ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3249/2019

Cererea de chemare în judecată Prin cererea formulată la data de 21 martie 2016, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Biroul de Soluționare Contestații prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, a solicitat anularea Deciziei nr. 825 din 29 octombrie 2015 privind suspendarea soluționării contestației nr. 53849/24 februarie 2015 formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/28 ianuarie 2015 și Raportului de Inspecție Fiscală nr. x/28 ianuarie 2015, cu obligarea organului fiscal la emiterea deciziei de soluționare a contestației și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 134 din 16 iunie 2016, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Biroul de Soluționare Contestații prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, a anulat Decizia nr. 825 din 29 octombrie 2015, emisă de pârâtă și a obligat pârâta să soluționeze contestația administrativă și să plătească reclamantei 50 RON, cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Biroul de Soluționare Contestații prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș a declarat recurs, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurenta-pârâtă reia prin cererea de recurs apărările formulate în fața instanței de fond și arată, în esență, că între stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare în sumă de 2.571.972 RON, constatate prin Raportul de inspecție fiscală nr. x/28 ianuarie 2015, în baza căruia s-a emis Decizia de impunere contestată nr. x/28 ianuarie 2015, și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă. Recurenta-pârâtă arată că această interdependență constă în faptul că, în cauză, se ridică problema realității operațiunilor economice desfășurate cu consecința diminuării impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat, având în vedere că în urma controalelor efectuate de autoritățile fiscale au fost descoperite anumite elemente care conduc la suspiciunea de fraudă, cu atât mai mult cu cât societățile implicate au un comportament de societăți de tip "fantomă".

Apărările formulate în cauză Intimata SC A. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a apărărilor formulate de intimată, precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Decizia de impunere nr. x/28 ianuarie 2015 emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x nr. 48/28 ianuarie 2015 s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare în sumă de 2.571.972 RON, reprezentând impozit pe profit, TVA și accesorii. În esență, obligațiile fiscale suplimentare au fost stabilite ca urmare neluării în considerare a tranzacțiilor efectuate de reclamantă cu mai multe societăți comerciale; organele fiscale nu au putut stabili cu certitudine realitatea tranzacțiilor consemnate în facturile prezentate la control, existând suspiciunea că acestea nu sunt reale. Contestația administrativă formulată de reclamantă împotriva acestei decizii a fost suspendată de către organul fiscal în baza art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 prin Decizia 825 din 29 octombrie 2015, menționându-se că au fost sesizate organele de urmărire penală, Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș, prin înaintarea Procesului-verbal nr. x/28 ianuarie 2015. Prin Decizia nr. 95/2011, Curtea Constituțională arată că "în ceea ce privește posibilitatea organului de soluționare a contestației de a suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei, adoptarea acestei măsuri este condiționată de înrâurirea hotărâtoare pe care o are constatarea de către organele competente a elementelor constitutive ale unei infracțiuni asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă." Pe de altă parte, astfel cum s-a statuat în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) poate evalua măsura administrativă, inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale, prin raportare la definiția excesului de putere cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporționalității și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare, neputându-se accepta automat incidența acestui caz de suspendare facultativă a soluționării contestației fiscale în ipoteza oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecința amânării nepermise a soluției în procedura administrativă fiscală, ceea ce ar putea produce grave prejudicii contribuabililor de bună-credință. Potrivit art. 214 din fostul C. proc. fisc. , "Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când: a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă" Totodată, Capitolul II din vechiul C. proc. fisc. , cuprinde norme după care se desfășoară inspecția fiscală, astfel art. 108 prevede că "Organele fiscale vor sesiza organele de urmărire penală în legătură cu constatările efectuate cu ocazia inspecției fiscale și care ar putea întruni elemente constitutive ale unei infracțiuni, în condițiile prevăzute de legea penală,, În situațiile prevăzute la alin. (1) organele de inspecție au obligația de a întocmi proces-verbal semnat de organul de inspecție și de către contribuabilul supus inspecției, cu sau fără explicații ori obiecțiuni din partea contribuabilului". Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că suspendarea soluționării contestației, până la pronunțarea unei soluții definitive în cauza penală este o opțiune și nu o obligație, măsura fiind necesară doar în ipoteza în care infracțiunea din cauza penală ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată contestației administrative. O asemenea concluzie este justificată de faptul că organul fiscal care soluționează contestația administrativă împotriva actului de impunere și a actelor subsecvente are competența de a analiza și de a stabili realitatea și legalitatea operațiunilor economice și a consecințelor pe tărâmul fiscal, fără a fi ținut de cercetările penale împotriva administratorului societății pentru evaziune fiscală, în condițiile în care, așa cum s-a arătat anterior, organul fiscal a stabilit, prin raportul de inspecție fiscală și prin decizia de impunere care sunt obligațiile fiscale ale contribuabilului, proveniența acestora și temeiul legal al sumelor impuse la plată. Prin decizia contestată s-a suspendat soluționarea contestației administrative, organul fiscal de soluționare a contestației reținând, în esență, că între stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite exista o strânsa interdependenta de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativa. S-a reținut de către organul fiscal că aceasta interdependenta consta în faptul că, în cauză, se ridică problema realității operațiunilor economice desfășurate având în vedere că în urma controalelor efectuate de autoritățile fiscale au fost descoperite anumite elemente care conduc la suspiciunea de frauda. S-a precizat de către intimată că prin adresa nr. x/28 ianuarie 2015, organele de inspecție fiscala din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Argeș au sesizat Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș, prin înaintarea Procesului-verbal nr. x/28 ianuarie 2015 ale cărui constatări se regăsesc și în Raportul de Inspecție Fiscala nr. x/28 ianuarie 2015 care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere contestata, în vederea constatării existentei sau inexistentei elementelor constitutive ale infracțiunilor prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, și modificările și completările ulterioare. Înalta Curte constată că din probatoriul administrat în speță rezultă că organul fiscal a stabilit, prin raportul de inspecție fiscală și prin decizia de impunere care sunt obligațiile fiscale ale contribuabilului, proveniența acestora și temeiul legal al sumelor contestate. Înalta Curte constată că nu exista o sesizare efectivă formulată de către organele fiscale în accepțiunea legii penale, în condițiile în care nu s-a făcut dovada de către intimată că au fost respectate dispozițiile legale privind sesizarea organelor penale în condițiile art. 288 raportat la art. 61 noul C. proc. pen., având în vedere și faptul că nu s-a făcut dovada înregistrării sesizării la organele de urmărire penală. Înalta Curte mai constată că din motivarea deciziei de suspendare, s-a reținut că nu s-a dovedit de către organele fiscale existența legăturii de cauzalitate dintre obligațiile fiscale stabilite și stabilirea de către organele fiscale a faptului că există indiciile săvârșirii unor infracțiuni. Pe cale de consecință, tot contrar opiniei organului de soluționare a contestației, Înalta Curte apreciază că între stabilirea obligațiilor bugetare constatate prin raportul de inspecție fiscală și impuse societății reclamante și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite nu există o strânsă interdependență, de care să depindă soluționarea cauzei pe cale administrativă. Din această perspectivă, nu sunt aplicabile în cauză nici textele indicate de organul de soluționare din C. proc. pen. referitoare la regula "penalul ține în loc civilul". Eventualele concluzii ale organelor penale asupra existentei sau inexistentei elementelor constitutive ale infracțiunilor prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 nu sunt indispensabile organului de soluționare a contestației administrative, raportat la motivele concrete invocate în contestația administrativă, a căror analiză nu presupune aportul organelor penale. Așadar, obligația fiscală din decizia de impunere a fost stabilită în sarcina societății reclamante, astfel că, indiferent de soluția care se va pronunța în cauza penală, obligațiile fiscale ale reclamantei rămân cele stabilite prin decizia de impunere, legalitatea acestui act administrativ fiscal urmând a fi analizată și stabilită, în faza administrativă, de către organul de soluționare a contestației, iar, în faza judiciară, de către instanța de contencios administrativ competentă. Cu alte cuvinte, hotărârea dată în procesul penal va privi administratorul, și nu societatea comercială, astfel că nu poate avea înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă, respectiv dacă societatea reclamantă datorează sau nu suplimentar impozit pe profit și TVA, precum și accesoriile aferente acestora. Înalta Curte are în vedere că suspendarea contestației administrative este de natură să cauzeze o vătămare contestatoarei, întrucât, potrivit susținerilor necontestate ale acesteia, societatea a intrat în insolvență, creanța fiscală contestată fiind înscrisă în tabelul de creanțe, așa încât întârzierea în clarificarea creanței fiscale poate avea efecte ireversibile în ceea ce o privește. Înalta Curte apreciază că soluția suspendării, juridic fundamentată pe prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc. , nu a fost convingător motivată și nici suficient argumentată. Este adevărat că norma legală invocată acordă organului administrativ competent, posibilitatea de a suspenda soluționarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat autoritățile în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă, însă o astfel de soluție nu poate fi adoptată decât printr-o decizie motivată. Din această perspectivă, simplele afirmații de ordin general ale organelor de control în sensul îndoielilor referitoare la realitatea operațiunilor economice desfășurate de societatea recurentă raportat la constatările organelor de control nu reprezintă, în opinia Înaltei Curți, motivarea existenței, în sensul textului de lege citat a indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă, cu atât mai mult cu cât în cuprinsul deciziei atacate nu au fost examinate și nici menționate date și elemente suplimentare referitoare la sesizarea pretinselor fapte de natură penală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.