ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2409/2014

Deliberând asupra cauzei de față, reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea la data de 12 aprilie 2006, sub nr. 2836/2006 (număr unic 3121/94/2006) reclamanta B.R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC R.C. SA, obligarea acesteia să îi predea în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Voluntari, șos. Pipera Tunari, județul Ilfov, cunoscut sub numele de „Ferma B.”, având nr. cadastral x, intabulat în CF Voluntari, compus din teren în suprafață de 3,45 ha și construcțiile aflate pe acesta, cu cheltuieli de judecată. În ședința publică din data de 21 iunie 2006, pârâta a invocat excepția autorității de lucru judecat, arătând că instanțele judecătorești au mai fost sesizate cu o acțiune în revendicare a aceluiași imobil, acțiune ce a fost respinsă prin Sentința civilă nr. 90 din 16 ianuarie 2001 a Judecătoriei Buftea, pronunțată în Dosarul nr. 4418/2000.

Apelul și recursul formulate împotriva acestei hotărâri au fost respinse prin Decizia civilă nr. 167/ A din 30 ianuarie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și prin Decizia civilă nr. 1464 din 30 mai 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Prin încheierea de ședință din data de 28 iunie 2006, instanța a respins excepția autorității de lucru judecat. Prin încheierea de ședință din data de 30 octombrie 2006, instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii. Prin Sentința civilă nr. 5248 din 15 noiembrie 2012, Judecătoria Buftea a admis excepția necompetenței materiale de soluționare a cauzei și a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului Ilfov, unde dosarul a fost înregistrat la data de 22 noiembrie 2012, sub nr. 248/93/2012.

La termenul de judecată din data de 02 aprilie 2013, Tribunalul Ilfov a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtă. Prin sentința civilă nr. 889 din 9 aprilie 2013, Tribunalul Ilfov a respins cererea de chemare în judecată a reclamantei, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Ilfov a avut în vedere Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire expresă la cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României Astfel, tribunalul a considerat că schimbarea practicii instanței europene sub aspectul drepturilor foștilor proprietari de a obține în natură restituirea imobilelor confiscate în perioada comunistă determină în mod necesar o examinare a prezentei cauze prin raportare la aceasta.

Tribunalul a constatat, din actele depus la dosar, că B.R. a fost unica moștenitoare a foștilor proprietari ai imobilului în litigiu. Imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului, în temeiul H.C.M. nr. 308/1953, iar prin sentința civilă nr. 1644 din data de 23 iunie 2004 pronunțată de Judecătoria Buftea, definitivă, s-a constatat nulitatea absolută a titlului statului asupra imobilului compus din teren 3,45 ha și construcții. Ulterior preluării de către stat, imobilul a intrat în administrarea I.A.S. Mogoșoaia - Ferma Roșia, iar apoi a fost transferat, succesiv, pe bază de proces-verbal de predare-primire, în administrarea Laboratorului pentru Virusuri Tumorale Aviare, respectiv I.C.V.B.

Pasteur - C.C.B.P.A.M. Voluntari. În anul 1993, deținătorul imobilului revendicat, pârâta SC R.C. SA, a obținut Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 30 martie 1993, eliberat de Ministerul Agriculturii și Alimentației, în temeiul prevederilor H.G. nr. 834/1991, în baza căruia și-a intabulat dreptul de proprietate în C.F. a localității Voluntari. Tribunalul a constatat că valabilitatea dobândirii de către pârâtă a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu a fost verificată prin Sentința civilă nr. 13.266 din 02 decembrie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, rămasă definitivă, respingându-se acțiunea având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 163 din 28 aprilie 1995, încheiat între pârâta SC R.C.

SA și A.V.A.S. și a contractului din 15 iunie 1995, încheiat între SC R.C. SA și F.P.P. IV Muntenia. În privința certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 30 martie 1993, eliberat pârâtei de către M.A.A., tribunalul a constatat că acesta nu a fost supus cenzurii vreunei instanțe de judecată, fiind, prin urmare, necontestat și valabil. De asemenea, tribunalul a reținut că, prin decizia civilă nr. 706/ A din 02 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 7357 din 20 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a respins contestația formulată de reclamantul N.M.

