ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1752/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 27 aprilie 2016 în Dosarul nr. x/2016 pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, contestatoarea SC A. SRL, prin administrator judiciar a solicitat, în contradictoriu cu intimatele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Biroul Soluționare Contestații și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Biroul Soluționare Contestații - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, anularea Deciziei nr. 1260 din 18 decembrie 2015 prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrative formulate împotriva Deciziei de impunere privind obligații suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x din 30 iunie 2015 și împotriva raportului de inspecție fiscală nr. x din 30 iunie 2015.

Prin Sentința nr. 163/F-CONT pronunțată în data de 14 septembrie 2016, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regională A Finanțelor Publice Ploiești - Biroul de Soluționare Contestații și la Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs contestatoarea A. SRL, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței, anularea actului contestat cu consecința obligării intimatei de a soluționa contestația administrativă.

S-a susținut că hotărârea a fost data cu aplicarea greșita a normelor de drept material, și cu aplicarea greșita a prevederilor art. 214 din C. proc. fisc.

S-a susținut că Ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul București în care se consemnează faptele pentru care se efectuează cercetări a fost emisa la data de 1 aprilie 2015, iar decizia de impunere contestată a fost emisa la data de 30 iunie 2015, ulterior momentului la care organul de urmărire penală a comunicat faptele pentru care se efectuează cercetări

În continuare a precizat că organul fiscal are la îndemâna toate informațiile și toate elementele necesare în funcție de care se soluționeze contestația administrativa. După verificări la furnizori și la cumpărători a stabilit ce fel de tranzacții s-au derulat. În cauza penală nu va fi stabilită o alta situație de fapt decât cea reținuta de organul fiscal, ci doar se va cerceta dacă sunt elemente de natura sa conducă spre o vinovăție în forma cerută de lege. Practic pentru aceeași situație juridica se desfășoară o procedura administrativă de stabilire a unor obligații fiscale în sarcina contribuabilului și o procedura penală de stabilire a vinovăției, fără însă ca procesul penal să mai aducă elemente noi necesare pentru soluționarea contestației administrative.

Astfel, a arătat că motivarea în fapt a impunerii a fost aceea că prin raportul de constatare din 30 ianuarie 2015 întocmit de inspectorii antifraudă s-a concluzionat ca în perioada 2011 - 2014, societatea A. SRL ar fi declarat achiziții fictive de la societăți cu comportament de tip fantoma, producând un prejudiciu în cuantum de 1696098 RON. Tot în motivarea deciziei de impunere se arata ca organele antifraudă au analizat materialul de cercetare penală emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul București din care ar fi rezultat ca Societatea A. SRL ar fi înregistrat în contabilitate facturi pentru operațiuni financiare fictive, emise de societăți care fac obiectul anchetei penale.

La data întocmirii raportului de inspecție fiscală, respectiv la data emiterii deciziei de impunere s-au avut în vedere constatările organelor de urmărire penală și s-a apreciat ca organul fiscal are la îndemâna și temeiuri de fapt și temeiuri de drept pentru a impune societății obligații de plata suplimentare, reprezentând taxa pe valoare adăugata, impozit pe profit și accesorii determinate la cele doua categorii de creanțe.

Organul fiscal a apreciat ca poate uza de dreptul de reapreciere a unor tranzacții și implicit de a calcula obligații suplimentare la bugetul de stat. Acest drept de reapreciere nu este dependent de stabilirea vinovăției în procesul penal.

Este nelegală soluția de a suspenda procedura de soluționare a contestației administrative în condițiile în care între momentul emiterii deciziei de impunere și momentul la care trebuia soluționata contestația administrativa nu au apărut elemente noi în ancheta penală care să justifice o eventuala suspendare a procedurii. Ceea ce se cunoștea de către organul fiscal la data la care a fost emisă decizia de impunere se cunoaște și la momentul la care trebuia sa fie soluționată contestația administrativă. Nu a fost o situație în care după emiterea deciziei de impunere, după constatările din raportul de inspecție fiscală, să se afle că exista o cauza penală în care se efectuează cercetări ce ar putea avea o înrâurire asupra soluției ce urmează sa fie data contestației administrative. În aceste condiții este nelegală soluția primei instanțe de a menține suspendarea soluționării contestației administrative fără să rețină că soluționarea contestației administrative depinde de stabilirea vinovăției în procesul penal. Împrejurarea reținută de prima instanța ca în procesul penal s-a dispus instituirea unor măsuri asigurătorii nu justifică soluția de respingere a contestației și de menținere a deciziei de suspendare a judecării contestației administrative.

