ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3260/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3260/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita, secția civilă, la 15

decembrie 2011, reclamanta G.M.C. Sprl, în calitate de administrator judiciar

al SC S. SRL, a chemat-o în judecată pe pârâta SC M. SRL, solicitând obligarea

acesteia la plata sumei de 744.209.66 lei, reprezentând contravaloarea

neachitată a facturilor fiscale din 08 decembrie 2009 și din 08 decembrie 2009,

emise în baza contractului de lucrări construcții din 28 decembrie 2006, pentru

situațiile de lucrări nr. 6 și 7, din care suma de 454.340,456 lei reprezintă

debitul neachitat, iar suma de 289.869,21 lei penalități.

Prin sentința nr. 569 din 19 februarie

2013,Tribunalul Harghita, secția civilă, a admis în parte acțiunea și, în

consecință, a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 219.276,78 lei,

reprezentând debit restant neachitat, la plata dobânzii legale aferente sumei

datorate, calculată de la 01 ianuarie 2010 și până la 01 octombrie 2011 și la

plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.400 lei, reprezentând onorariu

expert judiciar, respingând celelalte pretenții ale reclamantei ca

neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut, în esență, că relațiile economice dintre părți s-au desfășurat în

baza contractului de lucrări construcții din 28 decembrie 2006, iar, ulterior

deschiderii procedurii generale a insolvenței împotriva SC S. SA, cu ocazia

examinării documentelor din evidența contabilă, aceasta a apreciat că a rămas

neîncasată suma de 454.340,456 lei, aferentă facturilor din 08 decembrie 2009, emise

în baza contractului sus menționat, conform situațiilor de lucrări nr. 6 și 7,

la care se adaugă penalități în sumă de 289.869,21 lei.

Analizând probatoriul administrat în

cauză, tribunalul a reținut că reclamanta a probat executarea unor lucrări în

cuantum de 219.276,78 lei, aferente situațiilor de lucrări nr. 6 și 7.a,

lucrările aferente situației nr. 7 b fiind executate în afara cadrului

procesual, motiv pentru care a admis în parte acțiunea, obligând-o pe pârâtă la

plata contravalorii acestor lucrări.

Cu privire la capătul de cerere

privind acordarea penalităților de întârziere calculate în baza contractului,

tribunalul a constatat că acest contract, fiind reziliat la 27 iulie 2009, nu

poate constitui temei pentru acordarea penalităților, dar, având în vedere că

este vorba despre o obligație având ca obiect o sumă de bani, în temeiul art.

1088 C. civ. a obligat-o pe pârâtă la plata dobânzii legale prevăzute de art. 3

din O.G. nr. 9/2000, calculată de la 01 ianuarie 2010 și până la 01 octombrie

2011.

Împotriva acestei sentințe părțile au

declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia nr. 132/A din 25

noiembrie 2013, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a ll-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a respins apelul declarat de pârâta SC M. SRL și a

admis apelul declarat de reclamanta G.M.C. Sprl, în calitate de administrator

judiciar al SC S. SRL și, în consecință, a schimbat în parte sentința atacată,

în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 248.942,74 lei, la care se

adaugă T.V.A., reprezentând lucrări de construcții efectuate și neachitate și

la plata dobânzilor legale aferente, calculate de la 01 ianuarie 2010 și până

la data pronunțării deciziei, menținând celelalte dispoziții ale hotărârii

apelate.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut, în esență, că tribunalul a apreciat corect probatoriul

administrat în cauză, constatând că reclamanta a probat executarea unor lucrări

în cuantum de 219.276,78 lei, aferente situațiilor de lucrări nr. 6 și 7.a,

motiv pentru care a respins apelul intimatei - pârâte.

Notând că, deși lucrările în valoare

de 29.665 lei cuprinse în situația de lucrări nr. 7b nu sunt menționate în

contractul părților ori în actele scrise întocmite în executarea contractului,

totuși, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, acestea au fost

executate de reclamantă, astfel că, în condițiile în care ele nu au fost

desființate ori refăcute, rezultă că au fost apreciate ca fiind utile de

pârâtă, impunându-se astfel admiterea apelului declarat de intimata-reclamantă

și, în consecință, schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul obligării

pârâtei și la plata acestei sume.

În ce privește solicitarea

apelantei-reclamante de a se dispune acordarea dobânzii legale în continuare,

până la achitarea integrală a debitului, față de dispozițiile art. 294 alin.

(1) și (2) C. proc. civ., care prevăd că în apel nu se pot face cereri noi,

însă pot fi cerute dobânzile scadente după pronunțarea hotărârii, curtea de

apel a apreciat că pot fi acordate în cauză numai dobânzile care au continuat

să curgă, în virtutea caracterului lor succesiv, după pronunțarea hotărârii

primei instanțe, fără a se putea dispune plata dobânzilor în alte condiții

decât s-a solicitat prin cererea introductivă ori ar decurge din efectul art.

