ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1908/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1908/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

1868 din 12 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosarul nr.

1796/30/2010, a fost admisă în parte cererea formulată în baza Legii nr.

221/2009 de reclamanții C.E. și O.H. împotriva pârâtului S.R., prin M.F.P.,

reprezentat de D.G.F.P. Timiș.

În consecință, instanța a

constatat caracterul politic al deportării în străinătate a autoarei

reclamanților și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 4000

euro cu titlu de despăgubiri morale; a respins în rest acțiunea.

Pentru a dispune astfel,

instanța a constatat că sunt incidente dispozițiile Legii nr. 221/2009 și că se

impune repararea prejudiciului cauzat antecesoarei reclamanților, C.A., prin

deportarea în U.R.S.S. în intervalul 15 ianuarie 1945 – 11 octombrie 1949, însă

într-un cuantum rezonabil.

Prin

decizia civilă nr. 517 din 9 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, a admis apelul declarat de pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin

D.G.F.P. Timiș; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins în

tot acțiunea reclamanților și a respins apelul declarat de reclamanți împotriva

aceleiași hotărâri.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a respins, ca neîntemeiată, excepția

necompetenței materiale a Tribunalului Timiș în soluționarea cererii, câtă

vreme cererea în despăgubiri are caracter accesoriu în raport cu cea în

constatarea caracterului politic al măsurii administrative, iar această

constatare este dată în competența tribunalului ca primă instanță de

dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.

În

continuare, instanța a constatat că, deși antecesoarea reclamanților a fost

supusă unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internată într-o

unitate de muncă forțată din U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucția

Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă

inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr.

221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori

securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după

data de 6 martie 1945.

În

realitate, măsura deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de către

trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul României, țara

noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflată sub

armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 – 6

martie 1945 având atribuții limitate. Astfel, în intervalul octombrie –

noiembrie 1944 și până în ianuarie – februarie 1945, trupele sovietice de

ocupație de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei

naziste și aliaților săi, au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor

germani valizi de muncă, aflați pe teritoriul României (cu excepția bătrânilor

și a copiilor), pentru a ajuta la reconstrucția U.R.S.S., cu titlu de

despăgubire de război prin prestații în muncă.

Cu alte

cuvinte, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetățeni români a

fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de

ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate (care la acea epocă nici

nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția

și Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la

identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul

apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și

vârsta și sexul acestora. În rest, date fiind și competențele limitate ale

autorităților române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în

U.R.S.S. a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice,

acest proces finalizându-se în februarie 1945.

Armistițiul

semnat cu România la

Moscova

pe

12 septembrie

1944

stipula în art. 3 că Guvernul și

Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor și altor forțe aliate

facilități pentru a se mișca liber pe teritoriul României în orice direcție,

fiind oferită unor astfel de mișcări orice asistență posibilă cu propriile

mijloace de comunicare românești și pe cheltuiala S.R. indiferent că erau pe

pământ, apă sau în aer, iar articolul 18 preciza că „O Comisie Aliată de

Control va fi stabilită și va prelua sarcina de punere în practică și control a

prezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament Sovietic.”

În anexa la

art. 18, era specificat clar faptul că „G.R. și toate organele sale vor

îndeplini toate instrucțiunile Comisiei Aliate de Control definite” și că

această comisie își va avea sediul la

București

.

În

consecință, a fost lansată somația din 6 ianuarie 1945 a forțelor sovietice de ocupație, de a mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vederea

deportării în

Uniunea Sovietică

. Ordinul

de deportare sovietic avea în vedere toți bărbații cu vârstele cuprinse între

17 și 45 de ani și toate femeile cu vârste între 18 și 30 de ani, fiind excluse

numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an și persoanele inapte de muncă

și a fost pus în executare în ciuda protestelor Regelui Mihai I și ale G.R.,

măsura afectând peste 70.000 de cetățeni români de etnie germană (sași, șvabi

bănățeni și șvabi sătmăreni).

Prin urmare, Curtea a constatat că Legea nr. 221/2009 nu se referă

explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior

datei de 6 martie 1945 ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a

acestora întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul

limitat al autorităților administrative române, fiind indiferent că etnicilor

germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin

Decretul-Lege nr. 118/1990-republicat.

