ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2943/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta SC O.T. SRL în contradictoriu cu pârâtul C.N.A. a solicitat anularea ca netemeinică și nelegală a deciziei din 5 februarie 2013 emisă de pârât, suspendarea sancțiunii până la pronunțarea hotărârii definitive și irevocabile, în temeiul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 93 alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 504/2002 și, în subsidiar, în temeiul art. 7 din O.G. nr. 2/2001 coroborat cu art. 94 din Legea nr. 504/2002, înlocuirea sancțiunii contravenționale a amenzii cu avertisment, cu obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 1648 din 22 mai 2013 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei SC O.T.

SRL, în contradictoriu cu pârâtul C.N.A. Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta SC O.T. SRL a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că hotărârea pronunțată de prima instanță este netemeinică și nelegală, în sensul dat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că s-a nesocotit principiul proporționalității în raportul dintre fapta ilicită și sancțiunea aplicată. Prin decizia emisă intimatul-pârât a încălcat dispozițiile art. 90 alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 504/2002. Printre condițiile de validitate ale actelor administrative de autoritate este și aceea a conformității actului administrativ cu scopul legii sau cu interesul public urmărit de lege.

Referitor la această condiție, s-a arătat în practică și în doctrină că scopul legii (interesul public) este un element ce ține de legalitate, iar mijloacele pentru atingerea acestui scop sunt aspecte ce țin de oportunitate. Oportunitatea unui act administrativ nu reprezintă altceva decât adecvarea actului la cerințele interesului public într-un anumit context, reprezentând finalitatea dreptului de apreciere. Totuși, în mod constant se atrage atenția că dreptul de apreciere al administrației publice nu este un drept absolut, pentru că, altfel, s-ar converti în abuz de drept. Limitele dreptului de apreciere de care se bucură administrația publică sunt stabilite chiar de lege, iar depășirea acestor limite atrage nevalabilitatea actului astfel emis, el devenind nelegal.

Oportunitatea dă dreptul autorităților administrației publice de a alege între două sau mai multe soluții legal posibile cu ocazia executării și organizării executării legii. Potrivit dreptului nostru intern, încălcarea principiului proporționalității între sancțiunile contravenționale sau disciplinare aplicate și gravitatea abaterilor administrative comise de particulari reprezintă exclusiv motive de nelegalitate a actelor administrative astfel emise. Optica aceasta este împărtășită și la nivel european, în jurisprudența C.E.D.O. statuându-se asupra necesității existenței unui just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.

Ca atare, intimatul-pârât nu putea dispune ab initio sancțiunea amenzii contravenționale în cuantumul aplicat, în condițiile în care nu există o repetabilitate propriu-zisă a conduitei ilicite. Tocmai acesta este raționamentul textului legal invocat, respectiv se sancționează pretinsele fapte ilicite în mod gradual, intimatul-pârât C.N.A. având posibilitatea, de a aplica amenda contravențională numai în măsura în care ar fi constatat că se insistă în conduita ilicită sancționată anterior. Or, dispunerea de la bun început a amenzii contravenționale într-un cuantum ridicat constituie o nelegală aplicare a sancțiunii contravenționale a amenzii și, în fond, o greșită aplicare a textului legal avut în vedere.

Astfel, este stabilită posibilitatea aplicării de către intimatul-pârât a unei somații publice în cazul în care efectele faptei săvârșite sunt minore, iar alin. (4) al acestui articol impune ca sancțiunea să fie individualizată prin raportare la gravitatea faptei și efectele acesteia. În cazul de față, nu există nicio proporție respectată, în condițiile în care pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 128, lit. d) și lit. f) din Decizia nr. 220/2011, a avut la baza motivației faptul că în perioada 14-20 ianuarie 2013, postul X. ar fi transmis spoturi publicitare în care erau menționate indicații terapeutice referitoare la boli precum cancer sau diabet. Mai mult, intimatul C.N.A. avea obligația de a respecta procedura sancționării prin aplicarea graduală a măsurilor contravenționale, procedură pe care nu a respectat-o deloc.

