, pârâtul CNCD a reținut în esență că fapta reclamantului, în calitate de moderator al unei emisiuni TV, este aceea de a fi făcut afirmații grave la adresa cetățenilor maghiari, acestea fiind:

"Țara este totuși relativ întreagă în sfârșitul lui 2018, chiar dacă a pierdut controlul asupra a două județe. Vorbim de Harghita și Covasna, aia nu mai sunt județe românești, dacă am respecta adevărul. Acolo practic românul este proscris, el nu mai are ce să caute."

S-a constatat de autoritatea pârâtă că aceasta îndeplinește condițiile prevăzute de art. 15 din O.G. nr. 137/2000, fiind un comportament manifestat în spațiul public, afirmațiile fiind făcute în cadrul unei emisiuni TV, fiind false și având ca scop atingerea demnității și crearea unei atmosfere umilitoare, degradante, ofensatoare, îndreptată împotriva minorității maghiare din România. Se arată în hotărâre că afirmațiile reclamantului sunt false deoarece acesta nu aduce nicio probă care să facă dovada că statul român nu ar deține suveranitate asupra celor două județe și transmite o informație falsă care creează frică, ură, neîncredere, având în mod evident ca scop atingerea demnității și crearea unei atmosfere umilitoare, degradante .

Conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

În deplin acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că nu s-a arătat în cadrul hotărârii contestate care este în concret fapta de discriminare dintre cele prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 imputată reclamantului, afirmațiile reținute de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nerelevând nicio deosebire sau excludere în scopul de a fi restrânse sau înlăturate folosința și exercitarea în condiții de egalitate a drepturilor și libertăților fundamentale ale comunității maghiare.

Potrivit art. 15 din O.G. nr. 137/2000, Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naționalist-șovină, de instigare la ură rasială sau națională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia.

Înalta Curte constată că reclamantul a fost sancționat prin decizia supusă controlului de legalitate pentru afirmațiile din cadrul emisiunii "Lumea lui A.", o emisiune de tipul revista presei, încadrată de radiodifuzor ca fiind un pamflet.

Prin natura formatului emisiunii, reclamantul nu comunică informații pe care le obține în premieră, ci relatează evenimente din actualitatea zilnică, cărora le oferă propria judecată de valoare, în acord cu genul emisiunii.

Așadar, emisiunea realizată de reclamant nu este un buletin de știri, aspect despre care telespectatorii sunt informați în prealabil.

Afirmațiile reținute ca fiind discriminatorii au fost făcute în contextul sărbătoririi centenarului și a discuțiilor din spațiul public generate de un articol al unei agenții germane de presă care a prezentat ziua de 1 decembrie ca fiind ziua în care românii și autoritățile de la București serbează 100 de ani de la anexarea unei părți a Ungariei, iar reclamantul a exprimat o opinie proprie, în stil ironic, arătând că "țara este totuși relativ întreagă", arătându-și totuși rezerva cu privire la două județe în care, susține el, țara ar fi "pierdut controlul".

În acord cu opinia instanței de fond, nu se poate reține că afirmația reclamantului, făcută în cunoscutul stil jurnalistic satiric, în timpul unei emisiuni încadrată astfel, ar putea fi considerată ca o informație despre o situație factuală concretă - pierderea suveranității României asupra a două județe în care românii ar fi proscriși, așa cum susține autoritatea pârâtă, un observator obiectiv și de bună-credință neputând aprecia aceste afirmații ca o situație factuală reală, ci ca pe o judecată de valoare, o opinie proprie și care nu poate fi decât subiectivă.

Revenind la genul emisiunii, despre care telespectatorii au fost încunoștințați în prealabil, se constată că definiția acestui stil literar constă într-o specie literară în versuri sau în proză, cu caracter satiric, într-un limbaj violent și agresiv, cu caracter satiric, în care scriitorul înfierează anumite tare morale, concepții politice, aspecte negative ale realității sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc.

Judecățile de valoare ale reclamantului se încadrează atât în normele genului abordat, dar și în limitele exercitării dreptului la liberă exprimare, fiind abordată o temă de interes general, care viza un subiect ce a suscitat interesul public în contextul sărbătoririi centenarului, astfel că erau acceptabile și ideile sale exagerate și provocatoare.

De altfel, afirmațiile reclamantului nu includ nicio imputație factuală, fiind exclusiv judecăți de valoare emise cu privire la o temă expusă în actualitatea zilei.

