ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1876/2019

Deliberând asupra cauzei prezente, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 27 decembrie 2017, sub nr. x/2017, revizuentul A. a formulat, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuire a Sentinței civile nr. 2031 de la 30 mai 2017, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, prin care a fost respinsă contestația pe care a formulat-o, în contradictoriu cu intimatele Casa Națională de Pensii Publice - Comisia Centrală de Contestații și Casa Județeană de Pensii Dolj, care ar încălca autoritatea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 3876/15 septembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin Decizia nr. 170/23 ianuarie 2018, a declinat competența de soluționare a cererii de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Sentinței civile nr. 2031/30 mai 2017, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, în favoarea Curții de Apel Craiova.

Prin Decizia nr. 1194 din 17 aprilie 2018, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a respins, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de către A. împotriva Sentinței civile nr. 2031 din data de 30 mai 2017, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatele Casa Județeană de Pensii Dolj și Casa Națională de Pensii Publice - Comisia Centrală de Contestații.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs revizuentul A., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate și admiterea cererii de revizuire, cu consecința anulării Sentinței civile nr. 2031/30.05.2017, pronunțată de Tribunalul Dolj.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susținut următoarele critici: - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ci motive străine de natura cauzei (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.);

- hotărârea încalcă dreptul revizuentului la un proces echitabil, drept prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind lovită de nulitate.

Recurentul a arătat că, în temeiul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat revizuirea Sentinței civile nr. 2031 din 30 mai 2017, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, prin care i s-a respins contestația formulată în contradictoriu cu intimatele Casa Națională de Pensii Publice - Comisia Centrală de Contestații și Casa Județeană de Pensii Dolj, apreciind că aceasta încalcă autoritatea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 3876 din 15 septembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

A invocat, ca fiind evidente, cel puțin trei aspecte care definesc încălcarea autorității de lucru judecat și determină ca Sentința nr. 2031/30 mai 2017 să fie potrivnică Sentinței nr. 3876/15 septembrie 2015, astfel:

În timp ce prima sentință a statuat, cu autoritate de lucru judecat, că: -indicele de corecție de 1,17, determinat de către CJP Dolj este eronat, admițând cererea sa; - trebuie aplicat în speță art. 170, în forma inițială, așa cum era în vigoare la 01.01.2013, adică atunci când s-a deschis dreptul său la aplicarea indicelui de corecție; - indicele de corecție trebuie calculat prin raportare la câștigul salarial mediu brut, în anul anterior înscrierii la pensie, așa cum era prevăzut în forma inițială a art. 170; cea de-a doua sentință a reținut, dimpotrivă, că: - indicele de corecție de 1,17 este corect calculat de către CJP Dolj; - trebuie aplicat în speță art. 170, cu toate modificările și completările ulterioare, intrat în vigoare la data de 23.01.2013, eludând principiul neretroactivității legii, subliniat și de deciziile Curții Constituționale nr. 437/2013 și 463/2014, menționate explicit în considerentele Sentinței nr. 3876/2015; - indicele de corecție trebuie calculat prin raportare la câștigul salarial mediu brut la nivel național, comunicat de Institutul Național de Statistică, precizare introdusă în art. 170 doar după 23.01.2013, prin O.U.G. nr. 1/2013.

Sub aspectul primului motiv de recurs, recurentul a învederat că motivarea soluției atacate se rezumă la o singură frază: "Nu există dispoziții contradictorii între cele două sentințe, având în vedere că, prin Sentința civilă nr. 2031 din 30 mai 2017 a Tribunalului Dolj, instanța a avut în vedere dispozițiile Sentinței nr. 3876 din 15.09.2015, respectând art. 170 din Legea nr. 263/2010 și deciziile Curții Constituționale nr. 437/2013 și 463/2014".

În considerentele ce au urmat, instanța s-a preocupat să convingă de temeinicia Sentinței civile nr. 2031 din 30 mai 2017, deși nu aceasta era învestirea sa, renunțând să analizeze argumentele revizuentului, pe care, de altfel, nici măcar nu le-a inserat în cadrul considerentelor.