294 alin. (2) C. proc. civ. (dobânzi neajunse la termen); astfel, a obligat

pârâta și la plata dobânzilor legale aferente debitului principal, calculate de

la 01 ianuarie 2010 și până la data pronunțării deciziei, respectiv 25

noiembrie 2013.

Referitor la cererea

apelantei-reclamante privind acordarea integrale a cheltuielilor de judecată

solicitate în fața primei instanțe, constând în onorariu de expert în cuantum

de 12.800 lei, instanța de apel, observând că pretențiile reclamantei au fost

primite numai în parte, până la concurența sumei de 219.276,78 lei, a apreciat

că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 276 C. proc.

civ., conform cărora, în situația în care pretențiile fiecărei părți au fost

încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare din ele

poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, pârâta SC

M. SRL a declarat recurs, solicitând modificarea sa în tot, în sensul admiterii

propriului apel și al respingerii apelului reclamantei și acțiunii introductive.

În motivare, recurenta-pârâtă a

reiterat situația de fapt și istoricul litigiului și a prezentat considerentele

deciziei atacate, subliniind că aceasta este motivată contradictoriu,

ineficient, inexact și incomplet și totodată lipsită de temei legal și pronunțată

cu încălcarea greșită a legii;

- au fost invocate, astfel, motivele

de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta pârâtă a arătat că nici tribunalul

și nici curtea de apel nu au reușit să demonstreze dezideratul deplinei

concordanțe dintre soluția dată și realitate, necreându-se astfel pentru părți

convingerea fermă că pricina lor a fost examinată minuțios, corect și în baza

unei analize temeinice și să facă posibilă verificarea temeiniciei și

legalității acesteia de către instanțele ierarhic superioare în căile de atac.

A susținut că, în concret, instanța nu

a analizat integral susținerile din cererea de apel, motivarea fiind astfel

incompletă, bazată pe o logică necorespunzătoare și infirmată de probatoriul

administrat, dar, cum insuficiența motivării reiese din argumentele privind

netemeinicia hotărârii pronunțate, precizează că va prezenta aceste argumente

subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, recurenta-pârâtă a arătat că

netemeinicia hotărârii judecătorești, ca primă ipoteză a motivului de recurs

prevăzut de textul de lege mai sus menționat, este evident în legătură cu modul

în care instanța de apel a apreciat probatoriul administrat în cauză și a

reținut raporturile juridice dintre părți. Or, decizia atacată nu este

întemeiată, întrucât, față de probele administrate, soluția dată nu corespunde

adevărului, iar instanța de recurs este chemată să verifice modul netemeinic în

care prima instanță și instanța de apel au apreciat probatoriul administrat în

cauză, atât printr-o apreciere proprie a fiecărei probe administrate, cât și

prin aprecierea globală a acestora.

În continuare, susținând că instanța

de apel nu a studiat cu atenție înscrisurile din dosar și nu a reținut corect

declarațiile martorilor și concluziile raportului de expertiză tehnică în

construcții, a redat aspecte reținute prin raportul de expertiză și fragmente

din depoziția martorilor T.L. și K.G.A.

în final, recurenta-pârâtă a reiterat

considerentele deciziei atacate și, procedând la o analiză a acestora, a

susținut, în esență, că instanța de apel a reținut greșit situația de fapt și

implicit raporturile juridice dintre părți și a interpretat eronat probatoriul

administrat în cauză.

Astfel, a arătat că instanța de apel a

omis în argumentarea sa să se refere la prevederile art. 4 alin. (3) din actul

adițional la contractul încheiat de părți și a reținut în mod contradictoriu

că, deși procedura contractuală nu a fost respectată de reclamantă, nefiind

încheiate acte de recepție pentru lucrările evidențiate unilateral de aceasta

în situațiile de lucrări nr. 6 și 7, lipsa acestor documente este justificată

de relațiile conflictuale ivite deja între părți. Or, la data executării

lucrărilor părțile nu se aflau în relații conflictuale care să o scutească pe

reclamantă de respectarea obligațiilor prevăzute la clauza contractuală mai sus

menționată.

În acest context, autoarea căii de

atac a menționat și că probele administrate relevă faptul că nu au fost

respectate prevederile art. 1073, art. 1100 și art. 1169 C. civ., conform

cărora răspunderea contractuală a debitorului este atrasă doar când acesta își

respectă propriile obligații și dacă executarea este confirmată de debitor.

Cu privire la raportul de expertiză

întocmit în cauză, recurenta-pârâtă arată că acesta cuprinde concluzii

contradictorii și exprimă neputința de a preciza exact și a reconstitui

eventualele lucrări executate din cele evidențiate în situația de lucrări nr.

6, întrucât sunt categorii de lucrări, răspunsul putând fi dat doar de

declarațiile martorilor oculari. Or, din depozițiile martorilor audiați în

cauză, respectiv dirigintele de șantier și responsabilul tehnic cu execuția,

reiese indubitabil că aceștia au infirmat existența lucrărilor în dispută și au

afirmat că acestea nu pot fi plătite.