Procesul civil în cazul de fata este un proces al actelor în timp ce procesul penal este un proces al faptelor. În procesul civil, inclusiv în procedura de soluționare a contestației administrative de către un organ cu atribuții jurisdicționale se decide dacă este sau nu legală soluția de impunere a unei sume de bani în sarcina societății, în timp ce în procesul penal se decide dacă persoane fizice cu atribuții de conducere sau după caz persoane juridice au acționat cu vinovăție sau nu.

A susținut că situația de fapt este cunoscuta și de organul fiscal și de organul de urmărire penală, astfel că nu este necesar să se aștepte soluția din penal, întrucât nu va schimba nimic din situația de fapt.

Intimata Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești în nume propriu și pentru Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

Prin răspunsul la întâmpinare recurenta-reclamantă a solicitat respingerea criticilor aduse motivelor de recurs de către intimați și admiterea căii de atac, astfel cum a fost motivată.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Controlul judiciar declanșat de recurenta - reclamantă, are ca obiect verificarea legalității Deciziei nr. 1260 din 18 decembrie 2015.

Prin actul contestat s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrative formulate împotriva Deciziei de impunere privind obligații suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x din 30 iunie 2015 și împotriva Raportului de inspecție fiscală nr. x din 30 iunie 2015.

Prima instanță a confirmat soluția administrativă dispusă prin decizia contestată în cauză, arătând că temeiul acestei măsuri îl reprezintă prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 potrivit cărora organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatate ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie fată în procedura administrativ, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea sau, după caz, la expirarea termenului stabilit de organul de soluționare competent potrivit alin. (2), indiferent dacă motivul care a determinat suspendarea a încetat sau nu.

Soluția primei instanțe nu este legală, fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor normative pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc. , republicat, conferă organului de soluționare a contestației administrative un drept de apreciere asupra oportunității adoptării măsurii de suspendare aflate în discuție, desigur, cu obligația acestuia de a motiva decizia adoptată, însă pentru luarea acestei măsuri trebuie îndeplinite cumulativ două condiții:

- să existe sesizarea organelor în drept de către organul care a efectuat activitatea de control, cu privire la existenta indiciilor săvârșirii unei infracțiuni și

- constatarea săvârșirii infracțiunii sa aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

În speța de față, recurenta a criticat soluția instanței de fond de respingere a cererii sale introductive având în vedere faptul că nu există niciun temei juridic pentru dispunerea suspendării soluționării contestației.

S-a susținut că, deși organele de soluționare a contestației susțin că nu a fost încălcat principiul dreptului la un proces echitabil, soluționat într-un termen rezonabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, în realitate tocmai practica suspendării procedurii de soluționare a contestației generează o temperare fără motiv legal a procedurii, cu încălcarea principiului mai sus expus.

Se impune a se reaminti că reclamanta a fost supusă inspecției fiscale, ale cărei concluzii au fost consemnate în cuprinsul Raportului de inspecție fiscală nr. x/30.06.2015, fiind constatate, în opinia inspectorilor fiscali, neregularități cu privire la "realitatea operațiunilor evidențiate în contabilitate, societatea înregistrând în evidențele contabile tranzacții nereale".

În baza acestui act de control a fost emisă de către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș Decizia de impunere nr. x nr. 689/30.06.2015, prin care s-a stabilit că SC A. SRL nu are drept de deducere a cheltuielilor în sumă de 4.228.604 RON și nici a taxei pe valoare adăugată deductibilă în sumă de 1.014.865 RON.

