ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1266/2015

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 2844/1/2004, contestatorul E.N. a formulat, în contradictoriu cu intimații Primăria comunei Răsmirești, Comisia locală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 Toporu și Comisia locală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 Răsmirești, contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 52/A din 19 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. În motivarea contestației se arată în esență că: În mod eronat Curtea de Apel a declinat competența de judecare a recursului către Înalta Curte de Casație și Justiție; trebuia să judece ea însăși acest recurs.

Susține contestatorul că „cele 4 instanțe” au judecat numai forma cererii sale - cerere formulată în Dosarele nr. 2802/122/2012 și nr. 5727/236/2010 - deși aveau obligația de a soluționa fondul acesteia, aplicând prevederile Legii nr. 165/2013, acest act normativ constituind ultima lege de reconstituire și restituire a terenurilor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist.

Se arată că cele 4 instanțe au fost în eroare făcând referire la Primăria orașului Bolintin Vale, a unei suprafețe de 1,2 ha din Titlul de proprietate din 2008, această referire neavând legătură cu plângerea contestatorului, care a solicitat restituirea suprafeței de 3,75 ha ce au aparținut tatălui lui, și erau poziționate „pe locația și bornele lui Tomulești jud. Giurgiu înainte de 1945 și preluate de statul comunist în perioada 945-1989 și mutat abuziv pe locația lui Răsmirești jud. Teleorman în anul 1948- 1950”, Primăria Răsmirești nu avea în gestiune sau competență respectivul teren. Precizează contestatorul că solicită Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță superioară, să dispună restituirea suprafeței de 3,75 ha pe locația Tomulești, să oblige Primăria Toporu/Tomulești să îl pună în posesie cu acte pe acest teren, din rezerva Comisiei locale de fond funciar.

Totodată, a arătat că înțelege să conteste și termenul de judecată din data de 04 noiembrie 2014, arătând că litigiul durează de 5 ani. Față de argumentele expuse, se solicită în principiu casarea, dizolvarea hotărârilor celor patru instanțe, ca nefondate, netemeinice, nelegale și eronate, cu trimiterea cauzei la Judecătoria Giurgiu conform Legii nr. 165/2013. Prin Decizia civilă nr. 3149 din 13 noiembrie 2014 pronunțată de secția I civilă, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București. Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că: Prin sentința civilă nr. 3951 din 21 iunie 2011 pronunțată de Judecătoria Giurgiu a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea în revendicarea suprafeței de 3,75 ha teren intravilan situat lângă Parohia din com.

Răsmirești, jud. Teleorman formulată de reclamantul E.N. Prin Decizia civilă nr. 718 din 10 octombrie 2012 Tribunalul Giurgiu a respins, ca nefondat, recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 3951 din 21 iunie 2011 pronunțată de Judecătoria Giurgiu. Prin Decizia civilă nr. 770 din 21 noiembrie 2013, Tribunalul Giurgiu a respins, ca nefondată, contestația în anulare formulată de E.N., în contradictoriu cu intimații Primăria com. Răsmirești, Comisia Locală pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991 Toporu și Comisia Locală pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991 Răsmirești împotriva Deciziei nr. 718 din 10 octombrie 2012 a Tribunalului Giurgiu. Împotriva acestei decizii a declarat apel E.N. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 52/A din 19 februarie 2014 a respins, ca inadmisibil, apelul astfel declarat, reținând că, fiind irevocabilă, Decizia nr. 770/2013 a Tribunalului Giurgiu nu poate fi supusă nici unei căi de atac.

