ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1927/2013

Asupra recursului

de față,

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1869 din

12 iulie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 1857/30/2010, Tribunalul Timiș a admis în

parte demersul judiciar inițiat de către petiționarul L.I., în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a constatat caracterul

politic al măsurii administrative abuzive constând în deportarea în străinătate

a autorului petiționarului după data de 23 august 1944, a obligat pârâtul la plata

către reclamant a sumei de 10.000 de euro cu titlu de despăgubiri morale, a respins

în rest pretențiile reclamantului și a respins demersul judiciar incidental (cererea

reconvențională) inițiat de pârâtul-reclamant reconvențional Statul Român reprezentat

de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.

În motivare, instanța

de fond a reținut că, în speță, sunt întrunite condițiile de admisibilitate cerute

de imperativul art. 4 din Legea nr. 221/2009, în vederea constatării caracterului

politic al deportării autorului petiționarului, F.A. la muncă forțată în

U.R.S.S. în perioada 14 ianuarie 1948-28 februarie 1948, iar suma de 10.000

euro reprezintă o satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul rnoral

suferit atât de petiționar cât și pentru cei încercat de bunicul său deportat în

U.R.S.S.

Apelurile declarate

de reclamant și de pârât împotriva acestei sentințe au fost admise de Curtea de

Apel Tmișoara, prin decizia civilă nr. 711/A din 7 aprilie 2012 aceasta dispunând

anularea hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre la Tribunalul Timiș, arătând

că, în rejudecare, se vor avea în vedere Deciziile Curții Constituționale nr. 1354/2010

și nr. 1358/2010, precum și faptul că despăgubirile materiale se pot acorda, în

măsura dovedirii acestora, pentru bunurile de care persoanele supuse măsurilor represive

au fost deposedate.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, iar Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin decizia nr. 2631/R din 6 aprilie 2012, a admis recursul

acestora, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași

curte de apel, apreciind că decizia atacată cu recurs nu este motivată, ceea ce

echivalează cu imposibilitatea exercitării controlului judiciar.

În rejudecare,

prin decizia nr. 132/A din 28 iunie 2012 Curtea de

Apel Timișoara, secția I civilă, a admis apelurile declarate

de reclamantul L.I. și de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, a desființat sentința

civilă apelată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță,

Tribunalul Timiș, cu motivarea că prima instanță nu a cercetat fondul, nu a administrat

probe și nu a examinat petitul de acțiune privind acordarea despăgubirilor materiale,

iar, din înscrisurile depuse la dosar, nu s-a dovedit și justificat calitatea procesuală

activă în ceea ce privește întreaga acțiune, respectiv dovada calității de unic

moștenitor al reclamantului după bunicii materni și părinții săi, conform art. 5

alin. (1) teza a II-a din lege.

Împotriva acestei

decizii, reclamantul L.I. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea

deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Timișoara,

invocând drept motive de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 ș 9 C. proc.

civ.

În argumentarea

motivelor de recurs, reclamantul a arătat că hotărârea recurată nu este motivată

și a fost pronunțată cu încălcarea normelor de procedură, respectiv a art. 156 C.

proc. civ. și a principiilor contradictorialității procesului civil, a accesului

liber Ia justiție și a dreptului Ia un proces echitabil, fiindu-i, astfel, provocată

o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

Înalta Curte,

examinând actele și lucrările dosarului, constată că recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

În vederea protejării

dreptului părții la apărare, garantat legal, art. 156 instituie posibilitatea amânării

cauzei pentru lipsă de apărare și nu o obligativitate în acest sens.

Condițiile cerute

de lege pentru încuviințarea unei astfel de cereri sunt temeinicia motivelor vizând

lipsa de apărare și absența culpei părții în generarea acestei situații.

În speța dedusă

judecății, Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de apel a dispus respingerea

cererii formulate de reclamantul L.l., motivat, în principal, de faptul că dosarul

se afla în al doilea ciclu procesual, iar reclamantul nu a indicat motivele temeinice

pentru care s-ar impune admiterea cererii și, în subsidiar, de prevederile art.

8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ce garantează judecarea eauzei într-un

termen rezonabil.

Totodată, potrivit

art. 89 C. proc. civ., citația, sub sancțiunea nulității, va fi înmânată părții

cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată, aceste dispoziții legale fiind

respectate de instanța de apel, comunicarea citației făcându-se Ia data de 21 iunie

2012, iar termenul de judecată fixat la 28 iunie 2012.

Așadar, în cazul

nerespectării dispozițiilor articolului anterior menționat, vătămarea constă în

însăși imposibilitatea în care s-a găsit partea, care nu a fost încunoștințată Ia

timp despre proces, de a-și face apărarea, precum și în pronunțarea unei hotărâri

prin care a pierdut procesul.

Or, față de admiterea

apelului declarat de reclamantul L.I., Înalta Curte reține că instanța de apel nu

a încălcat dreptul la apărare ai acestuia, ci a procedat la soluționarea cu celeritate

a cauzei aflată pe rolul instanțelor încă din martie 2010, neexistând nicio vătămare

a drepturilor procesuale ale acestuia.

Referirea la o

altă decizie în considerentele hotărârii de casare nu poate fi imputată instanței

de apel, care, în mod judicios, a făcut referire la dispozitivul acesteia, remarcând

ambiguitatea considerentelor.

Curtea de Apel

Timișoara a arătat, în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt și ele drept în temeiul

cărora și-au format convingerea, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile

părților, făcând posibilă exercitarea controlului judiciar.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul declarat de reclamantul L.I. împotriva deciziei nr. 132/A din 28 iunie

2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGI

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul L.I. împotriva deciziei nr. 132/A din 28 iunie 2012 pronunțată

de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 16 mai 2013.