în contradictoriu cu pârâta SC R.C. SA împotriva Dispoziției nr. 10336 din 01 octombrie 2008, emisă de pârâtă în temeiul Legii nr. 10/2001. Raportând aspectele rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului la situația de fapt dedusă judecății, tribunalul a apreciat că reclamantul nu este îndreptățit la restituirea în natură a bunului imobil, ci doar la acordarea de despăgubiri. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul N.M. Reclamantul a susținut că modul de preluare de către stat al acestui teren este evident abuziv, întrucât actul normativ invocat drept „temei legal” al preluării nu a fost publicat niciodată în M. Of., astfel încât actul normativ în cauză se consideră inexistent.

Acest lucru a fost stabilit cu putere de lucru judecat la Judecătoria Buftea, care a constatat nulitatea absolută a titlului statului asupra imobilului proprietatea reclamantului, compus din teren de 3,45 ha și construcții situat în comuna Voluntari, astfel cum rezultă din dispozitivul sentinței civile nr. 1644 din data de 23 iunie 2004 pronunțată de Judecătoria Buftea, în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., în Dosarul civil nr. 3780/2004. Contrar celor susținute de pârâtă, această hotărâre judecătorească este opozabilă SC R.C. SA, care este având - cauză. Conform Legii nr. 10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire conform prevederilor prezentei legi.

Instanța de fond a respins, de plano, acțiunea în revendicare ca inadmisibilă, încălcând art. 6 din Convenție, pentru că nu a verificat situația particulară a reclamantului, precum și art. 1 din primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât a obligat reclamantul la parcurgerea procedurii speciale de despăgubire, instituită de Legea nr. 10/2001. Reclamantul a apreciat că are fie un bun actual, fie o speranță legitimă de a dobândi un bun, în sensul pe care Curtea Europeană l-a dat acestor noțiuni autonome. A mai arătat că, dacă există o hotărâre prin care să se constate caracterul ilegal al naționalizării, jurisprudența anterioară a Curții va fi aplicată iar reclamantului i se va recunoaște existența unui bun, în sensul Convenției în legătură cu imobilul respectiv; o privare de bun nu este conformă cu Convenția decât dacă este legală, proporțională și urmărește un scop legitim.

Reclamantul a susținut că instanța de fond nu a analizat împrejurarea că, după 12 ani de la depunerea notificării, nu i s-a acordat niciun remediu pentru pierderea proprietății imobiliare aflată în prezent în deținerea părții adverse, ci doar o hotărâre de înaintare a acesteia la A.V.A.S. pentru acordarea de despăgubiri. Reclamantul a considerat că, prin Sentința civilă nr. 4685 din 13 noiembrie 1997 pronunțată de Judecătoria Buftea în Dosarul nr. 6366/1997, a dobândit un „bun actual”. Prin Decizia nr. 43/ A din 10 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva Sentinței civile nr. 89 din 09 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Ilfov și l-a obligat pe reclamant la plata sumei de 12.000 lei către intimată, cu titlul de cheltuieli de judecată.

În motivare, curtea de apel a reținut că, în speță, sunt aplicabile dezlegările date prin Decizia nr. 33 pronunțată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite. S-a procedat la verificarea existenței, în patrimoniul reclamantului, a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, s-a reținut că noțiunea „bunuri” cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, & 69, CEDO 2002-VII).

Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, CEDO 2004-IX).

În cauză, nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantului în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu. Prin sentința civilă nr. 1644 din data de 23 iunie 2004 pronunțată de Judecătoria Buftea, definitivă prin Decizia civilă nr. 130 din 30 ianuarie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a titlului statului asupra imobilului compus din teren 3,45 ha și construcții. Prin sentința menționată nu s-a dispus restituirea în natură a bunului către reclamant, astfel încât este valabilă concluzia expusă mai sus, conform căreia constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, ci doar un drept la despăgubiri.