Or, în cazul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de revizuire nu are competența de a examina pe fond temeinicia hotărârii atacate, ci doar îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de dispozițiile legale menționate, respectiv dacă, prin ultima hotărâre, a fost încălcată autoritatea lucrului judecat reieșită dintr-o hotărâre anterioară, ceea ce ar determina anularea ultimei hotărâri.

Instanța de revizuire, nefiind o instanță de control judiciar, nu are competența să analizeze legalitatea și temeinicia hotărârii a cărei revizuire se solicită, fiind îndreptățită doar a constata dacă, prin ultima hotărâre, s-a nesocotit autoritatea de lucru judecat rezultată din prima hotărâre.

S-a susținut că, fiind nemotivată, în sensul motivului de revizuire invocat, hotărârea încalcă dreptul revizuentului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În același sens, nemotivarea hotărârii este un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii. Astfel, s-a argumentat că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

În practica judiciară, s-a statuat că judecătorii sunt datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților; fără arătarea motivelor și a probelor, nu se poate exercita controlul judiciar.

Or, în speță, în considerentele hotărârii, nu există nicio analiză a argumentelor revizuentului, instanța limitându-se la o simplă constatare: "Nu există dispoziții contradictorii între cele două sentințe", fără o argumentare pertinentă.

Cum hotărârea nu este motivată, aceasta echivalează cu o nepronunțare asupra fondului, făcând imposibilă exercitarea controlului judiciar, ceea ce atrage anularea acesteia, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în temeiul disp. art. 497 C. proc. civ., pentru garantarea dublului grad de jurisdicție, în materie civilă.

În subsidiar, recurentul a solicitat să se constate existența celor două hotărâri definitive, respectiv Sentința nr. 3876/2015, pronunțată de Tribunalul Dolj și Sentința nr. 2031/2017, pronunțată de aceeași instanță, care sunt potrivnice, ele fiind pronunțate de instanțe de același grad, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate, și, în consecință, se dispună anularea celei din urmă hotărâri, respectiv Sentința nr. 2031/2017, pronunțată de Tribunalul Dolj.

În acest sens, a arătat că pricina a fost aceeași, în ambele cauze, adică recalcularea indicelui de corecție prevăzut în art. 170 inițial (nemodificat) al Legii nr. 263/2010, în vigoare în perioada 01-22.01.2012, până la intrarea în vigoare a modificărilor intervenite prin O.U.G. nr. 1/2013 din 23.01.2013; că există identitate de raport juridic (obiect, cauză), iar, prin cea de-a doua hotărâre, se neagă un drept câștigat prin Sentința nr. 3876/2015, cu autoritate de lucru judecat.

Prin rezoluția din data de 2 aprilie 2018, s-a dispus comunicarea cererii de recurs intimaților, cu mențiunea de a depune întâmpinare, precum și efectuarea celorlalte formalități de comunicare, menționate în dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Intimata Casa Națională de Pensii Publice București a formulat întâmpinare, prin care s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și, pe cale de consecință, menținerea deciziei atacate. Se poate observa că, în conținutul întâmpinării, intimata nu a combătut motivele de recurs formulate în cauză, ci s-a raportat la fondul litigiului, apreciind asupra corectitudinii ultimei hotărâri pronunțate în cauză.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 19 iunie 2019, completul de filtru, constatând că recursul îndeplinește cerințele de formă prevăzute, sub sancțiunea nulității, de art. 486 alin. (1) C. proc. civ. și că s-a încheiat etapa comunicărilor prealabile, în conformitate cu prevederile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., a admis în principiu recursul declarat de recurentul-revizuent A. împotriva Deciziei civile nr. 1194 din data de 17 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, și a fixat termen de judecată în ședință publică la data de 23 octombrie 2019, cu citarea părților.

Recursul este fondat, pentru considerentele ce vor succede:

Critica esențială formulată în cauză este aceea a nemotivării hotărârii recurate, ce poate fi încadrată în dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. care prevăd că se poate cere casarea unei hotărâri când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Cum motivarea hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești reprezintă o garanție procesuală intrinsecă procesului echitabil reglementat de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și art. 6 al C. proc. civ., critica privind nemotivarea deciziei recurate nu poate fi disociată de aprecierea globală asupra existenței sau nu a procesului echitabil, astfel încât instanța de recurs apreciază că cele două aspecte invocate în susținerea recursului au a fi analizate împreună.