În consecință, o astfel de judecată de valoare este protejată de libertatea de exprimare și nu poate prin ea însăși "să creeze ură, frică și neîncredere" sau să reliefeze "profilul negativ" al întregii etnii sau comunități maghiare din România, așa cum a susținut și extrapolat recurentul-pârât, neputându-se justifica caracterul evident al scopului atingerii demnității minorității maghiare și al creării unei atmosfere umilitoare degradante pentru această minoritate, scop prevăzut de art. 15 teza a doua.

În acest sens se are în vedere și faptul că libertatea de exprimare, astfel cum este consacrată în art. 10, este însoțită de excepții care necesită o interpretare strictă, iar nevoia de a o restrânge trebuie să fie stabilită în mod convingător [Stoll împotriva Elveției (MC), pct. 101, și amintită în hotărârile Morice împotriva Franței (MC), pct. 124 și Pentikäinen împotriva Finlandei (MC), pct. 87].

În opinia Curții, se referă la un interes general chestiunile care afectează publicul într-o asemenea măsură încât acesta poate să se intereseze în mod legitim de așa ceva, care îi stârnesc atenția sau îl preocupă în mod semnificativ, în special pentru că acestea privesc bunăstarea cetățenilor sau viața comunității. Acest lucru este valabil și pentru chestiuni care pot să genereze o mare controversă, care privesc o temă socială importantă sau care se referă la o problemă despre care publicul ar avea un interes să fie informat [Satakunnan Markkinapörssi Oy și Satamedia Oy împotriva Finlandei (MC), pct. 171].

Mai mult, în ceea ce privește nivelul de protecție, Articolul 10 § 2 din Convenție prevede o sferă de aplicare mică pentru restricțiile legate de discursul politic sau dezbaterile pe teme de interes public (vezi spețele Sürek c. Turciei (nr. 1) [GC], nr. 26682/95, § 61, CEDO 1999-IV; Lindon, Otchakovsky-Laurens și July c. Franța [GC], cu numerele 21279/02 și 36448/02, § 46, CEDO 2007-IV; și Axel Springer AG c. Germania [GC], nr. 39954/08, § 90, CEDO 2012). Prin urmare, un nivel ridicat de protecție a libertății de exprimare, în care autoritățile au astfel o marjă foarte îngustă de apreciere, va fi acordat în mod normal în situații în care observațiile fac referire la o chestiune de interes public, cum este mai ales cazul remarcilor legate de funcționarea puterii judecătorești, chiar în contextul unor proceduri aflate încă pe rol pentru ceilalți învinuiți (vezi Roland Dumas c. Franța, nr. 34875/07, § 43, 15 iulie 2010, și Gouveia Gomes Fernandes și Freitas e Costa c. Portugalia, nr. 1529/08, § 47, 29 martie 2011). Un anumit grad de ostilitate (vezi dosarul E.K. c. Turciei, nr. 28496/95, §§ 79-80, 7 februarie 2002) și gravitatea potențială a anumitor remarci (vezi Thoma c. Luxembourg, nr. 38432/97, § 57, CEDO 2001-III) nu înlătură dreptul la o protecție de nivel înalt, dată fiind existența unei chestiuni de interes public (vezi Paturel c. Franța, nr. 54968/00, § 42, 22 decembrie 2005, Morice împotriva Franței pct. 125).

În plus, Curtea a făcut întotdeauna o distincție între declarațiile de fapt și judecățile de valoare. În vreme ce existența unor fapte poate fi demonstrată, veridicitatea judecăților de valoare nu poate fi dovedită (a se vedea, printre multe altele, Morice, citată anterior, pct. 126, și Feldek împotriva Slovaciei, nr. 29032/95, pct. 75, CEDO 2001-VIII). Pentru a face distincție între o afirmație factuală și o judecată de valoare, este necesar să se țină seama de circumstanțele cauzei și de tonul general al observațiilor (a se vedea Brasilier împotriva Franței, nr. 71343/01, pct. 37, 11 aprilie 2006), având în vedere că afirmațiile referitoare la chestiuni de interes public pot constitui, pe această bază, mai degrabă judecăți de valoare decât declarații de fapt (a se vedea Paturel împotriva Franței, nr. 54968/00, pct. 37, 22 decembrie 2005).

Nu în ultimul rând, în ceea ce privește jurisprudența invocată de recurentul-pârât, Înalta Curte reține că practica instanțelor judecătorești în această materie nu constituie izvor de drept în sistemul judiciar român, iar faptul că pentru alte afirmații, făcute în contexte diferite, reclamantul ar fi fost sancționat, nu poate constitui motiv pentru interpretarea dispozițiilor legale în sensul dorit de recurentul-pârât, situațiile premisă fiind distincte.