Acest drept fiind recunoscut reclamantului, nu se poate reține încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție întrucât numai privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie o încălcare a acestui articol. Susținerea apelantului reclamant în sensul că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire conform prevederilor prezentei legi, nu a fost reținută în cauză, dispoziția legală invocată fiind abrogată prin Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of.

nr. 63 din 3 februarie 2009. Reclamantul a considerat că, prin Sentința civilă nr. 4685 din 13 noiembrie 1997 pronunțată de Judecătoria Buftea, a dobândit un „bun actual”, susținere care nu poate fi reținută, sentința respectivă recunoscând dreptul de proprietate al pârâtei SC R.C. SA asupra construcțiilor aflate pe terenul pentru care i s-a constituit dreptul de proprietate prin certificatul nr. x. În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat că autoarea reclamantului a formulat notificarea din 11 iunie 2001, soluționată prin Dispoziția nr. 10336 din 01 octombrie 2008 prin care s-a respins cererea de restituirea în natură a imobilului și s-a dispus înaintarea dosarului către A.V.A.S.

pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent. Reclamantul a contestat această dispoziție; prin decizia civilă nr. 706/ A din 02 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 7357 din 20 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a respins contestația formulată de reclamantul N.M. în contradictoriu cu pârâta SC R.C. SA împotriva Dispoziției nr. 10336 din 01 octombrie 2008, emisă de pârâtă în temeiul Legii nr. 10/2001. În consecință, curtea de apel a constatat că demersul judiciar al reclamantului se situează în timp după intrarea în vigoare a legii speciale și se rezolvă potrivit acestei legi, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel cum s-a arătat mai sus, acordarea măsurilor reparatorii către persoana îndreptățită are loc în cadrul procedurii speciale și este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. Mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Brumărescu contra României). Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat recurs, aducându-i critici de nelegalitate, întemeiate în drept pe art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul reclamant a susținut, în esență, că instanța de apel nu a analizat toate motivele de apel formulate, respectiv că instanța de apel, ca și instanța de fond, a interpretat greșit hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot Maria Atanasiu și alții contra României, întrucât respingerea automată a acțiunii în revendicare duce la încălcarea dreptului de acces la o instanță. Faptul că există o hotărâre judecătorească prin care se constată caracterul ilegal al naționalizării (Sentința nr. 1644 din 23 iunie 2004 a Judecătoriei Buftea) înseamnă, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, că reclamantul are un bun, în sensul aceleiași convenții.

Greșit a reținut instanța de apel că această hotărâre judecătorească nu este opozabilă pârâtei SC R.C. SA, întrucât această societate are calitatea de având - cauză. Pe de altă parte, dacă nu există această constatare, atunci reclamantului i se naște dreptul la despăgubire, care reprezintă tot un bun în sensul Convenției. Analizând recursul formulat în cauză, prin prisma criticilor aduse de reclamant, Înalta Curte reține următoarele: Acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, trebuie să fie soluționată numai cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate.

Reclamanta a formulat prezenta acțiune în revendicare la data de 12 aprilie 2006, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială și derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referință numai în condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.

O atare interpretare este impusă și de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit căruia „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparații”.

În acord cu soluțiile adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, se constată că această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială, ceea ce înseamnă că nu se aduce atingere nici art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Așadar, cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări și restricții, o modalitate fiind și aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile. Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești.

În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa. În măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza „Golder contra Regatului Unit”, că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, precum și că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept”. Deci, se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptățită având, în consecință, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.