Referitor la procesele verbale din 15

mai 2009 și raportul de execuție din 25 mai 2009, recurenta-pârâtă a evocat prevederile

art. 1341 alin. (7) din Legea nr. 571/2003, art. 35 din Ordinul nr. 595/2007

pentru aprobarea procedurii de organizare a diriginților de șantier, în vigoare

la data efectuării lucrărilor și programul de control al calității lucrărilor

instalației de încălzire centrală stabilit de SC I. SRL conform Legii nr. 10/1995,

Ordinului M.L.P.A.T. nr. 1/IS/1992 și a Regulamentului aprobat prin H.G.R. nr.

272/1994 și a arătat că aceste procese verbale privesc doar probe de presiune

la rece la instalațiile de încălzire și la instalațiile sanitare anterioare și

că singurul raport de execuție care întrunește cerințele de validitate este cel

din 30 octombrie 2009, toate celelalte rapoarte nefiind semnate de dirigentele

de șantier și de responsabilul tehnic cu execuția.

A mai arătat autoarea căii de atac că

în mod greșit a fost obligată la plata contravalorii lucrărilor cuprinse în

situația nr. 7.b, motivat de faptul că nu s-a făcut dovada executării acestora

cu rea-credință, precizând că obligarea unei părți se poate face doar dacă sunt

întrunite condițiile răspunderii contractuale, pe bază de probe tehnice.

Totodată, a susținut că în mod nelegal

a fost obligată la plata dobânzii aferente debitului rămas neachitat, întrucât

în contract nu sunt prevăzute dobânzi de întârziere și a precizat că este

nejustificată afirmația instanței cu privire la avansarea de către reclamantă a

unor sume de bani și materiale, reprezentantul său legal fiind singurul care a

plătit în avans sume de bani înainte de finanțare.

La 21 octombrie 2014

intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea recursului.

Înalta Curte, în conformitate cu art.

137, cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C. proc. civ., văzând

dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., a luat în

examinare excepția nulității recursului, invocată din oficiu.

Potrivit art. 302

1

alin.

(1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă sub sancțiunea

nulității dezvoltarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază, cu

raportare strictă și limitativă la cazurile de modificare sau casare prevăzute

de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Pentru a conduce la casarea sau

modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la indicarea

uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi

încadrate într-unui dintre acestea.

Or, criticile vizând faptul că nici

tribunalul și nici curtea de apel nu au reușit să demonstreze dezideratul

deplinei concordanțe dintre soluția dată și realitate, prin raportare la

probatoriul administrat în cauză și la susținerile sale din apel, nu pot fi

circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

care impune modificarea hotărârii atacate doar când aceasta nu cuprinde

motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii.

Pe de altă parte, criticile recurentei

potrivit cărora instanța de apel a reținut greșit situația de fapt și implicit

raporturile juridice dintre părți și a interpretat eronat probatoriul

administrat în cauză nu pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia modificarea unei hotărâri se

poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Or, subsumat acestui motiv de

nelegalitate, recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată prin prisma modului

în care instanța a examinat criticile sale din apel referitoare la modul în

care tribunalul a interpretat contractul care a stat la baza relațiilor

economice dintre părți, raportul de expertiză, declarațiile martorilor și

documentele emise în executarea contractului.

De asemenea, criticile recurentei privind

lipsa probelor temeinice care să conducă la obligarea sa la plata contravalorii

lucrărilor aferente situației de lucrări 7.b vizează aspecte ce țin de

netemeinicia hotărârii atacate, neputând face obiectul analizei instanței de

recurs.

În ceea ce privește critica conform

căreia în mod nelegal a fost obligată la plata dobânzii aferente debitului

rămas neachitat, deși în contract nu sunt prevăzute dobânzi de întârziere,

înalta Curte constată că aceasta a fost formulată direct în calea de atac a

recursului, deci omisso medio, astfel că nu o va analiza.

De aceea, examinarea memoriului de

recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică care să poată

fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

iar indicarea celor reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. a fost

făcută doar formal.

În realitate, criticile recurentei

relevă nemulțumirea sa fată de modul de administrare sau interpretare a

probelor ori față de modul de soluționare a apelului în raport cu situația de

fapt, însă ele nu răspund exigențelor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C.

proc. civ., care impun invocarea unor critici ce pot fi încadrate în motivele

de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Or, recursul este reglementat drept o

cale de atac extraordinară, care privește analiza măsurii în care criticile

aduse de recurentă, prin motivele de recurs, se încadrează sau nu în motivele

de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Sancțiunea nulității recursului

intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și

în cazul motivării necorespunzătoare. O astfel de situație intervine și în

cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, recurenta nu dezvoltă critici

de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art.

304 C. proc. civ., ci se limitează la simpla afirmare a netemeiniciei și

nelegalității deciziei atacate.

Față de considerentele ce preced, Înalta

Curte urmează a constata nul recursul în conformitate cu art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de

recurenta-pârâtă SC M. SRL împotriva Deciziei nr. 132/A din 25 noiembrie 2013,

pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a ll-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

24 octombrie 2014.