Având în vedere aceste aspecte, instanța de control judiciar apreciază că sentința recurată este legală, fiind pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente circumstanțelor factuale reținute, motivele invocate de pârât prin memoriul de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru aceste considerente, constatând că sentința este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul principal declarat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca nefondat.

II.2 Criticile formulate prin recursul incident de recurentul-reclamant A. sunt, de asemenea, nefondate.

Preliminar, Înalta Curte constată criticile formulate de recurentul-reclamant ca fiind subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel că acestea vor fi analizate exclusiv din această perspectivă.

În ceea ce privește soluția instanței de fond referitoare la capătul de cerere privind plata daunelor morale, instanța de recurs are în vedere că, potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.

În cauză, recurentul-reclamant nu a indicat în concret în ce mod este împiedicat să își desfășoare activitatea, întrucât nu a depus vreo probă cu privire la faptul că abordarea stilului editorial s-a schimbat în vreun fel în raport de sancțiunea în cauză, mai ales cu cât acesta a mai fost sancționat în trecut de pârât pentru fapte de discriminare.

De asemenea, nu au fost administrate probe din care să rezulte faptul că acesta este terorizat de pârât și în ce formă se manifestă această teroare.

Nici în privința imaginii sale publice nu au fost administrate probe și, în orice caz, instanța de recurs nu identifică în ce mod este afectată imaginea sa publică din moment ce stilul emisiunii sale și exprimările sale publice, având în vedere jurisprudența indicată de pârât, au rămas aceleași.

De altfel, chiar reclamantul a indicat în cerere faptul că emisiunea sa este una menită să suscite interesul, astfel că, în raport de stilul său de comunicare, sancțiunile aplicate de pârât, dintre care unele menținute în mod definitiv de instanțele judecătorești, au consolidat imaginea pe care chiar acesta în mod voit o proiectează.

În orice caz, nefiind suficientă sub acest aspect simpla afirmație că i s-ar fi adus atingere dreptului la imagine publică și la bună reputație în calitate de jurnalist prin emiterea actului nelegal, nefiind arătate consecințele concrete suferite, ci susținând eventuale consecințe pe care o astfel de faptă le-ar putea avea.

Nu în ultimul rând, sancțiunile contravenționale aplicate în trecut, indicate de pârât și menținute de instanțele judecătorești nu l-au împiedicat în niciun mod pe reclamant să emită propriile opinii în legătură cu subiectele pe care le abordează în emisiune.

În consecință, nefiind îndeplinite în cauză cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, în mod corect a respins instanța de fond cererea în despăgubiri formulată de reclamant.

În ceea ce privește critica referitoare la excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a B., deși autoritatea pârâtă nu a soluționat această excepție, nu se poate reține vătămarea reclamantului prin nesoluționarea acestei excepții, în condițiile în care sesizarea a fost formulată de B., reprezentată de E., care a semnat sesizarea. Potrivit art. 39 din statutul asociației, acesta are calitatea de membru fondator și implicit membru al Consiliului Director, iar în această calitate, în temeiul art. 42 din Statut, acesta putea formula petiția în fața CNCD și o putea reprezenta în fața Consiliului.

Așadar, domnul E. a făcut dovada calității sale de reprezentant legal al Asociației în fața instanței, depunând în acest sens Statutul și Actul constitutiv al Asociației existente la data sesizării CNCD, din care rezultă că este președintele Asociației (atât al Consiliului Director, cât și al Adunării Generale).

Prin urmare, în mod corect a reținut prima instanță că nu s-a produs o vătămare reclamantului A., deoarece semnatarul sesizării avea calitatea cerută de lege.

În ceea ce privește invocarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat în cauza de față, în raport de soluția și considerentele sentinței civile nr. 1326/11.12.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, instanța de recurs constată că prin decizia nr. 5494/16.11.2022 sentința a fost casată și trimisă spre rejudecare, apreciindu-se că instanța de fond a aplicat în mod greșit normele de drept material în ceea ce privește motivul de nelegalitate invocat de reclamant, respectiv cel referitor la neîndeplinirea obligației de a face dovada calității de reprezentant al Asociației.

Referitor la criticile privind modalitatea de soluționare, precum și soluția pronunțată de autoritatea pârâtă privind excepția lipsei calității procesuale active a petentei pârâte B., instanța de control judiciar reține că aceasta are calitatea necesară pentru a sesiza Consiliul în temeiul art. 28 din O.G. nr. 137/2000, potrivit căruia, Organizațiile neguvernamentale care au ca scop protecția drepturilor omului sau care au interes legitim în combaterea discriminării au calitate procesuală activă în cazul în care discriminarea se manifestă în domeniul lor de activitate și aduce atingere unei comunități sau unui grup de persoane. Organizațiile prevăzute la alin. (1) au calitate procesuală activă și în cazul în care discriminarea aduce atingere unei persoane fizice, la cererea acesteia din urmă.