În acord cu susținerile recurentului, Înalta Curte reține că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată este consacrată legislativ, în mod imperativ, în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. și are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situației de fapt reținută de instanță în baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată în cauză, arătându-se atât argumentele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, nerespectarea acestei obligații ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunțate.

Din perspectiva jurisprudenței europene, motivarea sumară, lapidară a unei hotărâri judecătorești nu reprezintă o motivare care să satisfacă cerințele unui proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (cauza Albina împotriva României, hotărârea din 28 aprilie 2005).

Astfel, conform jurisprudenței Curții Europene, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse (...) (Hotărârea Helle împotriva Finlandei din 19 decembrie 1997, parag. 60).

În acest sens, părțile litigante trebuie să se convingă că judecătorul a examinat actele dosarului și probele administrate, precum și argumentele esențiale invocate de acestea, iar expunerea considerentelor de drept și de fapt pe care judecătorul și-a întemeiat convingerea, deci expunerea raționamentului judiciar, trebuie să-i permită părții să aprecieze șansele de succes ale unui recurs.

Cum o cerere de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., care prevăd că revizuirea poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, coroborate cu cele ale art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care au consacrat legislativ, în mod expres, unul dintre efectele lucrului judecat și care presupune că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect, pune în dezbatere nu doar existența triplei identități, ci și afectarea autorității de lucru judecat a primei hotărâri, rezultă că instanța învestită cu o astfel de cerere trebuie să expună argumentele în virtutea cărora consideră că nu este afectată instituția autorității de lucru judecat.

În acest punct, trebuie menționat că instanța competentă să se pronunțe asupra revizuirii întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor contradictorii, nu are căderea să aprecieze care dintre hotărârile considerate potrivnice conține soluția corectă, ci verifică, în limitele impuse de art. 513 alin. (3) C. proc. civ., admisibilitatea revizuirii, ce presupune și analiza verificării faptului dacă ultima hotărâre a fost pronunțată cu încălcarea principiului autorității lucrului judecat ce rezultă din prima hotărâre și, în caz afirmativ, procedează la anularea ultimei hotărâri.

Scopul reglementării acestui motiv de revizuire, ce garantează securitatea și stabilitatea juridică, nu este cel al îndreptării hotărârilor greșite, prin anularea acestora și pronunțarea altora, ci respectarea principiului autorității de lucru judecat, prin restabilirea situației determinate de nesocotirea acestuia.

În consecință, în litigiul dedus judecății, obligația de a motiva hotărârea adoptată îmbracă o importanță deosebită, în condițiile în care referirile la existența contrarietății de hotărâri și la afectarea sau nu a autorității de lucru judecat, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei și la motivele ce au întemeiat cererea de revizuire, ce ar fi trebuit să constituie fundamentul juridic al soluției pronunțate, sunt doar de natură formală și nu demonstrează o analiză substanțială a acestora.

În același sens, absența considerentelor ce au fundamentat soluția respingerii cererii de revizuire fac imposibilă exercitarea controlului judiciar în cauză de către instanța de recurs.

Prin urmare, constatând că hotărârea recurată este afectată de viciul nemotivării, ipoteză ce se circumscrie sferei de aplicabilitate a motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., instanța de recurs apreciază că se impune casarea acesteia și trimiterea spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru ca partea interesată să beneficieze de garanția procesuală a motivării hotărârii și de beneficiul dublului grad de jurisdicție reglementat în această materie, soluție care este în acord cu dispozițiile art. 496 -497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța de recurs, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pentru argumentele expuse, în baza art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de revizuentul A. împotriva Deciziei civile nr. 1194 din 17 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă; va casa decizia recurată, trimițând cauza, spre rejudecarea cererii de revizuire, aceleiași curți de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de revizuentul A. împotriva Deciziei civile nr. 1194 din 17 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel Craiova.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 octombrie 2019.

GGC - GV