ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2943/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta SC O.T.

SRL în contradictoriu cu pârâtul C.N.A. a solicitat anularea ca netemeinică și

nelegală a deciziei din 5 februarie 2013 emisă de pârât, suspendarea sancțiunii

până la pronunțarea hotărârii definitive și irevocabile, în temeiul art. 15

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 93 alin. (3) și alin. (4)

din Legea nr. 504/2002 și, în subsidiar, în temeiul art. 7 din O.G. nr. 2/2001

coroborat cu art. 94 din Legea nr. 504/2002, înlocuirea sancțiunii

contravenționale a amenzii cu avertisment, cu obligarea pârâtului la suportarea

cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 1648 din 22 mai 2013 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei SC O.T. SRL, în contradictoriu

cu pârâtul C.N.A.

Împotriva hotărârii instanței

de fond reclamanta SC O.T. SRL a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea recursului

se arată că hotărârea pronunțată de prima instanță este netemeinică și nelegală,

în sensul dat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că s-a

nesocotit principiul proporționalității în raportul dintre fapta ilicită și sancțiunea

aplicată. Prin decizia emisă intimatul-pârât a încălcat dispozițiile art. 90

alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 504/2002. Printre condițiile de validitate

ale actelor administrative de autoritate este și aceea a conformității actului administrativ

cu scopul legii sau cu interesul public urmărit de lege. Referitor la această condiție,

s-a arătat în practică și în doctrină că scopul legii (interesul public) este un

element ce ține de legalitate, iar mijloacele pentru atingerea acestui scop sunt

aspecte ce țin de oportunitate. Oportunitatea unui act administrativ nu reprezintă

altceva decât adecvarea actului la cerințele interesului public într-un anumit context,

reprezentând finalitatea dreptului de apreciere. Totuși, în mod constant se atrage

atenția că dreptul de apreciere al administrației publice nu este un drept absolut,

pentru că, altfel, s-ar converti în abuz de drept. Limitele dreptului de apreciere

de care se bucură administrația publică sunt stabilite chiar de lege, iar depășirea

acestor limite atrage nevalabilitatea actului astfel emis, el devenind nelegal.

Oportunitatea dă dreptul autorităților administrației publice de a alege între două

sau mai multe soluții legal posibile cu ocazia executării și organizării executării

legii.

Potrivit dreptului nostru

intern, încălcarea principiului proporționalității între sancțiunile contravenționale

sau disciplinare aplicate și gravitatea abaterilor administrative comise de particulari

reprezintă exclusiv motive de nelegalitate a actelor administrative astfel emise.

Optica aceasta este împărtășită și la nivel european, în jurisprudența C.E.D.O.

statuându-se asupra necesității existenței unui just echilibru între cerințele interesului

general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.

Ca atare, intimatul-pârât

nu putea dispune ab initio sancțiunea amenzii contravenționale în cuantumul aplicat,

în condițiile în care nu există o repetabilitate propriu-zisă a conduitei ilicite.

Tocmai acesta este raționamentul textului legal invocat, respectiv se sancționează

pretinsele fapte ilicite în mod gradual, intimatul-pârât C.N.A. având posibilitatea,

de a aplica amenda contravențională numai în măsura în care ar fi constatat că se

insistă în conduita ilicită sancționată anterior.

Or, dispunerea de la bun

început a amenzii contravenționale într-un cuantum ridicat constituie o nelegală

aplicare a sancțiunii contravenționale a amenzii și, în fond, o greșită aplicare

a textului legal avut în vedere.

Astfel, este stabilită

posibilitatea aplicării de către intimatul-pârât a unei somații publice în cazul

în care efectele faptei săvârșite sunt minore, iar alin. (4) al acestui articol

impune ca sancțiunea să fie individualizată prin raportare la gravitatea faptei

și efectele acesteia.

În cazul de față, nu există

nicio proporție respectată, în condițiile în care pretinsa încălcare a dispozițiilor

art. 128, lit. d) și lit. f) din Decizia nr. 220/2011, a avut la baza motivației

faptul că în perioada 14-20 ianuarie 2013, postul X. ar fi transmis spoturi publicitare

în care erau menționate indicații terapeutice referitoare la boli precum cancer

sau diabet. Mai mult, intimatul C.N.A. avea obligația de a respecta procedura sancționării

prin aplicarea graduală a măsurilor contravenționale, procedură pe care nu a respectat-o

deloc. Recurentul mai consideră că, în ceea ce privește cuantumul nejustificat al

amenzii contravenționale, prin raportare la condițiile concrete expuse de intimatul-pârât

se puteau lua alte măsuri, cum ar fi somația publică. Mai mult, între sancțiunea

dispusă și gravitatea faptei trebuie să existe un raport de directă proporționalitate,

în conformitate cu art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, care se aplică potrivit

art. 94 din Legea nr. 504/2002.