Analizând statutul intimatei-pârâte, se constată că aceasta este abilitată a sesiza fapte de discriminare față de o comunitate, respectiv minoritatea etnică maghiară din România.

În raport cu prevederile exprese ale art. 28 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, distincția invocată de recurentul-reclamant prin prisma Deciziei Curții Constituționale nr. 1096/2008 nu se regăsește în cauză, întrucât nu au fost invocate încălcarea drepturilor unor persoane determinate, ci a fost invocată discriminarea unei comunități.

Totodată, conform art. 7 din Ordinul nr. 144/2008, emis de CNCD:

"(1) Persoana interesată este fie persoana care se consideră discriminată și sesizează Consiliul cu privire la săvârșirea unei fapte de discriminare împotriva sa, fie una dintre persoanele prevăzute la art. 8 alin. (1) și (2) ori alte persoane care au un interes legitim în combaterea discriminării și reprezintă o persoană, un grup de persoane sau o comunitate împotriva căreia s-a săvârșit o faptă de discriminare.

(2) Persoanele care nu au exercițiul drepturilor lor pot fi parte dacă sunt reprezentate, asistate ori autorizate potrivit legii." și la art. 8

"(1) Organizațiile neguvernamentale care au ca scop protecția drepturilor omului sau care au un interes legitim în combaterea discriminării au calitate procesuală activă în cazul în care discriminarea se manifestă în domeniul lor de activitate și aduce atingere unei comunități sau unui grup de persoane.

(2) Organizațiile prevăzute la alin. (1) au calitate procesuală activă și în cazul în care discriminarea aduce atingere unei persoane fizice, la cererea acesteia din urmă."

Având astfel în vedere și aceste dispoziții speciale, alături de norma generală în materie - art. 20 alin. (1) și art. 28 din O.G. nr. 137/2000, în condițiile în care B. reprezintă o organizație neguvernamentală care are ca scop atât protecția drepturilor omului și ale minorităților (art. 5 din statut - dosarul instanței de fond), dar și combaterea discriminării ce aduce atingere minorităților (art. 6 din statut), aceasta își justifică calitatea procesuală activă în formularea petiției în fața autorității CNCD.

În consecință, nici în această situație nu se poate reține că recurentul-reclamant ar fi fost vătămat, întrucât i s-a comunicat statutul asociației în fața instanței de fond, iar soluția pronunțată de autoritatea pârâtă CNCD, de respingere a excepției ca neîntemeiată, este legală și temeinică.

Nu în ultimul rând, considerentele anterior enunțate justifică nu doar calitatea procesuală activă, dar și interesul legitim al petentei B. în formularea sesizării, deoarece aceasta are ca scop protecția drepturilor omului și chiar are un interes legitim în combaterea discriminării ce ar putea aduce atingere unei comunități sau unui grup de persoane, cum ar fi minoritatea maghiară din România, conform art. 8 din Ordin.

În acest sens, instanța de recurs are în vedere și că dispozițiile art. 28 din O.G. nr. 137/2000 se înscriu în aceeași abordare conceptuală cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora persoană vătămată - orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri; în sensul prezentei legi, sunt asimilate persoanei vătămate și grupul de persoane fizice, fără personalitate juridică, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum și organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor și intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate;

Cele din urmă dispoziții au fost interpretate prin Decizia nr. 8/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat că În vederea exercitării controlului de legalitate asupra actelor administrative la cererea asociațiilor, în calitate de organisme sociale interesate, invocarea interesului legitim public trebuie să fie subsidiară invocării unui interes legitim privat, acesta din urmă decurgând din legătura directă dintre actul administrativ supus controlului de legalitate și scopul direct și obiectivele asociației, potrivit statutului.

Prin urmare, atât timp cât faptele de discriminare pe care le reclamă au legătură cu statutul său, o asociație va avea calitatea procesuală legală în fața Consiliului, interesul său fiind prezumat de scopul pentru care a fost înființată.

Aceasta este situația și în prezenta cauză având în vedere că scopurile definite de statutul B. vizează identificarea, combaterea și prevenirea tuturor formelor de discriminare, rasism și xenofobie.

Pentru considerentele prezentate anterior, constatând că sentința este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul incident declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței civile nr. 414 din 26 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de reclamantul A. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 05 octombrie 2023.