ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7049/2013

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 310

din 9 februarie 2012 Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal, a admis recursul declarat de pârâta A.N.R.P. împotriva sentinței

civile nr. 188 din 15 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr.

5405/30/2010, în contradictoriu cu reclamanții P.V. și V.F. (P.), a modificat

sentința recurată în sensul că a respins acțiunea promovată de reclamanți.

Pentru

a pronunța această soluție instanța a reținut că reclamanții nu au prezentat

documente doveditoare noi față de cele depuse în dosarul administrativ în fața

Comisiei Județene Timiș pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 290/2003, care

să ateste situația de refugiat a numitului P.F.C..

Curtea

de Apel a mai constatat că, din înscrisurile aflate în dosarul administrativ, a

rezultat că reclamanții, împreună cu defuncta P.V., au solicitat acordarea de

despăgubiri în temeiul Legii nr. 290/2003 după defunctul P.F.C. Actele de stare

civilă depuse la dosarul primei instanțe atestă că numitul P.F.C. este tatăl

defunctului P.C., soț al defunctei O.A.. Prin urmare, solicitanții

despăgubirilor sunt nepoții defunctului P.F.C.

Comisia

Județeană Timiș pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 290/2003 a solicitat

titularilor cererii să prezinte dovezi privind calitatea de refugiat pentru

antecesorul P.F.C., precum și privind legătura dintre familiile Pojoga și

Opaiț.

S-a

mai reținut că solicitanții au administrat dovezi care atestă bunurile deținute

pe teritoriul actual al Ucrainei de către defunctul P.F.C. (recensământul

agricol din 1941, precum și declarații pe proprie răspundere). În schimb,

solicitanții nu au prezentat nici un fel de documente care să ateste faptul că

defunctul menționat s-ar fi refugiat, bunurile sale rămânând în teritoriile

enumerate în art. 1 din Legea nr. 290/2003, acesta fiind de altfel motivul

pentru care cererea lor a fost respinsă prin Hotărârea nr. 32 din 29 martie 2006

emisă de Comisia Județeană Timiș pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 290/2003.

Astfel,

instanța de recurs a apreciat că instanța de fond a reținut o stare de fapt

contrară, interpretând eronat conținutul unor documente prezentate de

reclamanți Comisiei, mai exact a adresei nr. 320 din 24 noiembrie 2003 emisă de

Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuți din Ucraina, în care se menționează că la

solicitarea numitului P.V. i s-a înaintat acestuia „xerocopia despre imobilitatea

cetățeanului P.F.C. în satul Ciudei, Raionul Storojineț” precizându-se că în

documentele primăriei care s-au păstrat nu există „alte informații despre

stabilitatea cetățeanului P.F.C.”.

Instanța

de recrurs a mai constatat că prima instanță a interpretat eronat documentul

astfel tradus, apreciind că se referă la o situație de interdicție impusă

defunctului P.F.C., datorită termenului utilizat, referitor la „imobilitatea”

sa. În fapt însă, din coroborarea documentelor depuse în dosarul administrativ

rezultă că documentul transmis în xerocopie numitului P.V. privea averea

imobiliară a numitului P.F.C., denumită eronat în traducere „imobilitate”, iar

nicidecum o situație personală a defunctului, putându-se observa că la dosarul

administrativ nu a fost depus un astfel de document, ci doar procesul-verbal

încheiat la recensământul general al României din 1941, care atestă averea

imobiliară a antecesorului reclamanților.

Cu

privire la calitatea de refugiat a defunctului instanța de recurs a apreciat că

nu pot fi reținute în cauză nici documentele de care se prevalează reclamanții,

anume hotărârile emise de Casa Județeană de Pensii Timiș - Comisia pentru

aplicarea Legii nr. 189/2000, deoarece acestea nu vizează pe P.F.C., ci pe fiul

său, P.C., ori persoane aflate în relație de afiliere, din familia O.

Instanța

de recurs nu a valorificat nici declarațiile date pe proprie răspundere de

către reclamanți, prezentate Comisiei Județene Timiș pentru aplicarea

prevederilor Legii nr. 290/2003, apreciind că acestea nu se referă la situația

de refugiat a defunctului P.F.C., ci exclusiv la averea sa, deținută în

teritoriile fostei Basarabii, în timp ce art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003

precizează expres că „persoanele îndreptățite vor depune cereri proprii, până

la data de 1 mai 2007, la comisiile constituite în cadrul prefecturilor, în

temeiul art. 6 din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensații

cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în

urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată. Cererile trebuie însoțite de acte doveditoare,

certificate de autorități, sau de declarația autentică a petentului, însoțită

de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea, autentificate”.

Instanța

de recurs a mai reținut că reclamanții nu au prezentat documente care să

dovedească împrejurarea că antecesorul lor - P.F.C. ar fi fost refugiat din

teritoriile menționate de art. 1 din Legea nr. 290/2003, pentru a se putea

considera că moștenitorii săi pot beneficia de măsurile reparatorii stabilite

prin această lege.

Împotriva

deciziei nr. 390 din 9 februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios

administrativ și fiscal, intimații-reclamanți P.V. și V.F. au formulat

contestație în anulare.

Contestația

în anulare este întemeiată pe dispozițiile art. 317-321, respectiv art. 322-328

C. proc. civ.

Contestatorii

au susținut că Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 188 din 15 februarie 2011, a

admis acțiunea formulată de reclamanți, iar în motivarea sentinței se arată

toate încălcările de lege comise de pârâta Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților - Direcția pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 a

Legii 9/1998 și Legii 393/2006.

Curtea

de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 310

din 9 februarie 2012, a admis recursul declarat de pârâtă cu toate că acesta nu

a fost declarat în termenul de 15 zile de la comunicarea hotărârii.

S-a

mai arătat că instanța de recurs nu a ținut cont de motivarea Tribunalului Timiș

în privința încălcărilor de lege care au stat la baza sentinței favorabile.

Înalta

Curte, examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările

dosarului, cu dispozițiile legale incidente pricinii, cu motivele formulate de

contestatori, va respinge prezenta contestație în anulare.

Pentru

a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în

continuare arătate.

În

conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.

„Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când

procedura de chemare a părții, pentru ziua când  s-a judecat pricina, nu a fost

îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de

judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la

competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului

sau recursului”.

Potrivit

alin. (2) al aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele

mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de

recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt

sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu

alte cuvinte, prin această cale de atac se urmărește repararea

neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de

fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă

litigiul.

Deci,

în cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu

privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența

vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Contestația

în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în

condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând

contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile

instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac

când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Motivele

contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de

lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima

ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural,

care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin

confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele

formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era

atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca

fiind tardiv formulat, etc.

Fiind

un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată

extensiv.

În

orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma

aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze

prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de

interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a

aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Pe

de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca

temei legal al contestației, există numai atunci când realmente instanța de

recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în

termenul legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a

examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.

Totodată

textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la

argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le

sunt subsumate.

În

esență, o atare omisiune nu poate fi reținută întrucât instanța de recurs a

cercetat toate criticile recurentei.

Față

de cele ce preced, instanța apreciază că, în pricina de față, contestația în

anulare nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele

legale sus citate.

În

consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația

în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de P.V. și V.F. (P.) împotriva Deciziei nr. 310 din 9 februarie

2012 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2013.