ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1908/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1868 din 12 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosarul nr. 1796/30/2010, a fost admisă în parte cererea formulată în baza Legii nr. 221/2009 de reclamanții C.E. și O.H. împotriva pârâtului S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Timiș. În consecință, instanța a constatat caracterul politic al deportării în străinătate a autoarei reclamanților și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 4000 euro cu titlu de despăgubiri morale; a respins în rest acțiunea. Pentru a dispune astfel, instanța a constatat că sunt incidente dispozițiile Legii nr. 221/2009 și că se impune repararea prejudiciului cauzat antecesoarei reclamanților, C.A., prin deportarea în U.R.S.S.

în intervalul 15 ianuarie 1945 – 11 octombrie 1949, însă într-un cuantum rezonabil. Prin decizia civilă nr. 517 din 9 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiș; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins în tot acțiunea reclamanților și a respins apelul declarat de reclamanți împotriva aceleiași hotărâri. Pentru a decide astfel, instanța de apel a respins, ca neîntemeiată, excepția necompetenței materiale a Tribunalului Timiș în soluționarea cererii, câtă vreme cererea în despăgubiri are caracter accesoriu în raport cu cea în constatarea caracterului politic al măsurii administrative, iar această constatare este dată în competența tribunalului ca primă instanță de dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.

În continuare, instanța a constatat că, deși antecesoarea reclamanților a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internată într-o unitate de muncă forțată din U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucția Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945. În realitate, măsura deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul României, țara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S.

și aflată sub armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 – 6 martie 1945 având atribuții limitate. Astfel, în intervalul octombrie – noiembrie 1944 și până în ianuarie – februarie 1945, trupele sovietice de ocupație de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și aliaților săi, au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflați pe teritoriul României (cu excepția bătrânilor și a copiilor), pentru a ajuta la reconstrucția U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestații în muncă. Cu alte cuvinte, măsura deportării în U.R.S.S.

a etnicilor germani, cetățeni români a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. În rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S.

a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945. Armistițiul semnat cu România la Moscova pe 12 septembrie 1944 stipula în art. 3 că Guvernul și Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor și altor forțe aliate facilități pentru a se mișca liber pe teritoriul României în orice direcție, fiind oferită unor astfel de mișcări orice asistență posibilă cu propriile mijloace de comunicare românești și pe cheltuiala S.R. indiferent că erau pe pământ, apă sau în aer, iar articolul 18 preciza că „O Comisie Aliată de Control va fi stabilită și va prelua sarcina de punere în practică și control a prezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament Sovietic.” În anexa la art. 18, era specificat clar faptul că „G.R.

și toate organele sale vor îndeplini toate instrucțiunile Comisiei Aliate de Control definite” și că această comisie își va avea sediul la București . În consecință, a fost lansată somația din 6 ianuarie 1945 a forțelor sovietice de ocupație, de a mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vederea deportării în Uniunea Sovietică . Ordinul de deportare sovietic avea în vedere toți bărbații cu vârstele cuprinse între 17 și 45 de ani și toate femeile cu vârste între 18 și 30 de ani, fiind excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an și persoanele inapte de muncă și a fost pus în executare în ciuda protestelor Regelui Mihai I și ale G.R., măsura afectând peste 70.000 de cetățeni români de etnie germană (sași, șvabi bănățeni și șvabi sătmăreni).

Prin urmare, Curtea a constatat că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945 ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române, fiind indiferent că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990-republicat. În această privință, așa cum se poate observa chiar din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990 republicat, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce nu a fost reluat de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009.

Instanța a reținut că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și, respectiv decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca nefiind constituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 și, respectiv dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010, dispoziții legale ce se constituiau în temeiuri pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoane condamnate politic sau care au făcut obiect al unor măsuri administrative cu caracter politic și, respectiv, pentru succesorii acestora. Cum nici Parlamentul și nici Guvernul nu au pus prevederile neconstituționale mai sus-arătate de acord cu dispozițiile Constituției în termen de 45 de zile de la data publicării dispozițiilor menționate (M. Of.

nr. 761/15.11.2010), aceste prevederi și-au încetat în mod obligatoriu efectele juridice, conform art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 republicată și art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție. Această încetare s-a produs, este adevărat, ulterior sesizării instanței și pronunțării unei hotărâri, însă înainte de stingerea definitivă a raporturilor juridice dintre stat, cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri și destinatarul acestui beneficiu. Pe de altă parte, constatarea neconstituționalității sus-menționatelor norme are efect de la data adoptării legii (și, respectiv, a ordonanței) și, după cum s-a arătat, nici Parlamentul și nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanță cu Constituția în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării neconstituționalității acestor norme asupra raporturilor juridice deja legate între părți.