În această privință, așa cum se poate observa chiar din titlul

Decretului-Lege nr. 118/1990 republicat, voința legiuitorului român a fost clar

și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6

martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în

prizonieri, ceea ce nu a fost reluat de către legiuitor și în textul Legii nr.

221/2009.

Instanța a reținut că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

și, respectiv decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a

declarat ca nefiind constituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009 și, respectiv dispozițiile art. I pct. 1 și art.

II din O.U.G. nr. 62/2010, dispoziții legale ce se constituiau în temeiuri

pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoane

condamnate politic sau care au făcut obiect al unor măsuri administrative cu

caracter politic și, respectiv, pentru succesorii acestora.

Cum nici Parlamentul și nici Guvernul nu au pus prevederile neconstituționale

mai sus-arătate de acord cu dispozițiile Constituției în termen de 45 de zile

de la data publicării dispozițiilor menționate (M. Of. nr. 761/15.11.2010),

aceste prevederi și-au încetat în mod obligatoriu efectele juridice, conform

art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 republicată și art. 147 alin.

(1) și (4) din Constituție.

Această încetare s-a produs, este adevărat, ulterior sesizării

instanței și pronunțării unei hotărâri, însă înainte de stingerea definitivă a

raporturilor juridice dintre stat, cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009

beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri și

destinatarul acestui beneficiu.

Pe de altă parte, constatarea neconstituționalității

sus-menționatelor norme are efect de la data adoptării legii (și, respectiv, a

ordonanței) și, după cum s-a arătat, nici Parlamentul și nici Guvernul nu au

adoptat vreun act normativ în concordanță cu Constituția în cuprinsul căruia să

se prevadă care este efectul constatării neconstituționalității acestor norme

asupra raporturilor juridice deja legate între părți.

În consecință, aplicarea deciziilor Curții Constituționale la

litigiul de față este în concordanță cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din

Constituție, potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor.

Împotriva

acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamanții C.E. și O.H.

criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea criticilor

formulate, reclamanții au arătat că, în mod greșit, instanța de apel a dat

eficiență

deciziei Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care s-a admis excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009,

întrucât această decizie nu poate fi aplicată retroactiv, în sensul că

dispozițiile sale nu sunt incidente cauzelor aflate deja pe rol la data

pronunțării acestei decizii, ci doar acțiunilor introduse după pronunțarea

deciziei Curții Constituționale.

De asemenea, la data

formulării cererii de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile Legii nr.

221/2009, lege pe deplin constituțională la acel moment, s-a născut în favoarea

reclamanților un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul art.

5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, legea aflată în vigoare la data formulării

cererii fiind legea care trebuie să fie aplicată pe tot parcursul procesului.

De altfel, în sensul aplicării principiului neretroactivității legii este și

jurisprudența C.E.D.O.

A considera că

decizia Curții Constituționale este aplicabilă și cauzelor introduse anterior

pronunțării sale, ar însemna crearea unor situații diferite pentru persoanele

care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice, in funcție

de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă sau

irevocabila, deși persoanele respective au depus cereri întemeiate pe

dispozițiile aceleiași legi, dispoziții perfect valabile la data introducerii

acestor cereri. S-ar încălca, astfel, principiul consacrat de art. 11 din

C.E.D.O.

Pe de altă parte, în

cauză, la data pronunțării deciziei Curții Constituționale, reclamanții aveau o

speranță legitimă și un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 din

C.E.D.O., recunoscut prin hotărârea primei instanțe prin care li s-a acordat

reclamanților despăgubiri pentru prejudiciul suferit de deportarea autoarei

lor.

Recurenții au

dezvoltat și susțineri referitoare la încălcarea dreptului la un proces

echitabil, din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O.

Totodată, s-au

formulat critici relative la greșita interpretare a Legii nr. 221/2009, în ceea

ce privește aprecierea instanței de apel în sensul că nu se pot acorda

despăgubiri pentru măsura deportării defunctei mame a reclamanților în

U.R.S.S., având în vedere că nu a fost dată de fosta miliție ori securitate în

timpul regimului comunist din România.