Această decizie a fost atacată de către reclamant, pe calea contestației în anulare. Potrivit art. 319 alin. (1) C. proc. civ., competența de soluționare a contestației în anulare aparține instanței a cărei hotărâre se atacă, regulă determinată de însăși natura contestației în anulare, de a constitui o cale extraordinară de retractare, iar nu de reformare. În speță, contestatorul a supus acestei căi de atac extraordinare o hotărâre pronunțată de Curtea de Apel București, astfel încât, conform textului legal anterior citat, instanța competentă a soluționa cererea este instanța care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se solicită, și anume Curtea de Apel București. Pentru aceste considerente, constatând că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 319 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte a declinat competența de soluționare a contestației în anulare formulate de E.N. în favoarea Curții de Apel București. Urmare declinării astfel dispuse, cauza a fost înregistrată la data de 09 decembrie 2014, pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Prin Decizia nr. 56/A din 10 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondată, contestația în anulare. În motivarea soluției sale, instanța a reținut următoarele considerente: Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, care poate fi exercitată numai în condițiile expres stabilite prin dispozițiile art. 317-318 C. proc.

civ., respectiv: când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii; când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență; când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale; când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Contestatorul nu a invocat temeiul de drept pe care a înțeles să își fundamenteze criticile prin prisma cărora a înțeles să susțină contestația în anulare îndreptată împotriva menționatei decizii. Din perspectiva primului motiv de contestație, reglementat de art. 317 C. proc.

civ., respectiv cel referitor la neîndeplinirea în mod legal a procedurii de citare, Curtea a constatat că nu se regăsește vreo critică formulată în aceste coordonate, astfel că nu există temei spre a se analiza calea de atac în raport de acest motiv ce permite exercitarea contestației în anulare. Relativ la competența instanței ce a pronunțat decizia contestată, Curtea a constatat că recurentul reproșează instanței a cărei hotărâre o contestă faptul că ar fi pronunțat o soluție (greșită) de declinare a competenței de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Verificând decizia contestată, Curtea a constatat că prin aceasta a fost respins, ca inadmisibil, apelul formulat (de contestatorul din prezenta cauză) împotriva Deciziei civile nr. 770/2013 a Tribunalului Giurgiu.

Prin hotărârea astfel adoptată, a fost soluționat apelul pe care contestatorul apelant îl exercitase împotriva Deciziei nr. 770/2013 ce a fost pronunțată de Tribunalul Giurgiu în soluționarea unei contestații în anulare formulate referitor la o hotărâre pe care această din urmă instanță o pronunțase ca instanță de recurs. Ca atare, este vădit nefondată susținerea contestatorului în sensul că prin decizia atacată s-ar fi realizat o apreciere greșită a Curții de apel București relativ la necompetența sa de a judeca apelul cu care fusese investită și că o consecință a acestei aprecieri ar fi fost pronunțarea unei soluții de declinare a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Din perspectiva cazurilor/motivelor care permit exercitarea contestației în anulare potrivit art. 318 din C. proc. civ., Curtea a reținut că acestea au ca premisă situația în care hotărârea astfel atacată este una pronunțată de o instanță de recurs. Or, astfel cum s-a reținut în precedent, hotărârea contestată în speță este una pronunțată în soluționarea unei cereri de apel, astfel că în mod evident menționata condiție premisă nu este îndeplinită. Pe de altă parte, motivele de contestație reglementate de această din urmă normă au în vedere situația în hotărârea care se atacă este rezultatul unei greșeli materiale și/sau aceea în care instanța a omis să se pronunțe asupra unui motiv de recurs.

Conținutul sintagmei de greșeală materială a fost constant determinat de doctrină și jurisprudență ca fiind circumscris erorilor formale, procedurale pe care instanța le-ar face în judecata recursului (cum sunt: respingerea recursului ca tardiv formulat, anularea recursului ca netimbrat), și nu unor greșeli care privesc judecata aspectelor substanțiale, care țin de fondul pricinii. În speță, reclamantul reproșează unui număr de patru instanțe greșeala constând în nerespectarea obligației de a aplica prevederile Legii nr. 165/2013 în evaluarea temeiniciei pretențiilor pe care le-a formulat referitor la reconstituirea/restituirea dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de teren situate în com.