În consecință, aplicarea deciziilor Curții Constituționale la litigiul de față este în concordanță cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamanții C.E. și O.H. criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanții au arătat că, în mod greșit, instanța de apel a dat eficiență deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, întrucât această decizie nu poate fi aplicată retroactiv, în sensul că dispozițiile sale nu sunt incidente cauzelor aflate deja pe rol la data pronunțării acestei decizii, ci doar acțiunilor introduse după pronunțarea deciziei Curții Constituționale.

De asemenea, la data formulării cererii de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, lege pe deplin constituțională la acel moment, s-a născut în favoarea reclamanților un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, legea aflată în vigoare la data formulării cererii fiind legea care trebuie să fie aplicată pe tot parcursul procesului. De altfel, în sensul aplicării principiului neretroactivității legii este și jurisprudența C.E.D.O.

A considera că decizia Curții Constituționale este aplicabilă și cauzelor introduse anterior pronunțării sale, ar însemna crearea unor situații diferite pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice, in funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă sau irevocabila, deși persoanele respective au depus cereri întemeiate pe dispozițiile aceleiași legi, dispoziții perfect valabile la data introducerii acestor cereri. S-ar încălca, astfel, principiul consacrat de art. 11 din C.E.D.O. Pe de altă parte, în cauză, la data pronunțării deciziei Curții Constituționale, reclamanții aveau o speranță legitimă și un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 din C.E.D.O., recunoscut prin hotărârea primei instanțe prin care li s-a acordat reclamanților despăgubiri pentru prejudiciul suferit de deportarea autoarei lor.

Recurenții au dezvoltat și susțineri referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil, din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. Totodată, s-au formulat critici relative la greșita interpretare a Legii nr. 221/2009, în ceea ce privește aprecierea instanței de apel în sensul că nu se pot acorda despăgubiri pentru măsura deportării defunctei mame a reclamanților în U.R.S.S., având în vedere că nu a fost dată de fosta miliție ori securitate în timpul regimului comunist din România. În conținutul măsurii administrative abuzive, legiuitorul a inclus și deportarea în străinătate, după 23 august 1944, deportare dispusă din motive politice, conform art. 3 lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999, situație care se referă la persoanele care au făcut obiectul ordinului de deportare emis de organele fostei U.R.S.S., dar pus în aplicare cu concursul autorităților naționale.

Deportarea etnicilor germani și maghiari pe teritoriul fostei U.R.S.S., lansată de forțele de ocupație sovietice după 06 ianuarie 1945, în baza Ordinului nr. 761/1944 de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, bărbați între 17-45 ani și femei între 18-30 ani, reprezintă o măsură administrativă abuzivă, recunoscută de legiuitor prin reglementarea cuprinsă la art. 1 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 118/1990. Chiar dacă măsura abuzivă a deportării a fost luată anterior datei de 06 martie 1945, data prevăzută în cuprinsul legii, la acel moment Rusia fiind aliata României împotriva Germaniei, S.R. nu poate fi exonerat de răspundere pentru încălcarea obligațiilor față de cetățenii săi, obligații colaterale unor drepturi cetățenești elementare, respectiv dreptul la viață, integritate corporala și siguranță personală, mai ales dat fiind faptul că acțiunile efective de deportare au fost săvârșite cu concursul autorităților române.

Caracterul abuziv al măsurii luate împotriva defunctei mame, nu numai că a continuat după 6 martie 1945, dar chiar din momentul luării acestei măsuri, S.R. a fost complice și a acceptat ca cetățenii săi să fie deportați de un alt stat aliat pe teritoriul acestuia, fără a întreprinde nicio măsură de împiedicare a acestei deportări. Culpa S.R. rezultă și din împrejurarea că în cauză nu s-a depus de către pârât nicio dovadă că, după 6 martie 1945, S.R. ar fi depus diligențe pentru recuperarea cetățenilor săi ori pentru încetarea măsurilor abuzive luate împotriva acestora de către fosta U.R.S.S. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Motivele de recurs referitoare la neîncadrarea măsurii deportării în U.R.S.S. a autorului reclamanților în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009 se impun a fi analizate cu prioritate față de cele vizând aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, deoarece numai în ipoteza în care această măsură s-ar încadra în ipotezele prevăzute de Legea nr. 221/2009 și ar atrage, deci, incidența actului normativ în discuție, s-ar putea pune problema în ce măsură subzistă sau nu temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale pretinse de reclamanți. Instanța de apel a constatat, în mod corect, că măsura deportării în U.R.S.S. a autorului reclamanților, în perioada ianuarie 1945 - octombrie 1949, nu se încadrează în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009, criticile în acest sens fiind neîntemeiate.