În speță, autoarea reclamantului B.R. a formulat notificarea din 11 iunie 2001, prin care a solicitat obligarea pârâtei intimate la restituirea în natură a imobilului situat în comuna Voluntari, Șos. Pipera Tunari, județ Ilfov, cunoscut sub denumirea „Ferma B.”, compus din teren în suprafață de 3,45 ha și construcțiile aferente existente pe acesta. Prin Dispoziția nr. 10336 din 1 octombrie 2008, emisă de Primăria Buftea, a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului și s-a dispus înaintarea dosarului către Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Contestația reclamantului N.M., întemeiată în drept pe prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001, împotriva acestei dispoziții, a fost respinsă, prin Decizia nr. 706/ A din 2 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă, hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 7357 din 20 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Prin urmare, recurentul nu poate invoca încălcarea dreptului la liberul acces la justiție, deoarece accesul la justiție i-a fi fost asigurat pe deplin în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, este adevărat că această hotărâre stabilește că atunci când există neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă plecând de la considerentele anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit admise și de contenciosul european, se constată că nu există vreo neconcordanță între cele două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând această posibilitate conferită de jurisprudența Curții Europeană a Drepturilor Omului, prin instituirea celor două faze - administrativă și judiciară. Nici din perspectiva Convenției reclamantul nu avea vocație la restituirea în natură a imobilului în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudența Curții Europene, respectiv în Cauza Maria Atanasiu din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

778 din 22 noiembrie 2010. Astfel, în analiza concursului dintre legea internă și Convenția europeană, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, instanța de recurs este ținută să analizeze în ce măsură instanța de apel a apreciat corect dacă reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană. Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate. În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

În cauza Maria Atanasiu și alții contra României se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143). Or, în speță, Înalta Curte constată că prin Sentința civilă nr. 1644 din data de 23 iunie 2004 pronunțată de Judecătoria Buftea, definitivă, s-a constatat nulitatea absolută a titlului statului asupra imobilului situat în Voluntari, șos.

Pipera Tunari, județul Ilfov, cunoscut sub numele de „Ferma B.”, având nr. cadastral x, intabulat în CF Voluntari, compus din teren în suprafață de 3,45 ha și construcții. Așadar, nu se poate considera că reclamantul ar deține un „bun actual”, câtă vreme în favoarea acestuia nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie în sensul restituirii imobilului. O simplă recunoaștere a nevalabilități titlului statului prin hotărâre judecătorească, fără existența unei dispoziții de restituire a imobilului în discuție, nu conferă reclamantului un „bun actual” sau o „speranță legitimă”, singura speranță legitimă a acestuia fiind aceea dată de parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În cauză, reclamanta a uzat de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, cu privire la imobilul situat în Voluntari, șos. Pipera Tunari, județul Ilfov, cunoscut sub numele de „Ferma B.”, având nr. cadastral x, intabulat în CF Voluntari, compus din teren în suprafață de 3,45 ha și construcțiile aflate pe acesta. Litigiul inițiat de aceasta, întemeiat în drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, a fost soluționat irevocabil prin trimiterea dosarului către A.V.A.S. în vederea acordării de măsuri reparatorii. Susținerile recurentului reclamant, prin care a arătat, în mod generic, faptul că decizia supusă controlului judiciar nu cuprinde analiza integrală a motivelor de apel nu sunt fondate. Astfel, Înalta Curte reține că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. vizează situațiile în care hotărârea atacată fie nu cuprinde expunerea considerentelor de fapt și de drept pe baza cărora a pronunțat soluția, fie acestea sunt contradictorii (în sensul că sunt expuse argumente care susțin o altă concluzi logică - juridică decât soluția pronunțată), fie privesc o pricină diferită. Având în vedere că recursul nu este o cale de atac devolutivă, nu este suficient ca recurentul să susțină că instanța de apel nu a analizat toate motivele de apel, ci acesta trebuie să indice în concret care sunt criticile care nu i-au fost analizate, cu atât mai mult cu cât judecătorul poate răspunde unor critici aflate în strânsă legătură unele cu altele prin argumente comune.