În conținutul măsurii

administrative abuzive, legiuitorul a inclus și deportarea în străinătate, după

23 august 1944, deportare dispusă din motive politice, conform art. 3 lit. d)

din O.U.G. nr. 214/1999, situație care se referă la persoanele care au făcut

obiectul ordinului de deportare emis de organele fostei U.R.S.S., dar pus în

aplicare cu concursul autorităților naționale.

Deportarea etnicilor

germani și maghiari pe teritoriul fostei U.R.S.S., lansată de forțele de

ocupație sovietice după 06 ianuarie 1945, în baza Ordinului nr. 761/1944 de

mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, bărbați între 17-45

ani și femei între 18-30 ani, reprezintă o măsură administrativă abuzivă,

recunoscută de legiuitor prin reglementarea cuprinsă la art. 1 alin. (2) din

Decretul-Lege nr. 118/1990.

Chiar dacă măsura

abuzivă a deportării a fost luată anterior datei de 06 martie 1945, data

prevăzută în cuprinsul legii, la acel moment Rusia fiind aliata României

împotriva Germaniei, S.R. nu poate fi exonerat de răspundere pentru încălcarea

obligațiilor față de cetățenii săi, obligații colaterale unor drepturi

cetățenești elementare, respectiv dreptul la viață, integritate corporala și

siguranță personală, mai ales dat fiind faptul că acțiunile efective de

deportare au fost săvârșite cu concursul autorităților române.

Caracterul abuziv al

măsurii luate împotriva defunctei mame, nu numai că a continuat după 6 martie

1945, dar chiar din momentul luării acestei măsuri, S.R. a fost complice și a

acceptat ca cetățenii săi să fie deportați de un alt stat aliat pe teritoriul

acestuia, fără a întreprinde nicio măsură de împiedicare a acestei deportări.

Culpa S.R. rezultă și

din împrejurarea că în cauză nu s-a depus de către pârât nicio dovadă că, după

6 martie 1945, S.R. ar fi depus diligențe pentru recuperarea cetățenilor săi

ori pentru încetarea măsurilor abuzive luate împotriva acestora de către fosta

U.R.S.S.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat.

Motivele de recurs

referitoare la neîncadrarea măsurii deportării în U.R.S.S. a autorului

reclamanților în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009 se impun a fi

analizate cu prioritate față de cele vizând aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, deoarece numai în ipoteza în care această măsură s-ar

încadra în ipotezele prevăzute de Legea nr. 221/2009 și ar atrage, deci, incidența

actului normativ în discuție, s-ar putea pune problema în ce măsură subzistă

sau nu temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale pretinse de reclamanți.

Instanța

de apel a constatat, în mod corect, că măsura deportării în U.R.S.S. a

autorului reclamanților, în perioada ianuarie 1945 - octombrie 1949, nu se

încadrează în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009, criticile în acest

sens fiind neîntemeiate.

Astfel,

Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în

favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de

care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Perioada de referință la care se

raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 2

decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată față de tatăl

reclamantei anterior perioadei expres prevăzute de lege, sub acest aspect

nefiind îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere actul normativ

arătat.

Art. 4 alin. (2), text de lege a cărui

incidență se dezbate în cauză și care vizează posibilitatea constatării

caracterului politic în cazul altor măsuri administrative decât cele enumerate

în art. 3, face trimitere la dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr.

221/2009.

Or, acest text de lege se referă fără

echivoc la condamnări pronunțate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

și, cum dispoziția se aplică și în ipoteza măsurilor administrative al căror

caracter politic urmează a fi constatat de către instanță, este fără dubiu că o

astfel de măsură trebuia dispusă în perioada de referință a legii.

Relevanța acestui moment nu este

întâmplătoare, ci își găsește explicația în legătura acestei cerințe a legii,

cea a momentului la care a fost luată măsura, și care trebuie să se plaseze

anterior datei de 6 martie 1945, cu celelalte condiții ce trebuie îndeplinite

pentru a se considera că măsura administrativă are caracter politic în sensul

actului normativ în discuție.