Astfel, Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Perioada de referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 2 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată față de tatăl reclamantei anterior perioadei expres prevăzute de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere actul normativ arătat. Art. 4 alin. (2), text de lege a cărui incidență se dezbate în cauză și care vizează posibilitatea constatării caracterului politic în cazul altor măsuri administrative decât cele enumerate în art. 3, face trimitere la dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

Or, acest text de lege se referă fără echivoc la condamnări pronunțate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și, cum dispoziția se aplică și în ipoteza măsurilor administrative al căror caracter politic urmează a fi constatat de către instanță, este fără dubiu că o astfel de măsură trebuia dispusă în perioada de referință a legii. Relevanța acestui moment nu este întâmplătoare, ci își găsește explicația în legătura acestei cerințe a legii, cea a momentului la care a fost luată măsura, și care trebuie să se plaseze anterior datei de 6 martie 1945, cu celelalte condiții ce trebuie îndeplinite pentru a se considera că măsura administrativă are caracter politic în sensul actului normativ în discuție.

Astfel, pentru măsura administrativă respectivă trebuie să fie răspunzător un organ al autorității de stat cu putere de decizie în luarea și aplicarea acestei măsuri, dintre autoritățile statale românești, pentru a se putea obține o reparație acordată de S.R., în condițiile Legii nr. 221/2009, iar nu să fie dispusă de organele puterii altor state, cum este cazul în speță. În cazul deportării etnicilor germani, această măsură a fost instituită prin dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani deportați.

Astfel, Ordinul sovietic nr. 1761/1944, de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, precum și somația lansată la 6 ianuarie 1945, de a mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vedere deportării au aparținut forțelor sovietice de ocupație, iar nu S.R., care, prin organismele sale de la acea dată, și în baza Convenției de Armistițiu semnată de România, la 12 septembrie 1944, cu Puterile Aliate, a avut un rol impus, conform clauzelor Convenției, și limitat la identificarea etnicilor germani, fără puterea de a cenzura măsura dispusă de Uniunea Sovietică.

Pe de altă parte, faptul că durata deportării s-a suprapus în parte și cu perioada de referință a Legii nr. 221/2009, prelungindu-se, în cazul autorului reclamanților, până în octombrie 1949, nu are relevanță în aplicarea acestei legi, deoarece, după intrarea părții pe teritoriul sovietic și până la părăsirea acestuia, numai organismele competente sovietice puteau dispune cu privire la încetarea măsurii, potrivit principiului suveranității de stat, în niciun caz autoritățile române. Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania, în perioada celui de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009 cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică. Autorul reclamanților a fost deportat pentru simplul fapt al etniei lui germane, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cu referire la art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999. Potrivit art. 1 alin. (3) [(la care face trimitere art. 4 alin. (2) din aceeași lege)], „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”. Aceasta înseamnă că, pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, aceasta trebuia să fi fost dispusă împotriva unei persoane care, prin activitatea desfășurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speță.

Conform art. 2 alin. (1) din ordonanța amintită, „(1) Constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; c^1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială”.

Situația autorului reclamanților nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunțate mai sus, acesta fiind deportat în fosta U.R.S.S. exclusiv pe criteriul apartenenței la etnia germană, iar nu determinat de săvârșirea vreunei fapte, de către acesta, prin care să se fi opus regimului politic trecut. În concluzie, urmează a se reține că instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor legale susmenționate, constatând că măsura deportării luată față de autorul reclamanților se încadrează în domeniul de reglementate a Legii nr. 221/2009 și că reclamanții nu sunt îndreptățiți la despăgubiri în temeiul acestui act normativ.

Criticile referitoare la efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, în speța, de față și la cuantumul despăgubirilor, fiind subsecvente reținerii incidenței în cauză a Legii nr. 221/2009, nu se mai impun a fi analizate, în condițiile în care s-a stabilit că situația dedusă judecății nu se încadrează în domeniul de reglementare al Legii nr. 221/2009. Față de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat și îl va respinge, ca atare, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C.E. și O.H. împotriva deciziei nr. 517 din 09 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2012.