Un alt motiv pentru care

se impunea anularea deciziei de sancționare, respectiv amendarea abuzivă, este acela

că anterior emiterii prezentului act administrativ, SC O.T. SRL i-a fost retrasă

licența audiovizuală prin decizia din 22 ianuarie 2013. Intimatul nu s-a rezumat

doar la retragerea licenței ci a continuat în aceeași manieră abuzivă aplicând sancțiuni

contravenționale în cuantumul maxim prevăzut de lege și după ce postul de televiziune

a încetat sa mai emită.

Se mai precizează că la

data emiterii actului administrativ contestat, radiodifuzorul nu mai funcționează,

cu toate că la momentul săvârșirii presupuselor fapte, deținea licență audiovizuală.

Examinând cauza și sentința

recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat.

Pentru a ajunge la această

soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Prin decizia C.N.A.

din 5 februarie 2013, recurentă-reclamantă a fost sancționată cu amendă în cuantum

de 50.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 128 lit. d) și lit. f) din Decizia

nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual.

Potrivit acestor dispozițiilor

este interzisă menționarea în publicitate sau în teleshopping a unor indicații terapeutice

referitoare la boli precum: cancer și alte boli tumorale, diabet și alte boli metabolice.

În sarcina recurentei-reclamante

s-a reținut faptul că în perioada 14-20 ianuarie 2013 a difuzat mai multe spoturi

publicitare pentru produsele „Germaniu Organic GE-132 + Beta Sterolini”, „Oncolinat”

și „GE 132” cu încălcarea prevederilor privind regimul juridic al publicității.

Astfel, spotul publicitar

pentru suplimentul alimentar „Germaniu Organic GE-132 + Beta Sterolini” a fost difuzat

în zilele de 14 ianuarie 2013, la ora 14:57 și 16 ianuarie 2013, la ora 14:58, iar

potrivit informațiilor afișate pe ecran și citite pe post, produsul promovat este

antioxidant, imunostimulator, oxigenator, detoxifiant și antitumoral, stimulând

oxigenarea și detoxifierea la nivel celular.

Spotul pentru suplimentul

alimentar „Oncolinat” a fost transmis în zilele de 14 ianuarie 2013, la ora 14:58

și 17 ianuarie 2013, la ora 14:27, iar conform informațiilor conținute în spot,

acest produs este antioxidant, cu efecte antitumorale recunoscute, radioprotector,

hepatoprotector, analgezic, hipotensiv, antialergic, antidepresiv.

Pe ecran au fost prezentate,

în prim plan, imagini ale cutiilor pe care se vedea textul: „Pharma Dacica, Oncolinat,

Antitumoral, întărește sistemul imunitar, Supliment alimentar natural”.

De asemenea, recurenta-reclamantă

a difuzat, în două variante, un spot publicitar de promovare a produsului GE 132.

Prima variantă a fost

difuzată în zilele de 14 ianuarie 2013, la ora 16:26 și 17 ianuarie 2013, la ora

15:51, iar cea de a doua variantă a fost transmisă în zilele de 15 ianuarie 2013,

la ora 16:09 și 20 ianuarie 2013, la ora 18:24 și, în cazul ambelor variante ale

spotului, s-au făcut referiri la faptul că produsul GE 132 s-a dovedit a fi un redutabil

partener în profilaxia primară a bolilor coronariene, a infecțiilor respiratorii,

dar și a tratamentului cel puțin adjuvant în cazul afecțiunilor cronice precum:

hipertensiunea arterială, diabetul zaharat, boli degenerative, osteoporoză, afecțiuni

ale sistemului imunitar, boli autoimune.

În urma dezbaterilor ce

au avut loc după analizarea raportului de monitorizare, Consiliul a apreciat că

recurenta-reclamantă nu a respectat prevederile art. 128 C. audiovizualului, întrucât

în spoturile difuzate au fost menționate indicații terapeutice la boli tumorale

sau diabet și alte boli metabolice, fapt interzis în mod expres de prevederile invocate.

