ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1927/2013

Asupra recursului de față, Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1869 din 12 iulie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 1857/30/2010, Tribunalul Timiș a admis în parte demersul judiciar inițiat de către petiționarul L.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive constând în deportarea în străinătate a autorului petiționarului după data de 23 august 1944, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10.000 de euro cu titlu de despăgubiri morale, a respins în rest pretențiile reclamantului și a respins demersul judiciar incidental (cererea reconvențională) inițiat de pârâtul-reclamant reconvențional Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.

În motivare, instanța de fond a reținut că, în speță, sunt întrunite condițiile de admisibilitate cerute de imperativul art. 4 din Legea nr. 221/2009, în vederea constatării caracterului politic al deportării autorului petiționarului, F.A. la muncă forțată în U.R.S.S. în perioada 14 ianuarie 1948-28 februarie 1948, iar suma de 10.000 euro reprezintă o satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul rnoral suferit atât de petiționar cât și pentru cei încercat de bunicul său deportat în U.R.S.S.

Apelurile declarate de reclamant și de pârât împotriva acestei sentințe au fost admise de Curtea de Apel Tmișoara, prin decizia civilă nr. 711/A din 7 aprilie 2012 aceasta dispunând anularea hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre la Tribunalul Timiș, arătând că, în rejudecare, se vor avea în vedere Deciziile Curții Constituționale nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010, precum și faptul că despăgubirile materiale se pot acorda, în măsura dovedirii acestora, pentru bunurile de care persoanele supuse măsurilor represive au fost deposedate.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 2631/R din 6 aprilie 2012, a admis recursul acestora, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, apreciind că decizia atacată cu recurs nu este motivată, ceea ce echivalează cu imposibilitatea exercitării controlului judiciar. În rejudecare, prin decizia nr. 132/A din 28 iunie 2012 Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a admis apelurile declarate de reclamantul L.I.

și de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, a desființat sentința civilă apelată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul Timiș, cu motivarea că prima instanță nu a cercetat fondul, nu a administrat probe și nu a examinat petitul de acțiune privind acordarea despăgubirilor materiale, iar, din înscrisurile depuse la dosar, nu s-a dovedit și justificat calitatea procesuală activă în ceea ce privește întreaga acțiune, respectiv dovada calității de unic moștenitor al reclamantului după bunicii materni și părinții săi, conform art. 5 alin. (1) teza a II-a din lege. Împotriva acestei decizii, reclamantul L.I.

a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Timișoara, invocând drept motive de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 ș 9 C. proc. civ. În argumentarea motivelor de recurs, reclamantul a arătat că hotărârea recurată nu este motivată și a fost pronunțată cu încălcarea normelor de procedură, respectiv a art. 156 C. proc. civ. și a principiilor contradictorialității procesului civil, a accesului liber Ia justiție și a dreptului Ia un proces echitabil, fiindu-i, astfel, provocată o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii. Înalta Curte, examinând actele și lucrările dosarului, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: În vederea protejării dreptului părții la apărare, garantat legal, art. 156 instituie posibilitatea amânării cauzei pentru lipsă de apărare și nu o obligativitate în acest sens.

Condițiile cerute de lege pentru încuviințarea unei astfel de cereri sunt temeinicia motivelor vizând lipsa de apărare și absența culpei părții în generarea acestei situații. În speța dedusă judecății, Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de apel a dispus respingerea cererii formulate de reclamantul L.l., motivat, în principal, de faptul că dosarul se afla în al doilea ciclu procesual, iar reclamantul nu a indicat motivele temeinice pentru care s-ar impune admiterea cererii și, în subsidiar, de prevederile art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ce garantează judecarea eauzei într-un termen rezonabil. Totodată, potrivit art. 89 C. proc.

civ., citația, sub sancțiunea nulității, va fi înmânată părții cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată, aceste dispoziții legale fiind respectate de instanța de apel, comunicarea citației făcându-se Ia data de 21 iunie 2012, iar termenul de judecată fixat la 28 iunie 2012. Așadar, în cazul nerespectării dispozițiilor articolului anterior menționat, vătămarea constă în însăși imposibilitatea în care s-a găsit partea, care nu a fost încunoștințată Ia timp despre proces, de a-și face apărarea, precum și în pronunțarea unei hotărâri prin care a pierdut procesul. Or, față de admiterea apelului declarat de reclamantul L.I., Înalta Curte reține că instanța de apel nu a încălcat dreptul la apărare ai acestuia, ci a procedat la soluționarea cu celeritate a cauzei aflată pe rolul instanțelor încă din martie 2010, neexistând nicio vătămare a drepturilor procesuale ale acestuia.

Referirea la o altă decizie în considerentele hotărârii de casare nu poate fi imputată instanței de apel, care, în mod judicios, a făcut referire la dispozitivul acesteia, remarcând ambiguitatea considerentelor. Curtea de Apel Timișoara a arătat, în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt și ele drept în temeiul cărora și-au format convingerea, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, făcând posibilă exercitarea controlului judiciar. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul L.I. împotriva deciziei nr. 132/A din 28 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGI

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul L.I. împotriva deciziei nr. 132/A din 28 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 mai 2013.