Din ansamblul motivării deciziei recurate rezultă că instanța de apel a răspuns criticilor apelantului și a expus într-o manieră elaborată și corect sistematizată logico-juridic argumentele care susțin soluția de respingere a apelului, nefiind constatate contradicții de natură să pună în discuție legalitatea acesteia sau referiri la aspecte care exced cauzei. În ceea ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut corecta interpretare și aplicare a dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că a examinat din perspectiva criteriilor dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dacă părțile în litigiu dețin un bun sau o speranță legitimă, în sensul Convenției.

Față de statuările cuprinse în cauza Maria Atanasiu contra României, conform cărora simpla constatare a nevalabilității titlului statului nu este suficientă pentru a se aprecia că reclamantul deține „un bun” în sensul Convenției și de împrejurarea că recurentul reclamant nu deține o hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus restituirea bunului, se reține că decizia atacată este legală, iar criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu sunt fondate. Înalta Curte menționează că în mod corect instanța de apel s-a raportat în examinarea criticilor vizând soluția de respingere a acțiunii în revendicare nu la criteriile clasice de comparare, ci la cele prevăzute de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și că urmare constatării că reclamantul nu deține un bun nu se impunea a se verifica dacă privarea de bun este legală, proporțională ori dacă urmărește un scop legitim.

În ceea ce privește eficiența mecanismului instituit de Legea nr. 10/2001, Înalta Curte reține că instanța de apel a examinat criticile formulate. Astfel, s-a arătat că legiuitorul național nu poate să înlăture de la aplicare Legea nr. 10/2001, ci trebuie să o interpreteze și să o aplice în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate. Înalta Curte constată că, de vreme ce recurentul reclamant nu deține un bun, în sensul Convenției, pe de o parte nu se mai impune examinarea aspectelor care țin de titlul pârâtului, iar pe de altă parte că, în aceste condiții, acțiunea în revendicare nu poate fi admisă doar ca un remediu pentru dificultățile existente în procedura Legii nr. 10/2001.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat. Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimata pârâtă, Înalta Curte urmează să le reducă, de la suma de 10.000 lei la suma de 2.000 lei, pentru următoarele considerente: În cuprinsul art. 274 alin. (3) C. proc. civ. se prevede că judecătorii au dreptul sa mărească ori sa micșoreze onorariile avocaților, ori de cate ori vor constata ca sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii si munca îndeplinită de avocat. Așadar, instanța care soluționează litigiul are prerogativa legală acordată de legiuitor, de a lua măsura reducerii onorariului avocațial, fără ca această reducere sa fie considerată o măsura de privilegiere a părții căzute în pretenții.

Astfel, deși din punct de vedere legal se impune ca partea care cade în pretenții sa suporte toate cheltuielile de judecata pe care partea care a câștigat procesul a dovedit ca le-a făcut, principiul stabilit de art. 274 alin. (1) C. proc. civ. înseamnă că partea căzută în pretenții nu va fi obligată cu necesitate la achitarea tuturor cheltuielilor de judecată efectuate de partea câștigătoare. La aplicarea acestei măsuri, Înalta Curte a avut în vedere si jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat în sensul că obligarea la plata cheltuielilor de judecată se va realiza numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare si au fost făcute, în mod real, în limita unui cuantum rezonabil.

În speță, prin raportare la volumul de muncă al avocatului pârâtei, constând în redactarea întâmpinării și punerea de concluzii în dezbateri, gradul de complexitate al cauzei, precum si complexitatea probatoriului administrat, în cauză fiind administrată exclusiv proba cu înscrisuri, Înalta Curte a apreciat că se impune reducerea onorariului de la suma de 10.000 lei la suma de 2.000 lei, sumă care are un cuantum adecvat si rezonabil prin raportare la aspectele mai sus arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.M. împotriva deciziei nr. 43/ A din 10 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurentul - reclamant la plata sumei de 2.000 lei către intimata pârâta SC R.C. SA, cheltuieli de judecată reduse conform dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 septembrie 2014.