Recurenta-reclamantă invocă

nulitatea actului contestat pentru încălcarea dispozițiilor art. 90 alin. (3) și

alin. (4) din Legea nr. 504/2002, susținând că intimatul ar fi trebuit să emită

o somație publică de intrare în legalitate, în temeiul art. 90 alin. (3) din Legea

audiovizualului, în raport de criteriile prevăzute la alin. (4) al aceluiași articol

din legea invocată.

Înalta Curte constată

că actul contestat respectă atât condițiile de formă cerute pentru validitatea unui

act administrativ, cât și condițiile de fond ale acestuia, fiind emis în vederea

realizării interesului public pe care îl are în vedere dispoziția legală și în scopul

protejării sănătății publicului telespectator.

Din actele și lucrările

dosarului rezultă că, recurenta-reclamantă nu a respectat îndatoririle și responsabilitățile

care îi reveneau în calitate de furnizor de servicii media audiovizuale, prezentând

o serie de spoturi publicitare al căror conținut era expres interzis de lege.

Potrivit art. 91 alin.

(2) și alin. (3) din Legea audiovizualului, înainte de aplicarea unei sancțiuni

pecuniare, trebuie să fie emisă o somație de intrare în legalitate și dacă „radiodifuzorul

nu se conformează acesteia sau încalcă din nou aceste prevederi”, îi este aplicată

sancțiunea mai aspră, de natură pecuniară, respectiv amenda.

Or, anterior aplicării

sancțiunii prin decizia contestată, recurenta-reclamantă a mai fost sancționată

cu o somație publică de intrare în legalitate și cu două amenzi pentru încălcarea

prevederilor referitoare la respectarea regimului difuzării publicității în domeniul

audiovizual, reglementări cuprinse în Legea audiovizualului și în C. audiovizualului,

astfel încât această condiție, edictată de dispozițiile art. 91 alin. (2) din Legea

audiovizualului, a fost pe deplin îndeplinită.

Măsura sancționării a

fost necesară și corespunzătoare cu scopul legal urmărit de prevederile încălcate,

acela de a nu menționa în conținutul spoturilor publicitare difuzate, indicații

terapeutice referitoare la boli tumorale sau diabet și alte boli metabolice, menționare

interzisă în mod expres de legislația audiovizuală.

Art. 128 C. audiovizualului

este o normă care nu lasă loc de interpretări ori de atitudini alternative, ea reglementând

în mod neechivoc și imperativ o interdicție expres prevăzută de lege,

interdicție de care recurenta-reclamantă

nu a ținut cont, așa cum a concluzionat și instanța de fond.

În ceea ce privește critica

potrivit căreia intimatul putea lua alte măsuri pentru sancționarea recurentei-reclamante,

cum ar fi somația publică sau amenda în cuantumul minim de 5.000 RON, mai ales că

la data aplicării amenzii, aceasta nu mai emitea, Înalta Curte constată că, acesta

nu este un argument întemeiat care să demonstreze că intimatul nu ar fi putut aplica

sancțiunea prin decizia contestată, mai ales că însăși reclamanta recunoaște că

la data săvârșirii presupuselor fapte, aceasta era o societate deținătoare de licență

audiovizuală.

Împrejurarea că recurenta-reclamantă

a mai fost sancționată anterior cu o somație publică și două amenzi pentru încălcarea

dispozițiilor privind regimul juridic al publicității, atestă faptul că intimatul

a ținut cont de prevederile art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, procedând

la individualizarea sancțiunii în funcție de gravitatea faptei și de efectele acesteia,

precum și de sancțiunile primite anterior, pe parcursul unui an.

Înalta Curte apreciază

că folosirea unei măsuri coercitive trebuie să fie condiționată de respectarea principiului

proporționalității.

Prin menținerea amenzii,

instanța de fond a respectat tocmai acest principiu, date fiind circumstanțele legate

de gravitatea abaterii, așa cum au fost evidențiate mai sus.

Prin urmare, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite,

iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 496 alin. (1) C.

proc. civ. republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC O.T. SRL prin administrator judiciar A.S. IPURL împotriva sentinței

civile nr. 1648 din 22 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a, de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 20 iunie 2014.