Această decizie a fost atacată cu contestație administrativă de către reclamantă, în procedura reglementată de art. 205 și următoarele C. proc. fisc. , iar pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești a emis Decizia nr. 1260/18.12.2015, de suspendare a soluționării contestației administrative "până la pronunțarea unei soluții definitive pe latura penală". În cauză fiind reținute indiciile săvârșirii unei infracțiuni, s-a menționat că procedura administrativă va fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea, în condițiile legii", făcându-se trimitere la disp. art. 214 alin. (1) lit. a) și alin. (3) C. proc. fisc.

Înalta Curte constată că plângerea penală formulată împotriva societății reclamante constă, în fapt, în fapte ale unor terțe persoane cu care reclamanta s-a aflat în relații comerciale, derulând operațiuni economice, operațiuni care au fost suspectate ca "nereale".

Totodată, se mai reține că în mod eronat s-a apreciat de către instanța de fond că este legală suspendarea, întrucât sesizarea organelor penale este anterioară emiterii deciziei de impunere. Conform celor menționate de către judecătorul fondului în cuprinsul motivării, actul ce i-a confirmat legalitatea soluției este Ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul București, pronunțată în Dosarul nr. x/2012 din 1.04.2015 prin care se instituia sechestru asupra bunurilor societății, iar decizia de impunere a fost emisă la 30.06.2015 și cea de suspendare la 18.12.2015.

În acest context, nu mai avea relevanță soluția pronunțată în cauza penală, întrucât organul fiscal prin emiterea deciziei de impunere a procedat la reapreciere/recalificare a unor tranzacții, fără să fie necesar să se aștepte o soluție în privința vinovăției sau nevinovăției unor persoane.

Totodată, este de necontestat faptul că, organele de urmărire penală sunt cele care efectuează cercetarea penală având drept scop strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptașilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată, iar aceste aspecte pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

În aceste condiții, este de remarcat faptul că la peste 4 ani de la data suspendării soluționării pe cale administrativă a contestației nr. 192502/09.07.2015, împotriva administratorului societății sau față de SC A. SRL nu s-a dispus trimiterea în judecă de către organele abilitate, situație în raport de care suspendarea dispusă prin Decizia nr. 1260/18.12.2015 a DGRFP Ploiești, care de altfel este una facultativă, nu poate continua sine die.

În fine, în pofida perioadei mari de timp scurse de la momentul sesizării organului de cercetare penală și până la data soluționării acestui recurs, autoritatea fiscală nu a făcut dovada că demersul său a avut o finalitate concretă, în sens procesual penal. Consecința este amânarea soluționării contestației administrative o perioadă de timp nerezonabilă, așa încât Înalta Curte reține că circumstanțele concrete ale cauzei sunt de natură a infirma soluția pronunțată de instanța de fond.

Prin menținerea suspendării procedurii administrative de soluționare a contestației pe o perioadă îndelungată de timp, se aduce atingere dreptului constituțional al reclamantei de a se adresa instanței judecătorești competente, pentru a obține verificarea legalității deciziei de impunere emisă în sarcina sa și se perpetuează starea de așteptare a unei soluții în cauza penală ceea ce se constituie într-un exces de putere, chiar dacă în justificarea acestuia se invocă prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003.

Așa fiind, pentru a se asigura un just echilibru între interesul public pe care îl exprimă organul fiscal și interesul privat al contribuabilului de a-și vedea clarificată situația fiscală, Înalta Curte consideră că se impune admiterea recursului, cu consecința obligării organului competent să se pronunțe asupra fondului contestației administrative.

Înalta Curte în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 496 alin. (2) C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 va admite recursul, va casa sentința atacată și va obliga pârâta să soluționeze contestația contestația formulată împotriva deciziei de impunere nr. x/20.06.2015.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de SC A. SRL, prin lichidator judiciar SCP B. împotriva Sentinței nr. 163/F - CONT din 14 septembrie 2016 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința și rejudecând cauza:

Admite acțiunea formulată de SC A. SRL, prin administrator judiciar SCP B., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Biroul Soluționare Contestații și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș.

Obligă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Biroul Soluționare Contestații să soluționeze contestația formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/20.06.2015.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 martie 2019.

GGC - GV