Astfel, pentru măsura administrativă

respectivă trebuie să fie răspunzător un organ al autorității de stat cu putere

de decizie în luarea și aplicarea acestei măsuri, dintre autoritățile statale

românești, pentru a se putea obține o reparație acordată de S.R., în condițiile

Legii nr. 221/2009, iar nu să fie dispusă de organele puterii altor state, cum

este cazul în speță.

În cazul deportării etnicilor germani,

această măsură a fost instituită prin dispoziția guvernului fostei Republici

Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă

forțată etnicii germani deportați.

Astfel, Ordinul sovietic nr.

1761/1944, de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, precum

și somația lansată la 6 ianuarie 1945, de a mobiliza pe toți germanii cetățeni

români în vedere deportării au aparținut forțelor sovietice de ocupație, iar nu

S.R., care, prin organismele sale de la acea dată, și în baza Convenției de

Armistițiu semnată de România, la 12 septembrie 1944, cu Puterile Aliate, a avut

un rol impus, conform clauzelor Convenției, și limitat la identificarea

etnicilor germani, fără puterea de a cenzura măsura dispusă de Uniunea

Sovietică.

Pe de altă parte, faptul că durata

deportării s-a suprapus în parte și cu perioada de referință a Legii nr.

221/2009, prelungindu-se, în cazul autorului reclamanților, până în octombrie

1949, nu are relevanță în aplicarea acestei legi, deoarece, după intrarea

părții pe teritoriul sovietic și până la părăsirea acestuia, numai organismele

competente sovietice puteau dispune cu privire la încetarea măsurii, potrivit

principiului suveranității de stat, în niciun caz autoritățile române.

Deportarea etnicilor germani pe

teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această țară,

a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați

de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu

Germania, în perioada celui de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma arătată nu a

reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost

generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009 cu

referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999,

ci a avut la bază criterii de apartenență etnică.

Autorul reclamanților a fost deportat

pentru simplul fapt al etniei lui germane, iar nu pentru fapte de contestare a

regimului comunist, astfel cum impun dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea

nr. 221/2009, cu referire la art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999.

Potrivit

art. 1 alin. (3) [(la care face trimitere art. 4 alin. (2) din aceeași lege)],

„Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea

pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte

fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul

dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind

acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor

condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor

împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative

abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu

arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările

și completările ulterioare”.

Aceasta

înseamnă că, pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic,

aceasta trebuia să fi fost dispusă împotriva unei persoane care, prin

activitatea desfășurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art.

2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speță.

Conform

art. 2 alin. (1) din ordonanța amintită, „(1) Constituie infracțiuni săvârșite

din motive politice infracțiunile care au avut drept scop:

a)

exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii

comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut

puterea politică;

b)

susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;

c)

propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau

manifestarea împotrivirii față de aceasta;

c^1)

acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;

d)

respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea

și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;

e)

înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine

etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere

ori de origine socială”.

Situația

autorului reclamanților nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunțate

mai sus, acesta fiind deportat în fosta U.R.S.S. exclusiv pe criteriul apartenenței

la etnia germană, iar nu determinat de săvârșirea vreunei fapte, de către

acesta, prin care să se fi opus regimului politic trecut.

În

concluzie, urmează a se reține că instanța de apel a făcut o aplicare corectă a

dispozițiilor legale susmenționate, constatând că măsura deportării luată față

de autorul reclamanților se încadrează în domeniul de reglementate a Legii nr.

221/2009 și că reclamanții nu sunt îndreptățiți la despăgubiri în temeiul

acestui act normativ.

Criticile referitoare la efectele Deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, în speța, de față și la cuantumul

despăgubirilor, fiind subsecvente reținerii incidenței în cauză a Legii nr.

221/2009, nu se mai impun a fi analizate, în condițiile în care s-a stabilit că

situația dedusă judecății nu se încadrează în domeniul de reglementare al Legii

nr. 221/2009.

Față de considerentele expuse, Înalta

Curte apreciază că recursul nu este fondat și îl va respinge, ca atare, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții

C.E. și

O.H.

împotriva deciziei nr. 517 din 09 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 martie 2012.