Recurentul mai consideră că, în ceea ce privește cuantumul nejustificat al amenzii contravenționale, prin raportare la condițiile concrete expuse de intimatul-pârât se puteau lua alte măsuri, cum ar fi somația publică. Mai mult, între sancțiunea dispusă și gravitatea faptei trebuie să existe un raport de directă proporționalitate, în conformitate cu art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, care se aplică potrivit art. 94 din Legea nr. 504/2002. Un alt motiv pentru care se impunea anularea deciziei de sancționare, respectiv amendarea abuzivă, este acela că anterior emiterii prezentului act administrativ, SC O.T. SRL i-a fost retrasă licența audiovizuală prin decizia din 22 ianuarie 2013. Intimatul nu s-a rezumat doar la retragerea licenței ci a continuat în aceeași manieră abuzivă aplicând sancțiuni contravenționale în cuantumul maxim prevăzut de lege și după ce postul de televiziune a încetat sa mai emită.

Se mai precizează că la data emiterii actului administrativ contestat, radiodifuzorul nu mai funcționează, cu toate că la momentul săvârșirii presupuselor fapte, deținea licență audiovizuală. Examinând cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Prin decizia C.N.A. din 5 februarie 2013, recurentă-reclamantă a fost sancționată cu amendă în cuantum de 50.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 128 lit. d) și lit. f) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual. Potrivit acestor dispozițiilor este interzisă menționarea în publicitate sau în teleshopping a unor indicații terapeutice referitoare la boli precum: cancer și alte boli tumorale, diabet și alte boli metabolice.

În sarcina recurentei-reclamante s-a reținut faptul că în perioada 14-20 ianuarie 2013 a difuzat mai multe spoturi publicitare pentru produsele „Germaniu Organic GE-132 + Beta Sterolini”, „Oncolinat” și „GE 132” cu încălcarea prevederilor privind regimul juridic al publicității. Astfel, spotul publicitar pentru suplimentul alimentar „Germaniu Organic GE-132 + Beta Sterolini” a fost difuzat în zilele de 14 ianuarie 2013, la ora 14:57 și 16 ianuarie 2013, la ora 14:58, iar potrivit informațiilor afișate pe ecran și citite pe post, produsul promovat este antioxidant, imunostimulator, oxigenator, detoxifiant și antitumoral, stimulând oxigenarea și detoxifierea la nivel celular.

Spotul pentru suplimentul alimentar „Oncolinat” a fost transmis în zilele de 14 ianuarie 2013, la ora 14:58 și 17 ianuarie 2013, la ora 14:27, iar conform informațiilor conținute în spot, acest produs este antioxidant, cu efecte antitumorale recunoscute, radioprotector, hepatoprotector, analgezic, hipotensiv, antialergic, antidepresiv. Pe ecran au fost prezentate, în prim plan, imagini ale cutiilor pe care se vedea textul: „Pharma Dacica, Oncolinat, Antitumoral, întărește sistemul imunitar, Supliment alimentar natural”.

De asemenea, recurenta-reclamantă a difuzat, în două variante, un spot publicitar de promovare a produsului GE 132. Prima variantă a fost difuzată în zilele de 14 ianuarie 2013, la ora 16:26 și 17 ianuarie 2013, la ora 15:51, iar cea de a doua variantă a fost transmisă în zilele de 15 ianuarie 2013, la ora 16:09 și 20 ianuarie 2013, la ora 18:24 și, în cazul ambelor variante ale spotului, s-au făcut referiri la faptul că produsul GE 132 s-a dovedit a fi un redutabil partener în profilaxia primară a bolilor coronariene, a infecțiilor respiratorii, dar și a tratamentului cel puțin adjuvant în cazul afecțiunilor cronice precum: hipertensiunea arterială, diabetul zaharat, boli degenerative, osteoporoză, afecțiuni ale sistemului imunitar, boli autoimune.