Răsmirești, jud. Teleorman, pretins preluată în mod abuziv de la tatăl său în timpul regimului comunist. Cum contestația în anulare pendinte a fost exercitată numai împotriva Deciziei civile nr. 52/A/2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, o analiză relativă la soluțiile pronunțate de alte instanțe decât cea care a pronunțat această decizie excede limitelor analizei prezentei căi de atac, astfel că ea nu poate fi realizată în acest cadru procesual. Atâta vreme cât prin decizia contestată s-a reținut un fine de neprimire a căii de atac a apelului - inadmisibilitatea -, instanța ce a pronunțat-o nu avea obligația de a analiza fondul pretențiilor ce erau susținute prin motivele de apel formulate în acest context, pentru că o atare analiză ar fi avut drept consecință o judecată în afara cadrului procedural legal, și înfrângerea principiului legalității căilor de atac.

În aceste condiții, este de domeniul evidenței că nu poate fi reținută o eroare materială a instanței de apel sau o omisiune a acesteia de a analiza un motiv de recurs, de natură a satisface cerințele art. 318 C. proc. civ. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către contestator, care a susținut următoarele: Curtea de apel a nesocotit dispozițiile art. 320 C. proc. civ. potrivit cărora, hotărârea dată în contestație în anulare este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată. Recurentul susține că instanțele care au soluționat fondul litigiului nu au avut în vedere suferința bunicilor săi care au luptat pe front. Mai susține recurentul că instanța nu a cercetat fondul hotărârii pronunțată de Judecătoria Giurgiu în Dosar nr. 5727/236/2010, precum și a Deciziilor nr. 718/2012 și nr. 770/2013 pronunțate de Tribunalul Giurgiu.

Înalta Curte, la termenul din 14 mai 2015, a invocat excepția nulității recursului, pe care o va analiza cu prioritate, față de dispozițiile art. 137 C. proc. civ. și pe care o va admite, pentru considerentele care succed: Potrivit art. 302 1 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol. În cuprinsul cererii de recurs care a învestit Înalta Curte, recurentul își exprimă nemulțumirea în legătură cu împrejurarea că instanța care a pronunțat hotărârea recurată nu s-a pronunțat cu privire la soluțiile date în ce privește fondul litigiului, respectiv că nu a cercetat fondul hotărârilor pronunțate de Judecătoria Giurgiu și de Tribunalul Giurgiu.

Relativ la acest aspect, curtea de apel a reținut că, deși contestatorul reproșează unui număr de patru instanțe greșeala constând în nerespectarea obligației de a aplica prevederile Legii nr. 165/2013 în evaluarea temeiniciei pretențiilor pe care le-a formulat referitor la reconstituirea/restituirea dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de teren situate în com. Răsmirești, jud. Teleorman, pretins preluată în mod abuziv de la tatăl său în timpul regimului comunist, contestația în anulare a fost exercitată numai împotriva Deciziei civile nr. 52/A/2014 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă, astfel că o analiză relativă la soluțiile pronunțate de alte instanțe decât cea care a pronunțat această decizie excede limitelor analizei contestației în anulare și nu poate fi realizată în acest cadru procesual.

Contrar susținerilor recurentului, se constată că instanța a analizat susținerile formulate în cadrul contestației în anulare, iar recurentul nu a formulat nicio critică cu privire la acest argument reținut în motivarea deciziei pronunțate, iar reiterarea acelorași susțineri pe calea recursului nu se constituie în critici care să aibă legătură cu decizia recurată, pentru a putea fi astfel încadrate în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Nu are legătură cu decizia contestată nici susținerea recurentului în sensul că instanța nu ar fi respectat dispozițiile art. 320 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea dată în contestație în anulare este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată, întrucât curtea de apel a soluționat contestația în anulare, iar recursul exercitat împotriva acestei hotărâri se soluționează de prezenta instanță, tocmai în considerarea acestor dispoziții legale.

Așa fiind, cum aspectele invocate de recurent nu se grefează pe conținutul deciziei atacate și cum, în cauză, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancțiunea expres prevăzută într-o asemenea situație de art. 306 alin. (1) C. proc. civ., respectiv aceea a nulității recursului, admițând excepția cu acest obiect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de contestatorul împotriva Deciziei nr. 56/A din 10 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 mai 2015.