În urma dezbaterilor ce au avut loc după analizarea raportului de monitorizare, Consiliul a apreciat că recurenta-reclamantă nu a respectat prevederile art. 128 C. audiovizualului, întrucât în spoturile difuzate au fost menționate indicații terapeutice la boli tumorale sau diabet și alte boli metabolice, fapt interzis în mod expres de prevederile invocate. Recurenta-reclamantă invocă nulitatea actului contestat pentru încălcarea dispozițiilor art. 90 alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 504/2002, susținând că intimatul ar fi trebuit să emită o somație publică de intrare în legalitate, în temeiul art. 90 alin. (3) din Legea audiovizualului, în raport de criteriile prevăzute la alin. (4) al aceluiași articol din legea invocată.

Înalta Curte constată că actul contestat respectă atât condițiile de formă cerute pentru validitatea unui act administrativ, cât și condițiile de fond ale acestuia, fiind emis în vederea realizării interesului public pe care îl are în vedere dispoziția legală și în scopul protejării sănătății publicului telespectator. Din actele și lucrările dosarului rezultă că, recurenta-reclamantă nu a respectat îndatoririle și responsabilitățile care îi reveneau în calitate de furnizor de servicii media audiovizuale, prezentând o serie de spoturi publicitare al căror conținut era expres interzis de lege. Potrivit art. 91 alin. (2) și alin. (3) din Legea audiovizualului, înainte de aplicarea unei sancțiuni pecuniare, trebuie să fie emisă o somație de intrare în legalitate și dacă „radiodifuzorul nu se conformează acesteia sau încalcă din nou aceste prevederi”, îi este aplicată sancțiunea mai aspră, de natură pecuniară, respectiv amenda.

Or, anterior aplicării sancțiunii prin decizia contestată, recurenta-reclamantă a mai fost sancționată cu o somație publică de intrare în legalitate și cu două amenzi pentru încălcarea prevederilor referitoare la respectarea regimului difuzării publicității în domeniul audiovizual, reglementări cuprinse în Legea audiovizualului și în C. audiovizualului, astfel încât această condiție, edictată de dispozițiile art. 91 alin. (2) din Legea audiovizualului, a fost pe deplin îndeplinită. Măsura sancționării a fost necesară și corespunzătoare cu scopul legal urmărit de prevederile încălcate, acela de a nu menționa în conținutul spoturilor publicitare difuzate, indicații terapeutice referitoare la boli tumorale sau diabet și alte boli metabolice, menționare interzisă în mod expres de legislația audiovizuală.

Art. 128 C. audiovizualului este o normă care nu lasă loc de interpretări ori de atitudini alternative, ea reglementând în mod neechivoc și imperativ o interdicție expres prevăzută de lege, interdicție de care recurenta-reclamantă nu a ținut cont, așa cum a concluzionat și instanța de fond. În ceea ce privește critica potrivit căreia intimatul putea lua alte măsuri pentru sancționarea recurentei-reclamante, cum ar fi somația publică sau amenda în cuantumul minim de 5.000 RON, mai ales că la data aplicării amenzii, aceasta nu mai emitea, Înalta Curte constată că, acesta nu este un argument întemeiat care să demonstreze că intimatul nu ar fi putut aplica sancțiunea prin decizia contestată, mai ales că însăși reclamanta recunoaște că la data săvârșirii presupuselor fapte, aceasta era o societate deținătoare de licență audiovizuală.

Împrejurarea că recurenta-reclamantă a mai fost sancționată anterior cu o somație publică și două amenzi pentru încălcarea dispozițiilor privind regimul juridic al publicității, atestă faptul că intimatul a ținut cont de prevederile art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, procedând la individualizarea sancțiunii în funcție de gravitatea faptei și de efectele acesteia, precum și de sancțiunile primite anterior, pe parcursul unui an. Înalta Curte apreciază că folosirea unei măsuri coercitive trebuie să fie condiționată de respectarea principiului proporționalității. Prin menținerea amenzii, instanța de fond a respectat tocmai acest principiu, date fiind circumstanțele legate de gravitatea abaterii, așa cum au fost evidențiate mai sus.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ. republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC O.T. SRL prin administrator judiciar A.S. IPURL împotriva sentinței civile nr. 1648 din 22 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 iunie 2014.